Călătoria apostolică a Sfântului Părinte Francisc în Canada
(24-30 iulie 2022)
Întâlnire cu populaţiile indigene şi cu membrii comunităţii parohiale
Biserica "Preasfânta Inimă a lui Isus" din Edmonton, luni, 25 iulie 2022
Iubiţi fraţi şi surori, bună seara!
Sunt fericit să fiu între voi şi să revăd feţele diferiţilor reprezentanţi indigeni care în urmă cu puţine luni au venit să mă viziteze la Roma. Vizita aceea a însemnat mult pentru mine: acum sunt eu în casa voastră, ca prieten şi pelerin, sunt în ţinutul vostru, în templul unde vă aflaţi pentru a-l lăuda pe Dumnezeu ca fraţi şi surori. La Roma, după ce v-am ascultat, v-am spus că "un proces eficace de vindecare cere acţiuni concrete" (Discurs adresat delegaţiilor popoarelor indigene din Canada, 1 aprilie 2022). Sunt bucuros să văd că în această parohie, în care se adună persoane din diferite comunităţi First Nations, Métis şi Inuit, împreună cu oameni non-indigeni din cartierele locale şi cu diferiţi fraţi şi surori imigraţi, acest proces a început deja. Aceasta este o casă pentru toţi, deschisă şi inclusivă, aşa cum trebuie să fie Biserica, familie a fiilor lui Dumnezeu unde ospitalitatea şi primirea, valori tipice ale culturii indigene, sunt esenţiale: unde fiecare trebuie să se simtă binevenit, independent de evenimentele prin care a trecut şi de circumstanţele de viaţă individuale. Şi aş vrea să vă spun şi mulţumesc pentru apropierea concretă de atâţia săraci - asta mă atinge mult - care sunt numeroşi şi în această ţară bogată, prin caritate: este ceea ce doreşte Isus, care ne-a spus şi ne repetă mereu în evanghelie: "Tot ce aţi făcut unuia dintre fraţii mei cei mai mici, mie mi-aţi făcut" (Mt 25,40). Isus este acolo prezent.
Şi în acelaşi timp, nu trebuie să uităm că şi în Biserică se amestecă neghina cu grâul bun. Şi în Biserică. Şi tocmai din cauza acestei neghine am voit să întreprind acest pelerinaj penitenţial şi să-l încep astăzi dimineaţă comemorând răul îndurat de populaţiile indigene din partea atâtor creştini şi cerând iertare cu durere pentru asta. Mă răneşte să mă gândesc că şi catolici au contribuit la politicile de asimilare şi izolare care vehiculau un simţ de inferioritate, furându-le comunităţilor şi persoanelor identităţile lor culturale şi spirituale, tăind rădăcinile lor şi alimentând atitudini compromiţătoare şi discriminatorii, şi că acest lucru a fost făcut şi în numele unei educaţii care se presupunea creştină. Educaţia trebuie să pornească mereu de la respect şi de la promovarea talentelor care există deja în persoane. Nu este şi nu poate fi niciodată ceva prefabricat care trebuie impus, pentru că a educa este aventura de a explora şi a descoperi împreună misterul vieţii. Mulţumire fie lui Dumnezeu, în parohii ca aceasta, prin întâlnire, se construiesc zi după zi bazele pentru vindecare şi reconciliere. Vindecare, reconciliere. Aş vrea să spun un lucru care nu este scris aici. Vreau să mulţumesc în mod special pentru munca pe care au făcut-o episcopii pentru a face în aşa fel încât eu să pot veni aici şi că voi aţi putut veni acolo [la Roma]. O Conferinţă Episcopală unită face gesturi mari, dă multe roade. Multe mulţumiri Conferinţei Episcopale!
Reconciliere: asupra acestui cuvânt aş vrea să împărtăşesc în această seară câteva reflecţii. Ce anume ne sugerează Isus când vorbeşte despre reconciliere? Sau când ne inspiră reconcilierea? Ce semnificaţie are pentru noi astăzi reconcilierea? Dragi prieteni, reconcilierea realizată de Cristos n-a fost un acord de pace extern, un soi de compromis pentru a mulţumi părţile. Nici n-a fost o pace coborâtă din cer, venită prin impunere de sus sau prin absorbire a celuilalt. Apostolul Paul afirmă că Isus reconciliază punând împreună, făcând din două realităţi distante o unică realitate, un singur lucru, un singur popor. Şi cum face? Prin intermediul crucii (cf. Ef 2,14). Isus este cel care ne reconciliază între noi pe cruce, pe acel pom al vieţii, aşa cum le plăcea să spună creştinii antici. Crucea, pom al vieţii.
Voi, iubiţi fraţi şi surori indigeni, aveţi multe să ne învăţaţi despre semnificaţia vitală a pomului care, unit cu pământul de către rădăcini, dă oxigen prin frunze şi ne hrăneşte cu roadele sale. Şi este frumos a vedea simbologia pomului reprezentată în fizionomia acestei biserici, unde un trunchi uneşte cu terenul un altar pe care Isus ne reconciliază în Euharistie, "act de iubire cosmică" ce "uneşte cerul şi pământul, îmbrăţişează [...] toată creaţia" (Scrisoarea enciclică Laudato si', 236). Acest simbolism liturgic îmi aminteşte un pasaj minunat rostit de Sfântul Ioan Paul al II-lea în această ţară: "Cristos animă însuşi centrul fiecărei culturi, motiv pentru care nu numai creştinismul interesează toate populaţiile indiene, ci Cristos, în membrele trupului său, este el însuşi indian" (Liturgia Cuvântului cu indienii din Canada, 15 septembrie 1984). Şi el este cel care pe cruce reconciliază, repune împreună ceea ce părea inimaginabil şi de neiertat, îmbrăţişează pe toţi şi totul. Pe toţi şi totul: populaţiile indigene atribuie o puternică semnificaţie cosmică punctelor cardinale, înţelese nu numai ca puncte de referinţă geografică, ci şi ca dimensiuni care îmbrăţişează întreaga realitate şi arată calea pentru a o vindeca, reprezentată de aşa-numita "roată a medicinii". Acest templu îşi însuşeşte această simbologie a punctelor cardinale şi îi atribuie o semnificaţie cristologică. Isus, prin extremităţile crucii sale, îmbrăţişează punctele cardinale şi reuneşte popoarele mai distante, Isus vindecă şi împăciuieşte totul (cf. Ef 2,14). Acolo împlineşte planul lui Dumnezeu: "să reconcilieze toate lucrurile" (cf. Col 1,20).
Fraţilor, surorilor, ce înseamnă asta pentru cel care poartă în el răni atât de dureroase? Îmi imaginez truda, în cel care a suferit teribil din cauza bărbaţilor şi femeilor care trebuiau să dea mărturie de viaţă creştină, de a vedea orice perspectivă de reconciliere. Nimic nu poate şterge demnitatea încălcată, răul îndurat, încrederea trădată. Şi nici ruşinea noastră, a credincioşilor, nu trebuie să se şteargă niciodată. Dar trebuie să repornim şi Isus nu ne propune cuvinte şi propuneri bune, ci ne propune crucea, acea iubire scandaloasă care îşi lasă străpunse picioarele şi mâinile de cuie şi străpuns capul de spini. Iată direcţia de urmat: a-l privi împreună pe Cristos, iubirea trădată şi răstignită pentru noi; a-l privi pe Isus, răstignit în atâţia elevi din şcolile rezidenţiale. Dacă vrem să ne reconciliem între noi şi înlăuntrul nostru, să ne reconciliem cu trecutul, cu greşelile îndurate şi cu amintirea rănită, cu evenimente traumatice pe care nicio mângâiere umană nu le poate vindeca, dacă vrem să ne reconciliem cu adevărat privirea trebuie ridicată spre Isus răstignit, pacea trebuie luată la altarul său. Pentru că tocmai pe pomul crucii durerea se transformă în iubire, moartea în viaţă, dezamăgirea în speranţă, abandonarea în comuniune, distanţa în unitate. Reconcilierea nu este atât o operă a noastră, este un cadou, este un dar care izvorăşte din Cel Răstignit, este pace care vine din Inima lui Isus, este un har care trebuie cerut. Reconcilierea este un har care trebuie cerut.
Există un alt aspect al reconcilierii despre care aş vrea să vă vorbesc. Apostolul Paul afirmă că Isus, prin intermediul crucii, ne-a reconciliat într-un singur trup (cf. Ef 2,14). Despre care trup vorbeşte? Vorbeşte despre Biserică: Biserica este acest trup viu de reconciliere. Dar, dacă ne gândim la durerea de neşters simţită în aceste locuri de atâţia în cadrul instituţiilor ecleziale, ne vine să simţim numai supărare, ne vine să simţim numai ruşine. Asta s-a întâmplat atunci când credincioşii s-au lăsat mondenizaţi şi, în loc să promoveze reconcilierea, au impus modelul lor cultural. Această atitudine, fraţilor şi surorilor, este foarte dură, şi din punct de vedere religios. De fapt, ar părea mai potrivit a-l insufla pe Dumnezeu în persoane, în loc de a permite persoanelor să se apropie de Dumnezeu - o contradicţie. Dar nu funcţionează niciodată, pentru că Domnul nu acţionează aşa: el nu constrânge, nu sufocă şi nu oprimă; în schimb, mereu iubeşte, eliberează şi lasă liberi. El nu susţine cu Duhul său pe cel care îi subjugă pe alţii, pe cel care confundă evanghelia reconcilierii cu prozelitismul. Pentru că nu poate fi vestit Dumnezeu într-un mod contrar lui Dumnezeu. Şi totuşi, de câte ori s-a întâmplat în istorie! În timp ce Dumnezeu este propus cu simplitate şi cu umilinţă, noi avem mereu ispita de a-l impune şi de a ne impune în numele său. Este ispita lumească de a-l face să coboare de pe cruce pentru a-l manifesta cu puterea şi aparenţa. Însă Isus reconciliază pe cruce, nu coborând de pe cruce. Jos, în jurul crucii, erau cei care se gândeau la ei înşişi şi îl ispiteau pe Cristos să se salveze pe el însuşi (cf. Lc 23,35.36), fără a se gândi la ceilalţi. fraţilor şi surorilor, în numele lui Isus, să nu se mai întâmple în Biserică să se facă aşa. Isus să fie vestit aşa cum doreşte el, în libertate şi în caritate, şi fiecare persoană răstignită pe care o întâlnim să nu fie pentru noi un caz de rezolvat, ci un frate sau o soră de iubit, carne a lui Cristos de iubit. Biserica, trup al lui Cristos, să fie corp viu de reconciliere!
Acelaşi cuvânt reconciliere este practic sinonim cu Biserica. De fapt, termenul înseamnă "a face din nou un conciliu": reconciliere, a face un conciliu nou. Biserica este casa unde să ne conciliem din nou, unde să ne reunim pentru a reporni şi a creşte împreună. Este locul unde încetăm să ne gândim ca indivizi pentru a ne recunoaşte fraţi privindu-ne în ochi, primind istoriile şi cultura celuilalt, lăsând ca mistica ansamblului, atât de plăcută Duhului Sfânt, să favorizeze vindecarea memoriei rănite. Aceasta este calea: a nu decide pentru alţii, a nu-i închide pe toţi în cadrul schemelor prestabilite, ci a se pune în faţa Răstignitului şi în faţa fratelui pentru a învăţa să se meargă împreună. Aceasta este Biserică şi asta să fie: locul unde realitatea este mereu superioară ideii. Aceasta este Biserica şi asta să fie: nu un ansamblu de idei şi precepte de insuflat în oameni; Biserica este o casă primitoare pentru toţi! Aceasta este Biserica şi asta să fie: un templu cu uşile deschise mereu, aşa cum am auzit de la aceşti doi fraţi ai noştri, că această parohie este aşa: un templu cu uşile deschise mereu, unde noi toţi, temple vii ale Duhului, ne întâlnim, ne slujim şi ne reconciliem. Iubiţi fraţi şi surori, gesturile şi vizitele pot să fie importante, dar cea mai mare parte a cuvintelor şi a activităţilor de reconciliere au loc la nivel local, în comunitate ca aceasta, unde persoanele şi familiile merg umăr la umăr, zi după zi. A ne ruga împreună, a ajuta împreună, a împărtăşi istorii de viaţă, bucurii şi lupte comune deschide uşa pentru opera reconciliatoare a lui Dumnezeu.
Există o imagine concluzivă care ne poate ajuta. În acest templu, deasupra altarului şi tabernacolului, vedem cei patru stâlpi ai unui cort indigen tipic, care am aflat că se numeşte tepee. Cortul are o mare semnificaţie biblică. Atunci când Israel mergea în pustiu, Dumnezeu locuia într-un cort care era pregătit de fiecare dată când poporul se oprea: era Cortul Întâlnirii. Ne aminteşte că Dumnezeu merge cu noi şi îi plane să ne întâlnească împreună, în întâlnire, în conciliu. Şi atunci când se face om, evanghelia spune, literalmente, că "şi-a stabilit cortul său în mijlocul nostru" (cf. In 1,14). Dumnezeu este Dumnezeu al apropierii, în Isus ne învaţă limba compasiunii şi a duioşiei. Acest lucru trebuie să se perceapă ori de câte ori venim în biserică, unde el este prezent în tabernacol, cuvânt care înseamnă tocmai cort. Aşadar, Dumnezeu îşi stabileşte cortul său între noi, ne însoţeşte în pustiurile noastre: nu locuieşte în palate cereşti, ci în Biserica noastră, care doreşte să fie casă de reconciliere.
Isuse, răstignit înviat, care locuieşti în acest popor care este al tău, Doamne, care doreşte să străluceşti prin comunităţile noastre şi prin culturile noastre, Isuse, ia-ne de mână şi, chiar în pustiurile istoriei, condu paşii noştri pe calea reconcilierii! Amin.
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
