|
| © Vatican Media |
Papa Francisc: Mesaj adresat Simpozionului cu ocazia celei de-a 10-a aniversări a Evangelii gaudium, promovat de Dicasterul pentru Slujirea Dezvoltării Umane Integrale (24 noiembrie 2023)
Iubiţi fraţi şi surori,
Mulţumesc Dicasterului pentru Slujirea Dezvoltării Umane Integrale, pentru că a organizat acest simpozion de reflecţie despre Evangelii gaudium la zece ani de la publicarea sa.
Cu acea ocazie, m-am adresat creştinilor pentru a-i invita la o nouă fază în vestirea evangheliei. Am propus să se recupereze bucuria misionară a primilor creştini, „plini de curaj, neobosiţi în vestire şi capabili de o mare rezistenţă activă”[1], chiar şi într-un context care, desigur, „nu era favorabil vestirii evangheliei, nici luptei pentru dreptate, nici apărării demnităţii umane”[2]. Au fost defăimaţi, persecutaţi, torturaţi, asasinaţi… şi, cu toate acestea, în loc să se închidă, au fost paradigma unei Biserici în ieşire, care „ştia să ia iniţiativa fără frică, să meargă în întâmpinare, să-i caute pe cei de departe şi să ajungă la răscrucile drumurilor pentru a-i invita pe cei excluşi”[3].
Şi în timpul nostru sunt dificultăţi, mai puţin explicite, dar probabil mai periculoase. Nefiind atât de vizibile, acţionează ca o anestezie sau ca monoxidul de carbon de la vechile sobe care ucide în tăcere. „În fiecare moment al istoriei este prezentă slăbiciunea umană, căutarea bolnavă de sine, egoismul comod şi, în definitiv, concupiscenţa care ne ameninţă pe toţi. Această realitate este mereu prezentă, sub o formă sau alta.”[4]
Vestirea evangheliei în lumea actuală continuă să ceară din partea noastră „o rezistenţă profetică, drept alternativă culturală, în faţa individualismului hedonist păgân”[5], ca aceea a Părinţilor Bisericii, rezistenţă în faţa unui sistem care ucide, exclude, distruge demnitatea umană; rezistenţă în faţa unei mentalităţi care izolează, înstrăinează, limitează viaţa interioară la propriile interese, ne îndepărtează de aproapele, ne îndepărtează de Dumnezeu.
În Evangelii gaudium am voit să arăt cu claritate că, fiind chemaţi să avem „aceleaşi sentimente ale lui Isus Cristos”, misiunea noastră evanghelizatoare şi viaţa noastră creştină nu pot să-i neglijeze pe săraci. „Tot drumul răscumpărării noastre este marcat de săraci.”[6] Tot. Începând de la Mama sa, Sfânta Fecioară, o tânără săracă din periferia îndepărtată a unui mare imperiu. Acelaşi Isus care s-a făcut sărac, care s-a născut într-un staul între animale şi ţărani, care a crescut între muncitori şi şi-a câştigat traiul cu propriile mâini, care s-a înconjurat de mulţimi de dezmoşteniţi, s-a identificat cu ei, i-a pus în centrul inimii sale, le-a vestit lor cei dintâi Vestea Bună, le-a promis împărăţia cerurilor şi ne-a trimis pe toţi, discipoli misionari, să le dăm de mâncare, să distribuim cu dreptate bunurile cu ei, să apărăm cauza lor până acolo încât să ne indice cu claritate că „milostivirea faţă de ei este cheia cerului” (cf. Mt 25,35 ş.u.)[7].
„Este un mesaj aşa de clar, aşa de direct, aşa de simplu şi elocvent, pe care nicio hermeneutică eclezială nu are dreptul de a-l relativiza”[8], şi pentru că aici este în joc mântuirea noastră. Pentru aceasta, papa nu poate înceta să-i pună în centru pe săraci. Nu este politică, nu este sociologie, nu este ideologie, este pur şi simplu exigenţa evangheliei. Implicaţiile practice pe care acest principiu nenegociabil le poate avea pentru orice context, societate, persoană şi instituţie – în organismele internaţionale şi în guverne, în sindicate şi în mişcările populare, în firme şi în instituţiile financiare, în politicieni, în judecători şi în mijloacele de comunicare – pot şi trebuie să varieze, dar nu se poate sustrage sau nu se poate scuti nimeni de datoria de iubire pe care fiecare creştin – şi aş îndrăzni să spun, fiecare fiinţă umană – o are faţă de cei săraci.
Biserica poate găsi în cei săraci vântul care reînsufleţeşte flacăra unei fervori care scade, ca acel lichid dens cu care preoţii antici din timpul lui Nehemia au reînsufleţit focul de pe altar după exil, ca să strălucească „un mare rug, care i-a mirat pe toţi”[9]. În iubirea activă pe care o datorăm săracilor se află grija faţă de „marele risc al lumii actuale, cu multipla şi oprimanta sa ofertă de consum, este o tristeţe individualistă care provine din inima comodă şi avară, din căutarea bolnavă de plăceri superficiale, din conştiinţa izolată”[10].
În Evangelii gaudium, fără a pretinde monopolul interpretării realităţii sociale, am susţinut că, pentru a rezolva în mod radical problemele săracilor, condiţie necesară pentru a rezolva orice altă problemă, deoarece inegalitatea este rădăcina relelor sociale, aveam nevoie de o profundă schimbare de mentalitate şi de structuri. Aş vrea să vorbesc pe scurt despre aceste două aspecte, luând câteva paragrafe din exortaţie.
O nouă mentalitate
„O nouă mentalitate care să gândească în termeni de comunitate, de prioritate a vieţii tuturor faţă de aproprierea de bunuri din partea câtorva.”[11]
„Solidaritatea este o reacţie spontană a celui care recunoaşte funcţia socială a proprietăţii şi destinaţia universală a bunurilor ca realităţi anterioare proprietăţii private. Posesia privată a bunurilor se justifică pentru a le păstra şi a le mări în aşa fel încât să folosească mai bine binelui comun, motiv pentru care solidaritatea trebuie să fie trăită ca decizie de a restitui săracului ceea ce îi corespunde. Aceste convingeri şi practici de solidaritate, când devin trup, deschid calea spre alte transformări structurale şi le fac posibile. O schimbare în structuri care nu generează noi convingeri şi atitudini va face în aşa fel încât aceleaşi structuri, mai devreme sau mai târziu, să devină corupte, apăsătoare şi ineficace.”[12]
„Uneori este vorba de a asculta strigătul unor popoare întregi, al celor mai sărace popoare de pe pământ, pentru că «pacea se întemeiază nu numai pe respectarea drepturilor omului, ci şi pe respectarea drepturilor popoarelor» (nota 154). În mod deplorabil, chiar şi drepturile umane pot să fie folosite ca justificare a unei apărări exacerbate a drepturilor individuale sau a drepturilor popoarelor mai bogate. Respectând independenţa şi cultura fiecărei naţiuni, trebuie amintit mereu că planeta este a întregii omeniri şi pentru toată omenirea şi că numai faptul de a se fi născut într-un loc cu resurse mai mici sau dezvoltare mai mică nu justifică faptul ca unele persoane să trăiască cu demnitate mai mică. Trebuie repetat că «cei mai favorizaţi trebuie să renunţe la unele dintre drepturile lor pentru a pune cu liberalitate mai mare bunurile lor în slujba altora» (nota 155). Pentru a vorbi în mod corespunzător despre drepturile noastre trebuie să lărgim mai mult privirea şi să deschidem urechile la strigătul altor popoare sau al altor regiuni din ţara noastră. Avem nevoie să creştem într-o solidaritate care «trebuie să permită tuturor popoarelor să ajungă cu forţele lor să fie artizane ale destinului lor» (nota 156), aşa cum «fiecare fiinţă umană este chemată să se dezvolte» (nota 157).”[13]
Noi structuri sociale
Noile structuri, întemeiate pe această nouă mentalitate, trebuie „să renunţe la autonomia absolută a pieţelor şi a speculaţiei financiare şi să agreseze cauzele structurale ale inegalităţii”[14].
„Demnitatea fiecărei persoane umane şi binele comun sunt probleme care ar trebui să structureze toată politica economică, însă uneori par apendice adăugate din exterior pentru a completa un discurs politic fără perspective şi fără programe de adevărată dezvoltare integrală. Câte cuvinte au devenit incomode pentru acest sistem! Deranjează să se vorbească despre etică, deranjează să se vorbească despre solidaritate mondială, deranjează să se vorbească despre distribuirea bunurilor, deranjează să se vorbească despre apărarea locurilor de muncă, deranjează să se vorbească despre demnitatea celor slabi, deranjează să se vorbească despre un Dumnezeu care cere o angajare pentru dreptate. Alteori, se întâmplă ca aceste cuvinte să devină obiect al unei manipulări oportuniste care le dezonorează. Indiferenţa comodă în faţa acestor probleme goleşte viaţa noastră şi cuvintele noastre de orice semnificaţie. Vocaţia unui întreprinzător este o muncă nobilă, cu condiţia să se lase mereu interogat de o semnificaţie mai amplă a vieţii; asta îi permite să slujească într-adevăr binele comun, cu efortul său de a înmulţi şi a face mai accesibile pentru toţi bunurile din această lume.”[15]
„Nu mai putem să ne încredem în forţele oarbe şi în mâna invizibilă a pieţei. Creşterea în egalitate cere ceva mai mult decât creşterea economică, deşi o presupune, cere decizii, programe, mecanisme şi procese orientate în mod specific spre o distribuire mai bună a veniturilor, spre crearea de oportunităţi de muncă, spre o promovare integrală a săracilor care să depăşească simplul asistenţialism. Departe de mine să propun un populism iresponsabil, însă economia nu mai poate să recurgă la remedii care sunt o nouă otravă, ca atunci când se pretinde să se mărească rentabilitatea, reducând piaţa muncii şi creând în felul acest noi excluşi.”[16]
Dacă nu reuşim să realizăm această schimbare de mentalitate şi de structuri, suntem condamnaţi să vedem cum se adâncesc criza climatică, sanitară, migratoare şi, îndeosebi, violenţa şi războaiele, care pun în pericol întreaga familie umană, săraci şi non-săraci, integraţi şi excluşi, pentru că „toţi suntem în aceeaşi barcă şi suntem chemaţi să vâslim împreună”.
În Evangelii gaudium am încercat să avertizez cu privire la asta: „Astăzi din multe părţi se reclamă siguranţă mai mare. Dar până când nu se elimină excluderea şi inegalitatea în societate şi între diferitele popoare, va fi imposibil să se dezrădăcineze violenţa. Se acuză de violenţă săracii şi populaţiile mai sărace, dar, fără egalitate de oportunităţi, diferitele forme de agresiune şi de război vor găsi un teren fertil care mai devreme sau mai târziu va provoca explozia. Atunci când societatea – locală, naţională sau mondială – abandonează în periferie o parte a sa, nu vor exista programe politice, nici forţe de ordine sau de intelligence care să poată asigura în mod nelimitat liniştea. Asta nu se întâmplă numai pentru că inegalitatea provoacă reacţia violentă a celor care sunt excluşi din sistem, ci pentru că sistemul social şi economic este nedrept la rădăcină. Aşa cum binele tinde să se comunice, tot aşa răul la care se consimte, adică nedreptatea, tinde să extindă forţa sa nocivă şi să zdruncine în tăcere bazele oricărui sistem politic şi social, oricât de solid ar putea să apară. Dacă fiecare acţiune are consecinţe, un rău cuibărit în structurile unei societăţi conţine mereu un potenţial de destrămare şi de moarte. Este răul cristalizat în structurile sociale nedrepte, de la care pornind nu se poate aştepta un viitor mai bun. Suntem departe de aşa-numitul «sfârşit al istoriei», de vreme ce condiţiile unei dezvoltări sustenabile şi paşnice încă nu sunt implantate şi realizate în mod adecvat”[17].
„Mecanismele economiei actuale promovează o exasperare a consumului, dar rezultă că un consumism neînfrânat, unit cu inegalitatea, dăunează de două ori ţesutului social. În acest mod disparitatea socială generează mai devreme sau mai târziu o violenţă pe care cursa înarmărilor nu o rezolvă, nici n-o va rezolva vreodată. Ea foloseşte numai pentru a încerca să-i înşele pe cei care reclamă siguranţă mai mare, ca şi cum astăzi n-am şti că armele şi reprimarea violentă, în loc să aducă soluţii, creează conflicte noi şi mai rele. Unii pur şi simplu se complac inculpându-i pe săraci şi ţările sărace de propriile rele, cu generalizări necuvenite, şi pretind că găsesc soluţia într-o «educaţie» care să-i tranchilizeze şi să-i transforme în fiinţe domesticite şi inofensive. Acest lucru devine şi mai supărător dacă cei excluşi văd crescând acest cancer social care este corupţia profund înrădăcinată în multe ţări – în guverne, în antreprenorial şi în instituţii – oricare ar fi ideologia politică a guvernanţilor.”[18]
În acelaşi mod, crizele climatice, sanitare şi migratoare îşi înfig rădăcinile în inegalităţile din această economie care ucide, rebutează şi distruge sora noastră, pământul, în mentalitatea egoistă care o susţine, despre care am vorbit mai aprofundat în Laudato si’. Cine crede că se poate salva singur, în această lume sau în cealaltă, greşeşte.
La zece ani de la publicarea lui Evangelii gaudium, reafirmăm că numai dacă vom asculta strigătul adesea sufocat al pământului şi al săracilor, vom putea să împlinim misiunea noastră evanghelizatoare, să trăim viaţa pe care ne-o propune Isus şi să contribuim la rezolvarea problemelor grave ale omenirii.
Vă mulţumesc din nou pentru acest Simpozion.
Mulţumesc pentru ceea ce faceţi. Vă binecuvântez şi vă însoţesc cu rugăciunea. Iar voi, cu rugăminte, nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine.
Cetatea Vaticanului, 24 noiembrie 2023
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Note:
[1] Exortaţia apostolică Evangelii gaudium (24 noiembrie 2013), 263.
[2]Ibid.
[3]Ibid., 24.
[4]Ibid., 263.
[5]Ibid., 193.
[6]Ibid., 197.
[7]Ibid., 197.
[8]Ibid., 194.
[9]2Mac 1,22.
[10] Exortaţia apostolică Evangelii gaudium (24 noiembrie 2013), 2.
[11]Ibid., 188.
[12]Ibid., 189.
[13]Ibid., 190.
[14]Ibid., 202.
[15]Ibid., 203.
[16]Ibid., 204.
[17]Ibid., 59.
[18]Ibid., 59.
* * *
