În zilele unui târziu de septembrie 1979, după-amiezile erau încă încărcate de un soare greu care scurta umbrele cat putea de mult. Într-o linişte a cartierului, la orele 3 ale după-amiezii, o ceată de copii, băieţi şi fete, alegau, strigând în jurul bisericii, în grădiniţa din lateral, unde se întindea maiestuoasa umbră a turlei. Era înaintea orei de Catehism pregătitor pentru Prima Sfântă Împărtăşanie şi când suna clopoţelul (acelaşi ca cel din timpul Liturghiei, înainte de primirea Sfintei Euharistii) eram aproape toţi adunaţi şi intram pe uşa deschisă a bisericii. La acea vreme, pentru un copil de 9 ani, aceea uşa mi se părea largă şi cât fusese deschisă, căldura pătrunsese în spaţiul curat, cu miros fin de tămâie până la recipientele din piatră cu apa sfinţită; îmblânzise suficient răcoarea dinăuntru pentru noi, cei zburdalnici si transpiraţi. Până la băncile din faţa altarului păşeam pe o carpetă verde şi îngustă, întinsă pe culoarul ce despărţea cele doua şiruri de bănci. Ne aşezam, iar răcoarea din biserica şi povestirile preotului din vechiul si noul testament ne înviorau. Lumea de afară, cu soare si ciripit de păsări, zgomotul vreunui căruţ tras pe pavajul de piatră de râu, rămânea în spate, undeva la capătul şuvoiului de lumină care se stingea pana la noi în încrucişarea cu lumina difuza a ferestrelor laterale. Regăseam apoi soarele care ne făcea ochii mici, după cel mult o oră, când ne buluceam la ieşire, având pe frunte semnul apei sfinţite reci şi în minte, morala faptelor petrecute acum 2000 de ani, undeva într-un ţinut arid.
Comunitatea catolică aşezată în jurul bisericii care-o ţinea unită era un univers liniştit ce răspândea bucurie şi libertate pentru noi, copiii.
Acel sentiment, cu greu a fi regăsit după mulţi ani, într-un oraş în schimbare, unde tendinţele nu sunt de a păstra şi reorganiza, ci de a distruge şi construi mereu altceva. Comunitatea fusese scoasă din perimetrul său fizic si personalitatea ei (inclusiv tradiţiile şi practicile respectate de toţi) diluate în marele urbanism, prin împrăştierea familiilor în cartiere nou construite. Generaţii s-au perindat înghiţite de destine diverse, generaţii noi ai locuitorilor din Cioplea s-au născut, dispersate în marele oraş, neavând cum să cunoască gustul de apartenenţă la comunitate, gustul unei vieţi în care practici comune şi sărbători îi apropie pe oameni într-un fel indescriptibil.
Nu eram aici în 1999, când papa Ioan Paul al II-lea a făcut vizita sa în România. Am putut doar să încerc să-mi imaginez entuziasmul şi bucuria mulţimii de oameni, de lângă el, uitându-mă la alte vizite de-ale sale prin atâtea locuri din lume. Acum, însă, voi fi aici, când după 20 de ani, România va fi binecuvântată de venirea papei Francisc - pontiful iezuit al tuturor şi mai ales al celor săraci, cu un program "maraton".
Pelerinii care vor fi prezenţi la Blaj, vor trăi un fenomen extraordinar, cel mai înălţător şi simplu ritual de slavă, bucurie şi speranţă pe-o întindere de câmpie, sub un cer nemărginit, cu privirea către el, ascultându-l-l pe urmaşul lui Petru pe pământ, iar în jurul lor dovada că Dumnezeu este viu şi trăieşte prin fiecare dintre cei care se bucura acolo. Momente unice cu emoţii pentru o întreagă viaţă.
În ziua de azi, spiritualitatea rareori are ocazia să se exprime prin bucurie, afirmând cu fermitate credinţa; mai degrabă dăm glas îngrijorării. Astfel, bucuriile durabile şi adânci îi devin străine. Vizita papei este una din acele rare ocazii pentru credincioşi români şi de alte naţionalităţi, unii veniţi de departe, să împărtăşească bucuria profundă şi onoarea întâmpinării suveranului pontif.
Comunitatea freamătă, mobilizată în pregătirile în toi, se compun cântece de întâmpinare, bucate alese, veşminte de festivitate, create de artişti locali, pe care papa Francisc le va purta la fiecare sfântă Liturghie pe care o va oficia. Comunitatea se face văzută, auzită, voluntară, harnică, entuziastă, creativă şi muncitoare, ca-ntr-o cetate în care regele iubit, căruia i s-a simţit lipsa, se întoarce după mult timp.
O zi însorită de sâmbătă se strecoară între altele răcoroase ale unui mai înnourat pentru a strânge comunitatea din Bucureşti, într-o avanpremieră de celebrare a vizitei papei, la "Festivalul Bucuriei", în curtea mare şi verde a mânăstirii surorilor din Congregatio Jesu, "Sfânta Agnes" din Popeşti-Leordeni. Încercam un sentiment de deja-vu, de îndată ce am intrat şi am observat tinerii cu veste de voluntari în curtea largă, grupurile de copii, părinţi şi bunici, surori şi preoţi din comunitatea diocezană de Bucureşti. Corul "Veritas" cu melodii vesele şi antrenate scălda aerul. Copii mai mici şi mai mari, cu feţe pictate, alergau între atelierul de desene, masa de făcut rozarii, locul de joacă, coada la îngheţată sau vată de zahar.
Văzusem astfel de adunări în Italia, în oraşe, în curţi de biserici şi păreau ca dintr-o alta lume faţă de cea a iureşului străzii, de unde le priveam eu. Oaze de linişte şi bucurie, frânturi de zi furate din cotidianul unei societăţi într-o tranziţie haotică către globalizare. Am trăit din plin acea zi a Festivalul Bucuriei" cu sentimentul de a aparţine unei comunităţi chiar dacă nu puteam pune nume pe chipurile lor, nici măcar nu ştiam din ce parohii provin. Cu toate astea, se simţea bucuria de a trai într-o aşteptare comună. Sentimentul acelei zile a fost sentimentul din copilărie.
Iată că, acum, "biserica Romei" vine la noi, precum Isus a intrat în Ierusalim în ziua de Florii. S-o primim cum se cuvine, cu bucurie şi recunoştinţă, cu mândrie că suntem "ai ei" şi suntem aleşi între generaţiile care-i mărturisesc dăinuirea de milenii. Aşa cum o bine răspândită zicală spune "că, deseori, o ocazie pentru o viaţă mai bună trece neobservată pentru că este îmbrăcată ca în zi de lucru, neostentativ", de ce o minune n-ar avea chip omenesc? Altfel, Dumnezeu de ce ne-ar dărui-o dacă nu ne-ar arăta-o la puterea înţelegerii minţii noastre?
Îmi place să cred că în cele trei zile ale suveranului pontif printre noi, o minune spirituală, o renaştere a spiritului de solidaritate, recunoaştere şi mărturisire a credinţei, a misionariatului în cuvânt şi faptă va fi trăită de toţi "cei chemaţi". Păstorul ne cheamă.
SĂ MERGEM ÎMPREUNĂ!
Monica Alexandru
* * *
Secţiunea specială "Papa Francisc în România": www.ercis.ro/papafrancisc
