|
| © Vatican Media |
Papa Francisc: Mesaj adresat participanţilor la Adunarea Generală a Academiei Pontificale pentru Viaţă (3 martie 2025)
Publicăm în continuare mesajul pe care Sfântul Părinte Francisc l‑a trimis participanţilor la Adunarea Generală a Academiei Pontificale pentru Viaţă, despre tema "The End of the World? Crises, Responsabilities, Hopes" ("Sfârşitul lumii? Crize, responsabilităţi, speranţe"), care se desfăşoară de la 3 la 5 martie 2025 la Centrul de Conferinţe de la Institutul Patristic Pontifical "Augustinianum" din Roma.
Dragi academicieni,
Pentru mine este o plăcere să mă adresez femeilor şi bărbaţilor de ştiinţă, precum şi persoanelor care cultivă în Biserică dialogul cu lumea ştiinţifică. Împreună puteţi sluji cauza vieţii şi binele comun. Şi mulţumesc din inimă Monseniorului Paglia şi colaboratorilor pentru serviciul lor la Academia Pontificală pentru Viaţă.
În adunarea generală din acest an v-aţi propus să trataţi problema care astăzi este definită "policriză". Ea se referă la unele aspecte fundamentale ale activităţii voastre de cercetare în domeniul vieţii, al sănătăţii şi al îngrijirii. Termenul "policriză" evocă dramatismul conjuncturii istorice pe care o trăim, în care converg războaie, schimbări climatice, probleme energetice, epidemii, fenomen migrator, inovaţie tehnologică. Împletirea acestor aspecte critice, care ating în acelaşi timp diferite dimensiuni ale vieţii, ne induce să ne întrebăm cu privire la destinul lumii şi la înţelegerea noastră a acestui destin.
Un prim pas de făcut este acela de a examina cu atenţie mai mare care este reprezentarea noastră a lumii şi a cosmosului. Dacă nu facem asta şi dacă nu analizăm în mod serios rezistenţele noastre profunde la schimbare, fie ca persoane, fie ca societate, vom continua să facem ceea ce am făcut cu alte crize, chiar foarte recente. Să ne gândim la pandemia de covid: am "irosit-o", ca să spunem aşa; şi am fi putut să lucrăm mai profund în transformarea conştiinţelor şi a practicilor sociale (cf. Exortaţia apostolică Laudate Deum, 36).
Şi un al pas important pentru a evita să rămânem imobili, ancoraţi în certitudinile noastre, în obişnuinţele noastre şi în fricile noastre, este să ascultăm cu atenţie contribuţia cunoştinţelor ştiinţifice. Tema ascultării este decisivă. Este unul dintre cuvintele-cheie ale întregului proces sinodal pe care l-am demarat şi care acum se află în faza sa de punere în practică. Aşadar, apreciez că modul vostru de a proceda reia stilul acesta. Văd în el tentativa de a practica în domeniul vostru specific acea "profeţie socială" căreia i s-a dedicat şi Sinodul (Doc. final, 47). În întâlnirea cu persoanele şi cu istoriile lor şi în ascultarea cunoştinţelor ştiinţifice, ne dăm seamă cât de mult parametrii noştri cu privire la antropologie şi la culturi cer o revizuire profundă. De aici s-a născut şi intuiţia grupurilor de studiu despre unele teme reieşite în timpul parcursului sinodal. Ştiu că unii dintre voi fac parte din el, valorizând şi munca desfăşurată de Academia pentru Viaţă în anii trecuţi, muncă pentru care vă sunt foarte recunoscător.
Ascultarea ştiinţelor ne propune încontinuu noi cunoştinţe. Să luăm în considerare ceea ce ne spun despre structura materiei şi despre evoluţia fiinţelor vii: reiese o viziune mult mai dinamică a naturii faţă de ceea ce se gândea în timpurile lui Newton. Modul nostru de a înţelege "creaţia continuă" trebuie reelaborat, ştiind că nu tehnocraţia ne va salva (cf. Scrisoarea enciclică Laudato si’, 101): a însoţi o deregulation utilitaristă şi neoliberalistă planetară înseamnă a impune ca unică regulă legea celui mai puternic; şi este o lege care dezumanizează.
Putem cita ca exemplu al acestui tip ce cercetare pe părintele Teilhard de Chardin şi tentativa sa – desigur, parţială şi neterminată, dar îndrăzneaţă şi inspiratoare – de a intra în mod serios în dialog cu ştiinţele, practicând un exerciţiu de trans-disciplinaritate. Un parcurs riscant, care îl făcea să se întrebe: "Mă întreb dacă nu este necesar ca vreunul să arunce piatra în mlaştină – ba chiar să se «omoare» pentru a deschide drumul"[1]. Astfel, el a lansat intuiţiile sale care au pus în centru categoria de relaţie şi interdependenţa între toate lucrurile, punând pe homo sapiens în strânsă conexiune cu întregul sistem al fiinţelor vii.
Aceste moduri de a interpreta lumea şi evoluţia sa, cu modalităţile sale inedite de relaţie care îi corespund, pot să ne furnizeze semne de speranţă, pe care le căutăm ca pelerini în timpul acestui an jubiliar (cf. Bula Spes non confundit, 7). Speranţa este atitudinea fundamentală care ne susţine pe drum. Ea nu constă în a aştepta cu resemnare, ci a ne îndrepta cu elan spre viaţa adevărată, care duce mult dincolo de perimetrul individual strâmt. Aşa cum ne-a amintit Papa Benedict al XVI-lea, speranţa "este legată de fiinţă în unirea existenţială cu un «popor» şi se poate realiza pentru fiecare individ numai în cadrul acestui «noi»" (Scrisoarea enciclică Spe salvi, 14).
Şi pentru această dimensiune comunitară a speranţei, în faţa unei crize complexe şi planetare, suntem solicitaţi să valorizăm instrumentele care să aibă o însemnătate globală. Din păcate, trebuie să constatăm o irelevanţă progresivă a organismelor internaţionale, care sunt ameninţate şi de atitudini mioape, preocupate să tuteleze interese particulare şi naţionale. Şi totuşi, trebuie să continuăm să ne angajăm cu determinare pentru "organizaţii mondiale mai eficace, înzestrate cu autoritate pentru a asigura binele comun mondial, dezrădăcinarea foamei şi a mizeriei şi apărarea sigură a drepturilor umane fundamentale" (Scrisoarea enciclică Fratelli tutti, 172). În acest mod se promovează un multilateralism care să nu depindă de circumstanţele politice schimbătoare sau de interesele câtorva şi care să aibă o eficacitate stabilă (cf. Exortaţia apostolică Laudate Deum, 35). Este vorba de o misiune urgentă care se referă la întreaga omenire.
Acest vast scenariu de motivaţii şi de obiective este şi orizontul Adunării voastre şi al muncii voastre, dragi membri ai Academiei pentru Viaţă. Vă încredinţez mijlocirii Mariei, Scaunul Înţelepciunii şi Mama Speranţei, "în timp ce, ca popor peregrin, popor al vieţii şi pentru viaţă, mergem încrezător spre «un cer nou şi un pământ nou» (Ap 21,1)" (Sf. Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Evangelium vitae, 105).
Pentru voi toţi şi pentru munca voastră împart din inimă binecuvântarea mea.
Roma, de la Policlinica "Gemelli", 26 februarie 2025
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Notă:
[1] Cit. de B. DE SOLANGES, Teilhard de Chardin. Témoignage et étude sur le développement de sa pensée, Toulouse, 1967, p. 54.
