CĂLĂTORIA APOSTOLICĂ A SFÂNTULUI PĂRINTE FRANCISC
ÎN THAILANDA ŞI JAPONIA
(19-26 noiembrie 2019)
Sfânta Liturghie
Stadionul de baseball, Nagasaki
Solemnitatea lui Cristos Regele Universului - Duminică, 24 noiembrie 2019
"Isuse, aminteşte-ţi de mine când vei veni în împărăţia ta" (Lc 23,42).
În ultima duminică a anului liturgic, unim glasurile noastre cu acela al răufăcătorului care, răstignit cu Isus, l-a recunoscut şi l-a proclamat rege. Acolo, în momentul mai puţin triumfător şi glorios, în mijlocul strigătelor de batjocură şi de umilire, acel delincvent a fost capabil să-şi ridice glasul şi să facă mărturisirea sa de credinţă. Acestea sunt ultimele cuvinte pe care Isus le ascultă şi, la rândul lor, sunt ultimele cuvinte pe care El le rosteşte înainte de a se încredinţa Tatălui: "Adevăr îţi spun: astăzi vei fi cu mine în paradis!" (Lc 23,43). Trecutul sinuos al tâlharului pare, pentru o clipă, să asume o nouă semnificaţie: însoţeşte de aproape supliciul Domnului; şi această clipă nu face altceva decât să confirme viaţa Domnului: să ofere mereu şi pretutindeni mântuirea. Calvarul, loc de rătăcire şi de nedreptate, unde neputinţa şi neînţelegerea sunt însoţite de murmurarea şoptită şi indiferentă a batjocoritorilor de serviciu în faţa morţii celui nevinovat, se transformă, graţie atitudinii tâlharului bun, într-un cuvânt de speranţă pentru toată omenirea. Batjocurile şi strigătele de "salvează-te pe tine însuţi" în faţa nevinovatului suferind nu vor fi ultimul cuvânt; dimpotrivă, vor ridica glasul celor care se lasă atinşi la inimă şi aleg compasiunea ca adevărat mod pentru a construi istoria.
Astăzi vrem să reînnoim aici credinţa noastră şi angajarea noastră. Cunoaştem bine istoria eşecurilor, păcatelor şi limitelor noastre, ca tâlharul bun, dar nu vrem ca asta să determine sau să definească prezentul şi viitorul nostru. Ştim că adesea putem cădea în climatul leneş care ne face să spunem cu uşurinţă şi indiferenţă "salvează-te pe tine însuţi", şi să pierdem amintirea a ceea ce înseamnă a suporta suferinţa atâtor nevinovaţi. Aceste ţinuturi au experimentat, ca puţine altele, capacitatea distructivă la care poate ajunge fiinţa umană. De aceea, ca tâlharul bun, vrem să trăim clipa în care să putem ridica glasurile noastre şi să mărturisim credinţa noastră în apărarea şi în slujba Domnului, Nevinovatul suferind. Vrem să însoţim supliciul său, să sprijinim singurătatea sa şi abandonarea sa, şi să ascultăm, încă o dată, că mântuirea este cuvântul pe care Tatăl vrea să-l ofere tuturor: "Astăzi vei fi cu mine în paradis".
Mântuire şi certitudine pe care le-au mărturisit curajos cu viaţa sfântul Paul Miki şi însoţitorii săi, precum şi miile de martiri care marchează moştenirea voastră spirituală. Pe urmele lor vrem să mergem, după paşii lor vrem să mergem pentru a mărturisi cu curaj că iubirea dată, jertfită şi celebrată de Cristos pe cruce este în măsură să învingă orice tip de ură, egoism, insultă şi evadare rea; este în măsură să învingă orice pesimism indolent sau bunăstare narcotizatoare, care ajunge să paralizeze orice acţiune şi alegere bună. Ne amintea asta Conciliul al II-lea din Vatican: sunt departe de adevăr cei care, ştiind că nu avem aici o cetate permanentă, ci suntem îndreptaţi spre cea viitoare, cred că pentru asta putem neglija îndatoririle noastre pământeşti, fără a ne da seama că, tocmai datorită credinţei pe care o mărturisim, suntem ţinuţi să le îndeplinim aşa încât să ateste şi să manifeste nobleţea vocaţiei la care am fost chemaţi (cf. Constituţia pastorală Gaudium et spes, 43).
Credinţa noastră este în Dumnezeul celor vii. Cristos este viu şi acţionează în mijlocul nostru, conducându-ne pe toţi la plinătatea vieţii. Este viu şi ne vrea vii. Cristos este speranţa noastră (cf. Exortaţia apostolică post-sinodală Christus vivit, 1). Îl implorăm în fiecare zi: vie Împărăţia ta, Doamne. Şi făcând astfel vrem ca şi viaţa noastră şi acţiunile noastre să devină o rugăciune. Dacă misiunea noastră ca discipoli misionari este de a fi martori şi mesageri a ceea ce va veni, ea nu ne permite să ne resemnăm în faţa răului şi a relelor, ci ne determină să fim plămadă a Împărăţiei sale oriunde ne-am afla: în familie, la locul de muncă, în societate; ne determină să fim o mică deschidere în care Duhul continuă să sufle speranţă în rândul popoarelor. Împărăţia cerurilor este ţinta noastră comună, o ţintă care nu poate să fie numai pentru ziua de mâine, ci o implorăm şi începem s-o trăim astăzi, alături de indiferenţa care înconjoară şi reduce la tăcere de atâtea ori bolnavii şi invalizii noştri, bătrânii şi cei abandonaţi, refugiaţii şi muncitorii străini: ei toţi sunt sacrament viu al lui Cristos, Regele nostru (cf. Mt 25,31-46); pentru că "dacă într-adevăr am pornit din nou de la contemplarea lui Cristos, va trebui să ştim să-l descoperim mai ales pe faţa celor cu care El însuşi a voit să se identifice" (Sfântul Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea apostolică Novo millennio ineunte, 49).
În acea zi, pe Calvar, multe glasuri tăceau, atâtea altele batjocoreau; numai glasul tâlharului a ştiut să se ridice şi să-l apere pe nevinovatul suferind: o curajoasă mărturisire de credinţă. Revine fiecăruia dintre noi decizia de a tăcea, de a batjocori sau de a profetiza. Iubiţi fraţi, Nagasaki poartă în sufletul său o rană greu de vindecat, semn al suferinţei inexplicabile a atâtor nevinovaţi; victime lovite de războaiele de ieri dar care şi astăzi suferă datorită acestui al treilea război mondial pe bucăţi. Să ne ridicăm aici glasurile noastre, într-o rugăciune comună pentru toţi cei care astăzi îndură în trupul lor acest păcat care strigă în cer, şi pentru ca să fie tot mai mulţi cei care, ca tâlharul bun, sunt capabili să nu tacă nici să nu batjocorească, ci să profetizeze cu propriul glas o împărăţie a adevărului şi a dreptăţii, a sfinţeniei şi a harului, a iubirii şi a păcii.
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
* * *
www.popeinjapan2019.jp - site dedicat vizitei papei Francisc în Japonia
