© Vatican Media

De la Pacem in terris la Conciliul al II-lea din Vatican, până la Francisc şi Leon al XIV-lea, învăţătura Bisericii a identificat dezarmarea, încrederea între popoare şi dreptul internaţional drept condiţii autentice pentru pace. Istoria contemporană şi studiile despre descurajare demonstrează limitele unei securităţi bazate pe un echilibru al fricii.

Istoria modernă ne-a învăţat că pacea fondată pe ameninţarea armelor nu este o pace solidă, ci un echilibru precar, expus erorii, escaladării şi fricii. Descurajarea promite securitate prin forţă, dar faptele arată în schimb că acumularea de armamente tinde să alimenteze tensiuni, incidente, conflicte prin intermediari şi noi forme de instabilitate. Conciliul al II-lea din Vatican a numit cursa înarmărilor "una dintre cele mai grave plăgi ale omenirii" şi a afirmat că pacea nu se naşte din frica de arme, ci din încredere reciprocă, dreptate şi lege. Sfântul Ioan al XXIII-lea, în Pacem in terris, a cerut o reducere simultană şi concertată a armamentelor, indicând eliminarea lor ca rezultat necesar, deoarece adevărata pace nu se poate baza pe arsenale concurente. Papa Leon al XIV-lea, în Mesajul său pentru Ziua Mondială a Păcii din 2026, a scris că "forţa disuasivă a puterii şi, în special, descurajarea nucleară, întruchipează iraţionalitatea unei relaţii între popoare bazate nu pe lege, dreptate şi încredere, ci pe frică şi pe dominaţia forţei".

Lecţia istoriei împotriva descurajării

Ideea de descurajare susţine că deţinerea unei forţe militare capabile să descurajeze un adversar previne războiul. Însă ceea ce s-a întâmplat în Europa înainte de 1914 demonstrează contrariul: reînarmarea navală şi terestră majoră nu a oprit conflictul, ci mai degrabă a contribuit la crearea unui climat de suspiciune, rigiditate strategică şi mobilizare permanentă care a făcut criza ireversibilă. Chiar şi Războiul Rece, adesea citat ca dovadă a eficacităţii descurajării, a fost în realitate caracterizat de crize cu risc extrem de ridicat, care au adus lumea în pragul catastrofei nucleare în mai multe rânduri. Însuşi Leon al XIV-lea a amintit recent un eveniment elocvent: pe 26 septembrie 1983, decizia individuală a ofiţerului sovietic Stanislav Petrov a împiedicat o alarmă falsă să declanşeze un potenţial război nuclear global. Dacă pacea depinde, aşadar, de capacitatea de distrugere şi de sistemele de arme ţinute în alertă, o eroare tehnică, un accident sau o greşeală de calcul sunt suficiente pentru a ne arunca în prăpastie. O pace care atârnă de o greşeală ratată nu este o pace garantată de arme, ci un armistiţiu ameninţat de aceleaşi arme.

Dovezi din studii empirice

Şi cercetările empirice nu susţin deloc afirmaţia că mai multe arme înseamnă automat mai multă pace. Mai multe studii cantitative arată o asociere semnificativă din punct de vedere statistic între creşterea importurilor de arme şi o probabilitate mai mare de conflict intern în contextele cele mai fragile, deşi nu demonstrează o relaţie cauzală necesară. Cu toate acestea, dovezile disponibile arată că descurajarea nu este o bază istorică fiabilă pentru pace.

Reflecţiile lui Bobbio şi Galtung

Norberto Bobbio, un jurist laic atent la faptele istorice, recunoştea deja că "cea mai sigură cale de a elimina războiul ar fi distrugerea armelor", dar considera acest proces complex din punct de vedere politic dacă ar fi încredinţat statelor însele. În acest sens, filozoful, folosind o imagine colorată şi paradoxală, le-a comparat cu un "congres al beţivilor" chemat să interzică alcoolul. Însă Bobbio nu a derivat din aceasta o justificare pentru descurajare, ci mai degrabă necesitatea consolidării instituţiilor juridice supranaţionale capabile să impună constrângeri reale asupra suveranităţii armate a statelor. Johan Galtung, părintele cercetării păcii, a susţinut că "pacea negativă" - simpla absenţă a războiului - este intrinsec instabilă dacă nu abordăm structurile de violenţă şi nedreptate care o alimentează. Galtung a insistat că securitatea bazată pe arme produce numai armistiţii precare; "Pacea pozitivă" necesită dezarmare progresivă, mediere a conflictelor şi construirea de instituţii capabile să transforme disputele fără a recurge la ameninţări armate.

Magisteriul lui Leon al XIV-lea şi al lui Francisc

În această privinţă, cel mai recent magisteriu a devenit şi mai explicit. Papa Francisc a numit descurajarea nucleară "inadecvată" faţă de ameninţările timpului nostru şi a afirmat că însăşi deţinerea de arme nucleare este imorală. Papa Leon al XIV-lea a dus acest diagnostic mai departe, scriind în textul introductiv al volumului Dezarmată şi dezarmantă. Pacea este un dar: "Mai ales în era atomică, afirmarea adevărului trebuie să câştige teren: nu armele atomice generează pace, ci dezarmarea".

Preţul reînarmării

În acelaşi Mesaj pentru Ziua Păcii, Leon al XIV-lea a amintit, de asemenea, că în 2024 cheltuielile militare mondiale au crescut cu 9,4% faţă de anul precedent, ajungând la 2.718 miliarde de dolari, echivalentul a 2,5% din PIB-ul mondial. Sunt cifre enorme, care arată că reînarmarea nu este o excepţie, ci o tendinţă structurală, şi care confirmă un punct esenţial al învăţăturii: fiecare resursă investită în cursa înarmărilor este scăzută, cel puţin parţial, din educaţie, sănătate, cooperare şi dezvoltare umană. Testată de documentele, datele şi crizele care au marcat epoca contemporană, descurajarea nu apare ca un fundament sigur al păcii, ci ca un mecanism fragil care normalizează frica şi pune mereu la dispoziţie violenţa. Cea mai realistă teză nu este că arsenalele salvează lumea, ci că o lume saturată de arme devine mai instabilă, mai scumpă şi expusă la ireparabil. Chiar şi dreptul statelor la apărare legitimă în faţa agresiunii, recunoscut de doctrina socială a Bisericii şi de dreptul internaţional, nu coincide cu afirmaţia că descurajarea armată constituie fundamentul păcii.

Pacea se naşte din dezarmare

De aceea, dezarmarea nu este un sentimentalism abstract, ci o necesitate istorică, morală şi politică. Tradiţia Bisericii, de la Pacem in terris la Conciliu, până la Francisc şi Leon al XIV-lea, converge către un punct precis: adevărata pace nu se naşte dintr-un echilibru al ameninţărilor, ci din încredere, drept internaţional, diplomaţie şi o dezarmare materială şi spirituală răbdătoare.

Fabio Colagrande

(După Vatican News, 31 iulie 2026)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu