|
| © Vatican Media |
În cântece de bucurie, Isus s-a înălţat la cer, unde şade la dreapta Tatălui. El - aşa cum tocmai am ascultat - a distrus moartea pentru ca noi să devenim moştenitori ai vieţii veşnice (cf. 1Pt 3,22 Vulg.). De aceea, Înălţarea Domnului nu este o dezlipire, o despărţire, o îndepărtare de noi, ci este împlinirea misiunii sale: Isus a coborât până la noi pentru a ne face să urcăm până la Tatăl; a coborât pentru a ne urca; a coborât în adâncimile pământului ca să se poată deschide larg cerul deasupra noastră. El a distrus moartea noastră pentru ca noi să putem primi viaţa, şi pentru totdeauna.
Acesta este fundamentul speranţei noastre: Cristos înălţat la cer duce în inima lui Dumnezeu umanitatea noastră încărcată de aşteptări şi de întrebări, "ne întăreşte speranţa că şi noi, care facem parte din trupul său, îl vom urma şi vom ajunge acolo unde deja se află el, care este capul şi viaţa noastră" (cf. Prefaţa de Înălţare).
Fraţilor şi surorilor, această speranţă, înrădăcinată în Cristos mort şi înviat, vrem s-o celebrăm, s-o primim şi s-o vestim lumii întregi în următorul Jubileu, care este de acum la uşă. Nu este vorba de simplu optimism - să spunem optimism uman - sau de o aşteptare efemeră legată de vreo siguranţă pământească, nu, este o realitate deja împlinită în Isus şi care în fiecare zi ne este dată şi nouă, până când vom fi una în îmbrăţişarea iubirii sale. Speranţa creştină - scrie Sfântul Petru - este "o moştenire nepieritoare, neîntinată, neofilită" (1Pt 1,4). Speranţa creştină susţine drumul vieţii noastre şi atunci când acesta se prezintă întortocheat şi obositor; deschide în faţa noastră străzi de viitor atunci când resemnarea şi pesimismul ar vrea să ne ţină prizonieri; ne arată binele posibil atunci când răul pare să prevaleze; speranţa creştină revarsă în noi seninătate atunci când inima este îngreunată de eşec şi de păcat; ne face să visăm o omenire nouă şi ne face curajoşi în construirea unei lumi fraterne şi paşnice, atunci când pare că nu merită să ne angajăm. Aceasta este speranţa, darul pe care Domnul ni l-a dat cu Botezul.
Preaiubiţilor, în timp ce, cu Anul Rugăciunii, ne pregătim pentru Jubileu, să înălţăm inima către Cristos, pentru a deveni cântători de speranţă într-o civilizaţie marcată de prea multe disperări. Cu gesturile, cuvintele, alegerile de fiecare zi, cu răbdarea de a semăna un pic de frumuseţe şi de gentileţe oriunde ne-am afla, vrem să cântăm speranţa, pentru ca melodia sa să facă să vibreze coardele omenirii şi să trezească în inimi bucuria, să trezească curajul de a îmbrăţişa viaţa.
De fapt, avem nevoie de speranţă, toţi avem nevoie de ea. Speranţa nu dezamăgeşte, să nu uităm asta. Are nevoie de ea societatea în care trăim, adesea cufundată numai în prezent şi incapabilă să privească la viitor; are nevoie de ea epoca noastră, care uneori se târăşte cu oboseală în negura individualismului şi a acelui "a trăi fără preocupare"; are nevoie de ea creaţia, grav rănită şi desfigurată de egoismele umane; au nevoie de ea popoarele şi naţiunile, care se arată spre ziua de mâine încărcate de nelinişti şi de frici, în timp ce nedreptăţile se prelungesc cu aroganţă, săracii sunt rebutaţi, războaiele seamănă moarte, cei din urmă rămân încă în capătul listei şi visul unei lumi fraterne riscă să apară ca un miraj. Au nevoie de ea tinerii, adesea dezorientaţi, dar doritori să trăiască în plinătate; au nevoie de ea bătrânii, pe care cultura eficienţei şi a rebutării nu mai ştie să-i respecte şi să-i asculte; au nevoie de ea bolnavii şi toţi cei care sunt răniţi în trup şi în spirit, care pot primi alinare prin apropierea noastră şi îngrijirea noastră.
Şi, în afară de asta, iubiţi fraţi şi surori, are nevoie de speranţă Biserica, pentru ca, şi atunci când experimentează greutatea oboselii şi a fragilităţii, să nu uite niciodată să fie Mireasa lui Cristos, iubită cu o iubire veşnică şi fidelă, chemată să păstreze lumina evangheliei, trimisă să transmită tuturor focul pe care Isus l-a adus şi l-a aprins în lume o dată pentru totdeauna.
Fiecare dintre noi are nevoie de speranţă: vieţile noastre uneori obosite şi rănite, inimile noastre însetate de adevăr, de bunătate şi de frumuseţe, visele noastre pe care niciun întuneric nu le poate stinge. Totul, înăuntrul şi în afara noastră, invocă speranţă şi caută, chiar şi fără să ştie asta, apropierea lui Dumnezeu. Nouă ni se pare - spunea Romano Guardini - că timpul nostru este timpul îndepărtării de Dumnezeu, în care lumea se umple cu lucruri şi Cuvântul Domnului apune; totuşi, afirmă el: "Dacă va veni însă timpul - şi va veni, după ce întunericul va fi depăşit - în care omul îl va întreba pe Dumnezeu: «Doamne, unde erai atunci?», din nou va auzi răspunsul: «Mai mult ca oricând aproape de voi!». Probabil că Dumnezeu este mai aproape de timpul nostru glacial decât de barocul cu fastul bisericilor sale, de Evul Mediu cu abundenţa simbolurilor sale, de creştinismul de la începuturi cu al său curaj tineresc în faţa morţii. [...] Însă el aşteaptă [...] ca noi să-i rămânem fideli. Din aceasta ar putea să apară o credinţă nu mai puţin valabilă, ba chiar probabil mai curată, în orice caz mai intensă decât a fost vreodată în timpurile bogăţiei interioare" (R. Guardini, Accettare se stessi [A ne accepta pe noi înşine], Brescia, 1992, p. 72).
Fraţilor şi surorilor, Domnul înviat şi înălţat la cer să ne dăruiască harul de a redescoperi speranţa - a redescoperi speranţa! -, de a vesti speranţa, de a construi speranţa.
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
