 |
| © Vatican Media |
Papa Francisc: Sfânta Liturghie cu noii cardinali şi Colegiul Cardinalilor. Neprihănita Zămislire a Sfintei Fecioare Maria (duminică, 8 decembrie 2024)
"Bucură-te, o, plină de har" (Lc 1,28). Cu acest salut, în casa umilă din Nazaret, îngerul îi dezvăluie Mariei misterul Inimii sale neprihănite, încă de la zămislire "imună de orice pată a păcatului strămoşesc" (Fericitul Pius al IX-lea, Constituţia apostolică Ineffabilis Deus, 8 decembrie 1854). În atâtea moduri, de-a lungul secolelor, prin cuvinte şi imagini, creştinii au încercat să reprezinte acest dar, subliniindu-i harul şi dulceaţa în trăsăturile celei "Binecuvântate între toate femeile" (cf. Lc 1,42), prin trăsăturile somatice şi categoriile din cele mai diferite etnii şi culturi.
Şi, de fapt, Născătoarea lui Dumnezeu - aşa cum a afirmat Sfântul Paul al VI-lea - ne arată "ceea ce avem toţi în adâncul inimii: imaginea autentică a umanităţii [...] nevinovate, sfinte, [...] pentru că fiinţa sa este în întregime armonie, candoare, simplitate - aşa este Maria: în întregime armonie, candoare, simplitate -; este în întregime transparenţă, gentileţe, perfecţiune; este în întregime frumuseţe" (Omilie în solemnitatea Neprihănitei).
Aşadar, să ne oprim un moment pentru a o contempla, această frumuseţe, în lumina cuvântului lui Dumnezeu, în trei aspecte ale vieţii Mariei care ne-o fac apropiată şi familială. Şi care sunt aceste trei aspecte? Maria fiică, Maria soţie şi Maria mamă.
Înainte de toate, privim la Neprihănita ca fiică. Textele sacre nu vorbesc despre copilăria ei. În schimb, evanghelia ne-o prezintă, la intrarea sa pe scena istoriei, ca o tânără fată bogată în credinţă, umilă şi simplă. Este "fecioara" (cf. Lc 1,27), în a cărei privire se reflectă iubirea Tatălui şi în a cărei inimă curată gratuitatea şi recunoştinţa sunt culoarea şi parfumul sfinţeniei. Aici Sfânta Fecioară Maria ne apare frumoasă ca o floare crescută neobservată şi în sfârşit gata să îmbobocească în dăruirea de sine. Pentru că viaţa Mariei este o continuă dăruire de sine.
Ceea ce ne duce la a doua dimensiune a frumuseţii sale: cea de soţie, adică a celei pe care Dumnezeu a ales-o ca însoţitoare pentru proiectul său de mântuire (cf. Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituţia dogmatică Lumen gentium, 61). Asta o spune conciliul: Dumnezeu a ales-o pe Maria, a ales o femeie ca însoţitoare pentru proiectul său de mântuire. Nu există mântuire fără femeie, pentru că şi Biserica este femeie. Şi ea răspunde "da" spunând: "Iată slujitoarea Domnului" (Lc 1,38). "Slujitoare" nu în sensul de "aservită" şi "umilită", ci de persoană "de încredere", "stimată", căreia Domnul îi încredinţează comorile cele mai dragi şi misiunile cele mai importante. Aşadar, frumuseţea sa poliedrică, precum aceea a unui diamant, revelează o faţă nouă: cea a fidelităţii, a lealităţii şi a grijii care caracterizează iubirea reciprocă a soţilor. Exact cum înţelegea Sfântul Ioan Paul al II-lea, când scria că Neprihănita "a acceptat alegerea ca Mamă a Fiului lui Dumnezeu, condusă de iubirea matrimonială, care «consacră» total lui Dumnezeu o persoană umană" (Scrisoarea enciclică Redemptoris Mater, 39).
Şi ajungem astfel la a treia dimensiune a frumuseţii. Care este această a treia dimensiune a frumuseţii Mariei? Cea de mamă. Este modul cel mai obişnuit în care o reprezentăm: având în braţe pe Pruncul Isus, sau în iesle, aplecată asupra Fiului lui Dumnezeu care zace în iesle (cf. Lc 2,7). Mereu prezentă alături de Fiul său în toate circumstanţele vieţii: aproape în îngrijire şi ascunsă în umilinţă; ca la Cana, unde mijloceşte pentru soţi (cf. In 2,3-5), sau la Cafarnaum, unde este lăudată pentru ascultarea cuvântului lui Dumnezeu (cf. Lc 11,27-28) sau în sfârşit la picioarele crucii - mama unui condamnat -, unde însuşi Isus ne-o încredinţează ca mamă (cf. In 19,25-27). Aici Neprihănita este frumoasă în rodnicia sa, adică în faptul de a şti să moară pentru a da viaţa, în faptul de a se uita pe ea însăşi pentru a se îngriji de cel care, mic şi lipsit de apărare, se apropie de ea.
Toate acestea sunt închise în Inima curată a Mariei, liberă de păcat, docilă faţă de acţiunea Duhului Sfânt (cf. Sf. Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Redemptoris Mater, 13), gata să-i presteze lui Dumnezeu, din iubire, "supunerea deplină a intelectului şi a voinţei" (Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituţia dogmatică Dei Verbum, 5; cf. Conciliul Vatican I, Constituţia dogmatică Dei Filius, 3).
Însă riscul ar fi să credem că este vorba de o frumuseţe îndepărtată, o frumuseţe prea înaltă, la care nu se poate ajunge. Nu este aşa. De fapt, şi noi o primim în dar, la Botez, când suntem eliberaţi de păcat şi făcuţi fii ai lui Dumnezeu. Şi cu ea ne este încredinţată chemarea de a o cultiva, ca şi Fecioara, cu iubire filială, matrimonială şi maternă, recunoscători în a primi şi generoşi în a dărui, bărbaţi şi femei ai lui "mulţumesc" şi ai lui "da", spuse cu cuvintele, dar mai ales cu viaţa - este frumos a găsi bărbaţi şi femei care cu viaţa spun "mulţumesc" şi spun "da" -; gata să facem loc Domnului în proiectele noastre şi să primim cu duioşie maternă pe toţi fraţii şi surorile pe care-i întâlnim pe drumul nostru. Aşadar, Neprihănita nu este un mit, o doctrină abstractă sau un ideal imposibil: este propunerea unui proiect frumos şi concret, modelul pe deplin realizat al umanităţii noastre, prin care, prin harul lui Dumnezeu, toţi putem contribui să schimbăm în mai bine lumea noastră.
Vedem din păcate, în jurul nostru, cum pretenţia primului păcat, de a voi să fim "ca Dumnezeu" (cf. Gen 3,1-6), continuă să rănească omenirea, şi cum această prezumţie de autosuficienţă nu generează nici iubire, nici fericire. De fapt cel care exaltă drept cucerire refuzarea oricărei legături stabile şi durabile nu dăruieşte libertate. Cel care elimină respectul faţă de tata şi faţă de mama, cel care nu vrea copii, cel care-i consideră pe ceilalţi ca un obiect sau ca un deranj, cel care consideră împărtăşirea o pierdere şi solidaritatea o sărăcire, nu răspândeşte bucurie nici viitor. La ce folosesc banii din bancă, comodităţile în apartamente, "contactele" prefăcute din lumea virtuală, dacă după aceea inimile rămân reci, goale, închise? La ce folosesc nivelurile înalte de creştere financiară din ţările privilegiate, dacă după aceea jumătate din lume moare de foame şi de război, iar ceilalţi rămân să privească indiferenţi? La ce foloseşte a călători prin toată planeta, dacă după aceea fiecare întâlnire se reduce la emoţia de un moment, la o fotografie de care nimeni nu-şi va mai aminti în răstimp de câteva zile sau de câteva luni?
Fraţilor şi surorilor, astăzi noi privim la Maria Neprihănită şi îi cerem ca Inima sa plină de iubire să ne cucerească, să ne convertească şi să facă din noi o comunitate în care filiaţia, căsătoria şi maternitatea să fie regulă şi criteriu de viaţă: în care familiile se reunesc, soţii împărtăşesc orice lucru, taţii şi mamele sunt prezenţi în carne şi oase aproape de copiii lor şi copiii se îngrijesc de părinţi. Aceasta este frumuseţea despre care ne vorbeşte Neprihănita, aceasta este "frumuseţea care salvează lumea" şi în faţa căreia vrem să răspundem şi noi Domnului, ca şi Maria: "Iată-mă [...], fie mie după cuvântul tău" (Lc 1,38).
Celebrăm această Euharistie împreună cu noii cardinali. Sunt fraţi cărora le-am cerut să mă asiste în slujirea pastorală a Bisericii universale. Vin din atâtea părţi ale lumii, purtători ai unei singure înţelepciuni cu multe feţe, pentru a contribui la creşterea şi la răspândirea împărăţiei lui Dumnezeu. Să-i încredinţăm în mod deosebit mijlocirii Mamei Mântuitorului.
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
