|
| © Vatican Media |
Numai Dumnezeu este îndeajuns
de Roberto Cutaia
Printre "vârfurile" spiritualităţii creştine din orice timp, cel al misticei spaniole şi carmelite desculţe Sfânta Tereza a lui Isus - a cărei comemorare liturgică este duminică, 15 octombrie - reprezintă una dintre culmile cele mai importante. Canonizată în 1622 (la opt ani după beatificare), a fost recunoscută învăţătoare a Bisericii de către Paul al VI-lea la 27 septembrie 1970, devenind astfel prima femeie din istorie care primeşte titlul de doctor.
Tereza Sánchez de Cepeda Dávila y Ahumada se naşte în 1515, fiică din a doua căsătorie a unui evreu convertit de origine toledană. Copilăria fericită petrecută împreună cu fraţi şi verişori o vede fascinată pentru romanele cavalereşti. După moartea în bătălie a fratelui mai mare, Ioan, în 1524 şi pierderea mamei, Beatrice, tânăra este trimisă să studieze în mănăstirea augustinienelor "Stăpâna Noastră a Harurilor", unde este lovită de o primă criză existenţială. La vârsta de 20 de ani intră în mănăstirea carmelită a Întrupării, tot la Avila; în viaţa călugărească ia numele de Tereza a lui Isus.
Femeie cu extraordinare talente de espíritu şi corazón, Tereza încă de tânără are ideile clare în privinţa propriei vocaţii. Scrie ea: "Îmi amintesc de inclinaţiile bune pe care Domnul mi le dăruise" (Cartea vieţii, 1,3). De asemenea, pentru a sublinia iubirea incomensurabilă şi durabilă faţă de Dumnezeu, foloseşte fraza cunoscută "mereu, mereu, mereu" (ibidem, 1,4). Tereza de Avila dispune în inimă un parcurs de perfecţionare spirituală sub aspectul unei urcări pe trepte a sufletului către Dumnezeu. Eficacitatea răbdării este poezia sa cea mai celebră: "Nimic să nu te tulbure nici să nu te înspăimânte, totul se dizolvă, Dumnezeu nu se schimbă. Cu răbdarea se obţine totul; cu Dumnezeu în inimă nu lipseşte niciodată nimic: numai Dumnezeu este îndeajuns".
Tereza uneşte cu cea mai înaltă contemplaţie o activitate intensă ca fondatoare, cu Sfântul Ioan al Crucii, a Ordinului carmelit masculin şi feminin, dus din nou la puritatea şi la austeritatea de la începuturi. Scrie şi cărţi pătrunse de înaltă doctrină şi încărcate cu experienţa sa profundă. Cea mai vestită, din 1577, la vârsta matură, este fără îndoială Castelul interior, itinerar al sufletului în căutarea lui Dumnezeu prin şapte treceri deosebite de ridicare. Tereza se inspiră din constituirea unui castel cu şapte camere, ca reprezentare a interiorităţii omului, accesibile prin rugăciunea zilnică, inserând, în acelaşi timp, simbolul viermelui de mătase care se renaşte în fluture, pentru a exprima trecerea de la sensibil la suprasensibil. Este vorba de summa parcursului său de viaţă spirituală, dar, în acelaşi timp, programul de apropiere a celor care vor să-l întreprindă, pentru a-l parafraza pe seraficul Sfânt Bonaventura din Bagnoregio, Itinerarium mentis in Deum.
Sfânta din Avila este exemplu şi referinţă de viaţă creştină, o martoră neobosită a lui Dumnezeu. Toată existenţa sa este o invitaţie actuală de a ne îndrepta spre virtuţile evanghelice pentru o viaţă creştină sănătoasă şi sigură. Trecerea printre celelalte opere ale Sfintei Tereza, precum Drum de perfecţiune (1566), Cartea vieţii (1562) şi Cartea fundaţiilor (1573-1582), a permis şi a facilitat reînnoirea teologiei spirituale însăşi. Cu privire la Euharistie, Sfânta Tereza subliniază: "Cum ar îndrăzni o sărmană păcătoasă cum sunt eu, de exemplu, care l-am ofensat de atâtea ori, să stau aşa de aproape de el? Sub specia acelei pâini este accesibil, cine ar îndrăzni să se apropie de el cu răceala, nevrednicia, imperfecţiunile de care suntem plini?" (Drum de perfecţiune, 34,9).
(După L'Osservatore Romano, 14 octombrie 2023)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
