CĂLĂTORIA APOSTOLICĂ A SFÂNTULUI PĂRINTE FRANCISC
ÎN ECUADOR, BOLIVIA ŞI PARAGUAY
(5-13 iulie 2015)
Sfânta Liturghie
Piaţa "Isus Răscumpărătorul" din Santa Cruz de la Sierra
Joi, 9 iulie 2015
Am venit din diferite locuri, regiuni, ţări, pentru a celebra prezenţa vie a lui Dumnezeu printre noi. Am ieşit de câteva ore din casele şi comunităţile noastre pentru a putea fi împreună, ca popor sfânt al lui Dumnezeu. Crucea şi imaginea misiunii ne aduc în minte amintirea tuturor comunităţilor care s-au născut în numele lui Isus în aceste ţinuturi, pe care noi le moştenim.
În Evanghelia pe care tocmai am ascultat-o ne-a fost descrisă o situaţie destul de asemănătoare faţă de aceea pe care o trăim acum. Ca acele patru mii de persoane, noi suntem doritori să ascultăm Cuvântul lui Isus şi să primim viaţa sa. Ei ieri şi astăzi noi, împreună cu Învăţătorul, Pâine a vieţii.
Mă emoţionez când văd multe mame cu copiilor lor pe umeri. Cum fac aici multe dintre voi. Poartă asupra lor viaţa, viitorul neamului lor. Poartă motivele bucuriei lor, ale speranţelor lor. Poartă binecuvântarea pământului în roade. Poartă munca realizată de mâinile lor. Mâini care au plăsmuit prezentul şi care vor ţese aspiraţiile de mâine. Dar poartă pe umerii lor şi dezamăgiri, tristeţi şi amărăciuni, nedreptatea care pare să nu aibă sfârşit şi cicatricele unei dreptăţi care nu se realizează. Poartă asupra lor bucuria şi durerea ţării lor. Voi purtaţi amintirea poporului vostru. Pentru că popoarele au amintire, o amintire care se transmite din generaţie în generaţie; popoarele au o amintire în mişcare.
Şi nu sunt puţine dăţile în care experimentăm oboseala acestui drum. Nu sunt puţin dăţile în care lipsesc forţele pentru a menţine vie speranţa. De câte ori trăim situaţii care pretind să ne anestezieze amintirea şi astfel slăbeşte speranţa şi se pierd motivaţiile bucuriei. Şi începe să ne cuprindă o tristeţe care devine individualistă, care ne face să pierdem amintirea că suntem popor iubit, popor ales. Această pierdere ne destramă, face în aşa fel încât să ne închidem faţă de alţii, în special faţă de cei mai săraci.
Ni se poate întâmpla ca discipolilor de odinioară, când au văzut cantitatea de lumea care se afla acolo. I-au cerut lui Isus să-i lase să plece, să-i trimită acasă, din moment ce era imposibil să se dea de mâncare la toată lumea aceea. În faţa atâtor situaţii de foamete în lume putem spune: "Scuzaţi, situaţia nu e limpede"; este imposibil de înfruntat aceste situaţii; şi atunci disperarea ajunge să ne ia inima.
Într-o inimă disperată este foarte uşor ca să ocupe spaţiu logica ce pretinde să se impună în lume, în toată lumea. O logică ce încearcă să transforme totul în obiect de schimb, totul în obiect de consum, totul negociabil. O logică ce pretinde să lase spaţiu pentru puţini, rebutându-i pe toţi cei care nu "produc", care nu sunt consideraţi potriviţi şi vrednici pentru că aparent "situaţia nu e limpede". Isus încă o dată ne vorbeşte şi ne spune: "Nu, nu, nu e necesar să-i excludeţi, nu e necesar să plece, daţi-le voi să mănânce".
Este o invitaţie care astăzi răsună cu forţă pentru noi: "Nu este necesar să excludeţi pe nimeni, nu este necesar ca vreunul să plece; ajunge cu rebuturile, daţi-le voi înşivă să mănânce". Isus continuă să ne spună asta în această piaţă. Da, ajunge cu rebuturile, daţi-le voi înşivă să mănânce. Viziunea lui Isus nu acceptă o logică, o viziune care mereu "taie firul" pentru cel care este mai slab, pentru cel care are mai mare nevoie. O indicaţie cuprinsă în trei cuvinte: ia un pic de pâine şi nişte peşte, le binecuvântează, le împarte şi le dă pentru ca discipolii să împărtăşească împreună cu alţii. Şi acesta este drumul miracolului. Desigur că nu e vorba de magie sau idolatrie. Isus, prin intermediul acestor trei acţiuni, reuşeşte să transforme o logică a rebutului într-o logică de comuniune, într-o logică de comunitate. Aş vrea să subliniez pe scurt fiecare dintre aceste acţiuni.
Ia. Punctul de plecare este că El ia foarte în serios viaţa alor săi. Îi priveşte în ochi şi în ei înţelege viaţa lor, sentimentele lor. Vede în acele priviri ceea ce palpită şi ceea ce a încetat să palpite în amintirea şi în inima poporului său. Ia în considerare asta şi o valorizează. Valorizează tot ceea ce pot să ofere bun, tot binele pe baza căruia se poate construi. Dar nu vorbeşte despre obiecte sau despre bunuri culturale, sau despre idei, ci vorbeşte despre persoane. Bogăţia autentică a unei societăţi se măsoară în viaţa oamenilor săi, se măsoară în bătrânii săi capabili să transmită înţelepciunea lor şi amintirea poporului său celor mai mici. Isus nu neglijează demnitatea nimănui, cu scuza că nu are nimic de dat şi de împărtăşit. Ia totul, aşa cum vine.
Binecuvântează. Isus ia asupra sa şi îl binecuvântează pe Tatăl care este în ceruri. Ştie că aceste daruri sunt un cadou al lui Dumnezeu. De aceea nu le tratează ca pe "un lucru oarecare", pentru că fiecare viaţă, toată acea viaţă este rod al iubirii milostive. El recunoaşte asta. Merge dincolo de simpla aparenţă şi în gestul de binecuvântare şi de laudă îi cere Tatălui său darul Duhului Sfânt. A binecuvânta comportă această dublă privire, pe de o parte a mulţumi şi pe de altă parte a putea transforma. Înseamnă a recunoaşte că viaţa este întotdeauna un dar, un cadou care, pus în mâinile lui Dumnezeu, capătă o forţă care îl înmulţeşte. Tatăl nostru nu ia nimic, înmulţeşte totul.
Dăruire. În Isus nu este un a lua care să nu fie o binecuvântare şi nu există o binecuvântare care să nu fie o dăruire. Binecuvântarea este întotdeauna şi misiune, are o finalitate, a împărtăşi, a împărţi împreună ceea ce s-a primit, pentru că numai în dăruire, în împărtăşire găsim, ca persoane umane, izvorul bucuriei şi experimentăm mântuirea. O dăruire care doreşte să reconstruiască amintirea că suntem popor sfânt, popor invitat să fie şi să ducă bucuria mântuirii. Mâinile pe care Isus le ridică pentru a-l binecuvânta pe Dumnezeu din cer sunt aceleaşi care împart pâinea pentru mulţimea căreia îi este foame. Putem să ne imaginăm, putem să ne imaginăm acum, cum treceau din mână în mână pâinile şi peştii până când ajungeau la cei mai de departe. Isus reuşeşte să creeze un curent între ai săi, toţi împărtăşeau ceea ce aveau, făcându-l să devină dar pentru alţii şi astfel au mâncat până la săturare şi în mod incredibil a mai rămas: au adunat în şapte coşuri. O amintirea luată în mâini, o amintire binecuvântată, o amintire oferită satură mereu poporul.
Euharistia este "Pâinea frântă pentru viaţa lumii", cum spune motoul celui de-al V-lea Congres Euharistic pe care astăzi îl inaugurăm şi care se va desfăşura la Tarija. Este Sacrament de comuniune, care ne face să ieşim din individualism pentru a trăi împreună urmarea şi ne dă certitudinea că ceea ce avem şi ceea ce suntem, dacă este primit, binecuvântat şi oferit, prin puterea lui Dumnezeu, cu puterea iubirii sale, devine pâine a vieţii pentru alţii.
Şi Biserica celebrează Euharistia, celebrează amintirea Domnului, jertfa Domnului. Pentru că Biserica este o comunitate care comemorează. Pentru aceasta, fidelă faţă de mandatul Domnului, repetă de fiecare dată: "Faceţi aceasta în amintirea mea" (Lc 22,19). Actualizează, realizează din generaţie în generaţie, în cele mai diferite colţuri ale pământului nostru, misterul Pâinii Vieţii. O face prezentă şi ne-o oferă. Isus vrea ca să fim părtaşi de viaţa sa şi ca, prin intermediul nostru, ea să se înmulţească în societatea noastră. Nu suntem persoane izolate, separate, ci suntem popor al amintirii actualizate şi mereu oferite.
O viaţă care comemorează are nevoie de alţii, de relaţii, de întâlnire, de o solidaritate reală care să fie capabilă să intre în logica primirii, a binecuvântării şi a oferirii; în logica iubirii.
Maria, care ca multe dintre voi, a purtat asupra sa amintirea poporului său, viaţa Fiului său, şi a experimentat în ea însăşi măreţia lui Dumnezeu, proclamând cu bucurie că El "pe cei flămânzi îi copleşeşte cu bunuri" (cf. Lc 1,53), să fie astăzi exemplul nostru pentru a ne încredinţa bunătăţii Domnului, care săvârşeşte mari lucruri prin mici lucruri, prin umilinţa slujitorilor săi. Aşa să fie.
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
