Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!
Sunt bucuros să mă întâlnesc din nou cu voi în această întâlnire a noastră de Crăciun. Vă mulţumesc că aţi venit, şi cu cei din familiile voastre. Mulţumesc!
Urarea mea de data aceasta o rezum într-un cuvânt: zâmbet.
Ideea mi-a dat-o una din ultimele ţări pe care le-am vizitat, luna trecută: Thailanda. Este numită ţara zâmbetului, pentru că acolo oamenii sunt foarte zâmbitori, au o gentileţe specială, foarte nobilă, care se rezumă în această trăsătură a feţei, care se reflectă în toată conduita lor. Această experienţă mi-a rămas imprimată şi mă face să mă gândesc la zâmbet ca exprimare de iubire, exprimare de afect, tipic umană.
Când privim un nou-născut, ne vine să-i zâmbim şi dacă pe faţa sa mică apare un zâmbet, atunci simţim o emoţie simplă, inocentă. De atâtea ori îi mângâiem şi cu degetul, aşa, pentru ca să zâmbească. Pruncul răspunde la privirea noastră, însă zâmbetul său este mult mai "puternic", pentru că este nou, este curat, ca apa de izvor, iar în noi adulţii trezeşte o nostalgie intimă a copilăriei.
Asta s-a întâmplat în mod unic între Maria şi Iosif şi Isus. Fecioara şi soţul ei, cu iubirea lor, au făcut să apară zâmbetul pe buzele pruncului lor abia născut. Dar când s-a întâmplat asta, inimile lor au fost umplute de o bucurie nouă, venită din cer. Şi micul grajd din Betleem parcă s-a luminat.
Isus este zâmbetul lui Dumnezeu. A venit ca să ne reveleze iubirea Tatălui, bunătatea sa, şi primul mod în care a făcut asta a fost să zâmbească părinţilor săi, ca orice nou-născut din această lume. Şi ei, Fecioara Maria şi sfântul Iosif, prin marea lor credinţă au ştiut să primească acel mesaj, au recunoscut în zâmbetul lui Isus milostivirea lui Dumnezeu faţă de ei şi faţă de toţi cei care aşteptau venirea sa, venirea lui Mesia, Fiul lui Dumnezeu, Regele lui Israel.
Iată, preaiubiţilor, în iesle şi noi retrăim această experienţă: a-l privi pe Pruncul Isus şi a simţi că acolo Dumnezeu ne zâmbeşte şi zâmbeşte tuturor săracilor de pe pământ, tuturor celor care aşteaptă mântuirea, care speră într-o lume mai fraternă, unde să nu mai fie războaie şi violenţe, unde fiecare bărbat şi femeie să poată trăi în demnitatea sa de fiu şi fiică a lui Dumnezeu.
Şi aici, în Vatican şi în diferitele oficii romane ale Sfântului Scaun, avem nevoie mereu să ne lăsăm reînnoiţi de zâmbetul lui Isus. Să lăsăm ca bunătatea sa dezarmată să purifice de crustele care adesea închid inimile noastre şi ne împiedică să dăm ceea ce avem mai bun în noi. Este adevărat, munca este muncă, şi există alte locuri şi momente în care fiecare se exprimă în manieră mai deplină şi mai bogată; însă este adevărat şi că în mediul de muncă petrecem bună parte din zilele noastre şi suntem convinşi că este însoţită calitatea muncii de calitatea umană a relaţiilor, a stilului de viaţă. Acest lucru este valabil în special pentru noi, care lucrăm în slujba Bisericii şi în numele lui Cristos.
Uneori devine dificil să zâmbim, din atâtea motive. Atunci avem nevoie de zâmbetul lui Dumnezeu: Isus, numai El ne poate ajuta. Numai El este Mântuitorul şi uneori trăim această experienţă concretă în viaţa noastră.
Alteori lucrurile merg bine, dar atunci există pericolul de a ne simţi prea siguri şi de a uita pe alţii cărora le este greu. Şi atunci avem nevoie de zâmbetul lui Dumnezeu, care să ne despoaie de siguranţele false şi să ne ducă din nou la gustul simplităţii şi gratuităţii.
Aşadar, preaiubiţilor, să ne facem această urare: la Crăciun, participând la Liturgie, precum şi contemplând ieslea, să ne lăsăm uimiţi de zâmbetul lui Dumnezeu, pe care Isus a venit să-l aducă. El însuşi este acest zâmbet. Ca Maria, ca Iosif şi păstorii din Betleem, să-l primim, să ne lăsăm purificaţi şi vom putea duce şi noi altora un zâmbet umil şi simplu.
Mulţumesc tuturor! Duceţi această urare celor dragi ai voştri acasă, în special celor bolnavi şi celor mai bătrâni: să simtă mângâierea zâmbetului vostru. Este o mângâiere. A zâmbi înseamnă a mângâia, a mângâia cu inima, a mângâia cu sufletul. Şi să rămânem uniţi în rugăciune. Crăciun fericit!
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
