„Dumnezeule al vieții, tu cunoști adâncul inimii noastre, luminile și umbrele care sălășluiesc în noi, rănile tăcute pe care uneori nimeni nu le vede”.
Cu aceste cuvinte, Papa Leon al XIV-lea își începe rugăciunea pentru luna octombrie, cerând ca pastorația sănătății mintale să fie integrată în întreaga Biserică, ajutând la depășirea „stigmatizării și discriminării” împotriva persoanelor cu boli mintale.
Există ceva semnificativ în a începe nu cu boala mintală, ci cu Dumnezeul vieții. Înainte de un diagnostic, de o familie care se luptă să înțeleagă sau de o parohie care se întreabă cum să răspundă, există Dumnezeul nostru, creatorul vieții, care știe. Depresia se poate ascunde în spatele unui zâmbet; chiar și preotul de la altar poate purta o traumă. Uneori, cea mai profundă rană este cea pe care nimeni nu o poate vedea.
În Dilexi te, Papa Leon al XIV-lea amintește de cuvintele pe care Dumnezeu i le-a adresat lui Moise: „Am văzut nenorocirea poporului meu [...] și am auzit strigătul lor [...]: cunosc suferințele lor. M-am coborât să-i eliberez” (Ex 3,7-8). Apoi vine sarcina: „De aceea, du-te! Te trimit” (Ex 3,10). Această spiritualitate aparține și îngrijirii pastorale a sănătății mintale. Dumnezeu vede, aude, cunoaște, se apropie și trimite.
Oamenii care suferă trebuie să fie cunoscuți și ascultați, fără a fi reduși la o boală, un diagnostic sau la cea mai grea zi din viața lor. Sfântul Părinte cere Bisericii să devină „o comunitate care însoțește și nu exclude, care ascultă fără a judeca și se apropie fără frică”.
Pastorația catolică pentru sănătate mintală nu înlocuiește psihiatria, psihologia, asistența medicală sau medicina. Respectă aceste profesii și colaborează cu ele. Cei dintre noi care desfășurăm această lucrare ne descriem rolul simplu: nu diagnosticăm, nu prescriem și nu tratăm. Însoțim cu iubire.
Suferința ridică, de asemenea, întrebări despre sens și apartenență: sunt o povară? Există un loc pentru mine în Biserică? Dignitas infinita oferă o bază esențială. Demnitatea umană nu depinde de sănătate, de autonomie sau de productivitate. Bolile mintale pot afecta experiența valorii de sine a unei persoane, dar nu pot șterge demnitatea dată de Dumnezeu. Însoțirea afirmă ceea ce o persoană poate să nu vadă temporar: suferința ta este reală. Și demnitatea ta este reală.
Stigmatul începe atunci când încetăm să mai vedem persoana și începem să vedem o categorie. Dumnezeu face opusul: el cheamă fiecare persoană „pe nume, cu tandrețe”.
În Dieceza de Phoenix, slujirea sănătății mintale s-a dezvoltat în jurul a trei dimensiuni: educație, însoțire și sprijin. Pentru a oferi sprijin, înființăm „fântâni” în peste patruzeci de parohii, școli, spitale și alte locuri pentru cei care se confruntă cu dificultăți de sănătate mintală, pentru familii și pentru persoanele care au pierdut o persoană dragă din cauza sinuciderii.
Imaginea fântânii este intenționată. În Evanghelia lui Ioan, Isus o întâlnește pe femeia samariteană cu o viață complicată. El îi cunoaște istoria, dar nu o reduce la atât. El vorbește cu ea, iar femeia care a venit purtând setea se întoarce în comunitatea ei ducând vești bune. Persoana care este însoțită devine capabilă să-i însoțească pe alții.
Explorăm aceeași posibilitate în închisori, unde deținuții pot deveni tovarăși de călătorie. Însoțirea duce și la apărarea drepturilor. În Arizona, aceasta a inclus sprijinirea unei inițiative de asigurare a sutelor de paturi suplimentare în domeniul sănătății mintale în comitatul Maricopa.
Această slujire se extinde mult dincolo de o singură dieceze. Sunt capelan și membru în consiliul de administrație al Asociației Internaționale a Slujitorilor Catolici pentru Sănătate Mintală, înființată sub conducerea diaconului Ed Shoener. Asociația ajută la plantarea acestor semințe în întreaga lume, inclusiv în țări precum Ucraina, Etiopia și Haiti, unde trauma poate afecta comunități întregi. Cei care îi însoțesc pe alții – inclusiv preoții – ar putea avea nevoie și ei de îndrumare.
Papa Leon al XIV-lea nu cere fiecărei parohii să devină o clinică. El cere ca slujirea pentru sănătate mintală să devină parte a vieții Bisericii: o Biserică în care depresia nu trebuie ascunsă pentru a aparține; unde familiile nu suferă singure; unde cei care au pierdut pe cineva din cauza sinuciderii pot rosti numele decedatului; și unde profesioniștii din domeniul sănătății mintale sunt bineveniți drept colaboratori.
Poate că nu putem șterge fiecare rană sau să o înțelegem. Dar putem refuza să privim în altă parte. Ne apropiem: nu pentru că Cristos este absent și are nevoie de noi să-l ducem celor care suferă, ci pentru că Cristos este deja acolo, așteptând să fie întâlnit.
Fie ca noi să devenim casa deschisă pentru care ne rugăm: o Biserică în care demnitatea nu este niciodată sacrificată unui diagnostic, stigmatul lasă locul înțelegerii, izolarea lasă locul comuniunii și nimeni care poartă o rană invizibilă nu este rugat să o poarte singur.
Mons. John Patrick Dolan, episcop de Phoenix
(După L’Osservatore Romano, 12 octombrie 2026)
Traducere de pr. Mihai Pătrașcu
