1. Profesor la Seminar (1970-1975)
În toamna anului 1970, conducerea Diecezei de Iaşi i-a cerut tânărului preot Petru Gherghel să vină să lucreze în Seminarul diecezan "Sfântul Iosif" ca profesor de teologie morală. Titularul acestei catedre, pr. Anton Trifaş, doctor practicus, cum fusese supranumit, care a predat seminariştilor această disciplină timp de zece ani (1956-1966), trecuse la Domnul în ziua de 29 februarie 1968. În locul lui fusese numit pr. Andrei Gherguţ, dar, la insistenţele Departamentului Cultelor, care nu-l agrea, în anul 1970 a trebuit să părăsească Seminarul.
Pentru istoria Seminarului diecezan, aceştia sunt anii când are loc schimbul de generaţii la conducerea instituţiei. Profesorii care, după redeschiderea Seminarului în anul 1956, se impuseseră în conştiinţa studenţilor ca adevăraţi titani, cedează acum locul la catedră unor tineri preoţi, la a căror formare lucraseră cu mult zel. Astfel, după pr. Anton Trifaş, despre care am amintit, a venit rândul pr. Rafael Friedrich (†11.05.1969), profesor de teologie dogmatică şi filozofie, care i-a lăsat locul pr. Eduard Ferenţ; urmează apoi pr. Gaspar Bachmeier (†18.07.1971), profesor de exegeză şi drept canonic, înlocuit de pr. Eduard Sechel şi, în sfârşit, pr. Ioan Jicmon (†28.06.1980), profesor de liturgică şi spiritual, care i-a cedat locul pr. Ioan Ciuraru. Stingerea acestor aştri, unul după altul, îţi trezea sentimentul că asişti la un sfârşit de epocă. În condiţiile în care peste Europa de Est se trăsese cortina de fier, iar în ţară atmosfera era îmbibată din ce în ce mai mult de roşeaţa regimului ateo-comunist, care reuşise să-şi impună controlul asupra tuturor instituţiilor din ţară, destinele Bisericii locale intrau pe mâna unor preoţi care nu cunoscuseră viaţa bisericească de dinainte de instaurarea "democraţiei populare". Se putea spera ceva bun?
Petru Gherghel fusese hirotonit preot în anul 1965, la Alba Iulia, de către PS Márton Áron, mărturisitor al credinţei şi simbol al rezistenţei anticomuniste. După o scurtă activitate pastorală în Parohia Barticeşti, alături de pr. Mihai Rotaru, pr. Petru Gherghel a fost numit vicar parohial la Rădăuţi, unde a lucrat împreună cu pr. Iosif Krassler. Nu sunt cunoscute bine motivele care l-au determinat pe PS Petru Pleşca să-l aleagă pe acest preot să lucreze în Seminar. Să fi contat mai mult capacitatea intelectuală, zelul pastoral, discreţia personală sau faptul că putea fi mai uşor acceptat de conducerea Departamentului Cultelor, fiind mai tânăr, deci nefiind "contaminat" de sistemul anterior şi având o "origine sănătoasă"? Însă, mai presus de toate, cred că era voinţa lui Dumnezeu, care "scrie drept pe rânduri strâmbe".
La preluarea mandatului de profesor, în Seminarul din Iaşi se aflau 31 de studenţi (20 în anul II şi 11 în anul VI) şi 24 de elevi la Şcoala de Cantori (clasa a X-a). La conducerea Seminarului se afla pr. Gaspar Bachmeier, ca rector, pr. Ioan Jicmon, ca spiritual, pr. Anton Lucaci, ca prefect de disciplină, şi pr. Alfons Donea, ca director economic. Ca profesori, mai erau: pr. Eduard Ferenţ, pr. Anton Despinescu şi pr. Vladimir Petercă. În programa de învăţământ a Seminarului, teologia morală avea 5 ore săptămânale şi se preda la anii III-VI, după manualul lui H. Noldin: Summa theologiae moralis, în trei volume: I. De principiis theologiae moralis (191210), cu un adaos intitulat: De sexto praecepto et de usu matrimonii (191314) şi De poenis ecclesiasticis (191310); II. De praeceptis (19066); III. De sacramentis (19066). Reînnoirea teologică cerută de Conciliul al II-lea din Vatican încă nu se produsese în Seminarul din Iaşi. Ea se va realiza mai târziu, după întoarcerea primilor preoţi specializaţi în universităţile pontificale din Roma. Programul zilnic de viaţă comunitară se desfăşura după Regulamentul modificat în anul 1967, şi care împletea activitatea intelectuală (cursuri: 8.00-12.00, eventual 14.00-16.00, şi studiu personal: 13.30-16.00, 16.45-18.50) cu timpul dedicat rugăciunii (rugăciunea de dimineaţă: 5.25, meditaţia: 5.30, sfânta Liturghie: 6.00, lectura spirituală: 18.50, Rozariul: 19.05, rugăciunea de seară: 20.45) şi refacerii fizice (recreaţie: 12.30-13.30; 16.00-16.40; 20.00-20.30; programul de masă: micul dejun: 7.30, prânzul: 12.00 şi cina: 19.30).
Pentru pr. Petru Gherghel, primii ani ca profesor la Seminar s-au scurs ca apa unui izvor tumultuos care încearcă să-şi croiască drum spre valea fertilă, unde diferitele organisme aşteaptă să le aducă nutrimentul de care au nevoie pentru a se dezvolta. Pregătirea şi predarea cursului de teologie morală, dar şi a altor discipline, întâlnirea cu seminariştii, viaţa de comunitate cu colegii preoţi, sfânta Liturghie şi rugăciunea personală umpleau programul fiecărei zile. Împărtăşea cu ceilalţi confraţi grija faţă de prezentul şi viitorul Bisericii locale, care îndura presiunea exercitată de agenţii regimului comunist, numiţi "împuterniciţi", asupra preoţilor de a se alinia politicii partidului totalitar şi care crea dezbinare şi neîncredere în rândul prezbiteriului diecezan. Un motiv adânc de suferinţă îl constituia şi restricţia impusă de Departamentul Cultelor, organul prin care regimul comunist supraveghea şi controla activitatea Bisericilor din România, de a se face admiteri la Seminar doar din patru în patru ani. Ultima admitere avusese loc în anul 1969 pentru Şcoala de Cantori, denumire echivalentă pentru Seminarul minor, când fuseseră admişi 24 de elevi. Următoarea admitere trebuia să aibă loc, aşadar, în anul 1973. Dar nici pentru cei care absolveau Seminarul şi erau hirotoniţi preoţi nu era mai uşor. La sfârşitul anului academic 1970-1971 au fost hirotoniţi preoţi 12 absolvenţi: 11 la Iaşi şi unul la Alba-Iulia. Aceştia, ca şi ceilalţi de dinaintea lor, trebuiau să aştepte prin familiile lor sau prin diferite parohii până când Departamentul Cultelor se hotăra să le recunoască numirea în vreo parohie. Uneori dura chiar câţiva ani până să vină această aprobare. Pentru "împuterniciţii" Departamentului era un fel de joacă de-a şoarecele şi pisica, deoarece se intenţiona uzura psihică şi frica structurală, pentru a avea o pradă mai uşoară. De fapt, în orizontul comunist, Biserica şi slujitorii altarelor erau "animale" pe cale de dispariţie, faţă de care nu trebuie să faci nici un efort de a le salva. Erau tolerate doar pentru plăcerea de a le vedea agonizând. Într-o societate comunistă, care "lupta" pentru instaurarea paradisului pe pământ, Seminarul apărea mai curând ca un straniu ghetou. Cei care intrau erau priviţi ca nişte oameni pierduţi, suspecţi atunci când ieşeau în lume, iar dacă se întâmpla ca vreunul să lase Seminarul pe motive de vocaţie, cu greu îşi mai găsea loc în lume.
La sfârşitul anului academic 1970-1971, mai exact la 8 iulie 1971, a trecut la Domnul şi cea de-a treia coloană a Seminarului de după redeschidere, pr. Gaspar Bachmeier. Superiorii bisericeşti de la Iaşi şi Bucureşti, respectiv PS Petru Pleşca şi Mons. Francisc Augustin, au încredinţat conducerea Seminarului, mai întâi, pr. Anton Despinescu, în calitate de rector girant, iar din septembrie 1972, pr. Eduard Ferenţ, ca rector plin. În locul regretatului preot Bachmeier, la catedra de exegeză şi drept canonic, a fost numit pr. Eduard Sechel.
În aceşti doi ani academici (1971-1972 şi 1972-1973), numărul studenţilor seminarişti scăzuse la 18 (anul III, respectiv, anul IV). Însă în anul academic 1973-1974, au fost primiţi 29 de studenţi în anul I. Astfel că în acest an numărul seminariştilor a crescut la 47, la care se adăuga clasa numeroasă de cantori, primită tot în acelaşi an, şi care a fost împărţită ulterior în două (18 în clasa a IX-a şi 26 în clasa a X-a). Soarele părea să reapară de după nori şi să redea speranţa că Duhul Sfânt continuă să lucreze în Biserică, în pofida forţelor ostile sau a slăbiciunilor omeneşti. Mai mult, la începutul aceluiaşi an 1973, avusese loc un alt eveniment care avea toate motivele să întărească speranţa şi să redea bucuria refacerii legăturii cu Biserica Universală, legături întrerupte după anul 1948, o dată cu instaurarea regimului comunist. Este vorba de faptul că Departamentul Cultelor a acceptat ca trei tineri preoţi moldoveni să meargă la Roma să se specializeze în disciplinele teologice. Doi dintre ei (pr. Anton Lucaci şi pr. Vladimir Petercă) lucrau deja în Seminarul din Iaşi, iar al treilea, pr. Ioan Robu, activa la catedrala arhiepiscopală din Bucureşti. Lor le vor urma, în anul 1975, pr. Eduard Ferenţ şi pr. Alois Fechet. Revenind acasă după timpul mai lung sau mai scurt necesar specializării, aceşti preoţi au adus cu ei nu numai o metodă nouă de a preda teologia, deprinsă pe băncile universităţilor romane, ci şi spiritul înnoitor al vieţii ecleziale dorit de Conciliul al II-lea din Vatican, de care Biserica noastră locală fusese ţinută departe.
La începutul anului 1973, în locul preoţilor plecaţi la specializare, conducerea diecezei i-a numit pe pr. Grigore Duma ca prefect de disciplină şi pe pr. Ieronim Budulai ca director economic. Director spiritual era în continuare pr. Ioan Jicmon. În această perioadă s-au făcut numeroase demersuri la Departamentul Cultelor ca să aprobe aducerea şi funcţionarea unui aparat de multiplicat în cadrul Seminarului, necesar pentru multiplicarea cărţilor de studiu pentru studenţi. Aprobarea a fost obţinută abia în toamna anului 1974. Sufletul acestui multiplicator a fost pr. Ioan Ciuraru, venit la Seminar în toamna anului 1973 ca profesor de liturgică şi care, cu o totală dăruire, sfidând ochii vigilenţi ai "împuterniciţilor" şi făcându-i pe superiori să stea cu gheaţa în spate de teama controalelor, a reuşit să multiplice, pe lângă cursurile de teologie, mai multe cărţi de spiritualitate şi noile cărţi liturgice, reformate după conciliu şi traduse de comisia liturgică.
2. Rector al Seminarului diecezan (1975-1978)
În această atmosferă s-au scurs cinci ani de activitate didactică pentru pr. Petru Gherghel, încununaţi la sfârşitul anului academic 1974-1975 cu hirotonirea a 18 noi preoţi, cea mai mare promoţie până atunci de la redeschiderea Seminarului. După plecarea pr. Eduard Ferenţ la studii de specializare, în anul 1975, PS Petru Pleşca l-a desemnat pe pr. Petru Gherghel să preia conducerea Seminarului. La începutul anului academic 1975-1976, în Seminar erau 29 de studenţi în anul III şi 44 de elevi la Şcoala de Cantori. Colaboratorii noului rector erau: pr. Alois Donea în postul de director spiritual, care l-a înlocuit pe pr. Ioan Jicmon; apoi pr. Grigore Duma, în funcţia de prefect de disciplină, pr. Ieronim Budulai, ca director economic, iar ca profesori mai erau: pr. Anton Despinescu, pr. Eduard Sechel şi Ioan Ciuraru.
Asemenea predecesorilor săi, pr. rector Petru Gherghel avea, în principal, misiunea de a se îngriji de buna formare a viitorilor preoţi. În acele timpuri, aceasta însemna nu doar să verifice şi să susţină prin cuvânt şi faptă vocaţia fiecărui candidat la Preoţie, ci şi să-şi asume rolul de "tampon" între "ciocanul" zdrobitor al regimului comunist, care căuta prin agenţii săi să-i deruteze pe aspiranţii la ordinele sacre, şi "nicovala" Seminarului, care trebuia să-şi păstreze coeziunea internă pentru a face faţă tuturor acestor atacuri şi pentru a-şi îndeplini misiunea de adevărată "pepinieră" în care cresc vocaţiile la Preoţie, ferite de soarele prea dogoritor sau de ploaia prea acidă. La sfârşitul anului şcolar 1975-1976, elevii care absolviseră Şcoala de Cantori au fost obligaţi de conducerea statului să presteze serviciul militar (termen redus), serviciu care a rămas obligatoriu până în 1990.
O altă preocupare, nu mai puţin arzătoare, o constituia obţinerea autorizaţiei pentru refacerea clădirii Seminarului. Trecuseră 20 de ani de când Seminarul îşi redobândise sediul de pe Copou, însă acum se afla într-o situaţie destul de improprie pentru desfăşurarea procesului de formare a tinerilor candidaţi la Preoţie. În plus, crescuse şi numărul seminariştilor. Pentru anul academic 1976-1977 au fost admişi 30 de elevi la Şcoala de Cantori, în clasa a XI-a. În Seminar mai erau 26 de elevi în clasa a XII-a şi 28 de studenţi în anul IV. Pentru acest număr mare de seminarişti, vechea clădire a Seminarului, care de-a lungul anilor adăpostise şi crescuse în ea atâtea vocaţii, "scârţâia" efectiv din toate încheieturile şi era inadaptată la noile exigenţe ale formării sacerdotale. Conducerea Seminarului a făcut numeroase cereri de autorizare a refacerii clădirii atât la Consiliul Popular al Judeţului Iaşi, cât şi la Departament Cultelor din Bucureşti, însă toate au rămas fără răspuns. Aprobarea avea să vină abia după tragicul eveniment din 4 martie 1977: cutremurul de pământ, care a făcut atâtea victime în România şi a distrus numeroase imobile, inclusiv clădirea Seminarului.
3. Ordinarius ad nutum Sanctae Sedis (1978-1990)
La câteva zile după groaznicul cutremur, în ziua de 19 martie 1977, în ziua Sfântului Iosif, patronul Seminarului, a trecut la cele veşnice păstorul Diecezei de Iaşi, PS Petru Pleşca. Preasfinţia sa preluase conducerea Diecezei de Iaşi la 11 martie 1951, în calitate de ordinarius substitutus, iar de la 16 decembrie 1965, în calitate de episcop, dar nu titular de Iaşi, ci de Voli in partibus. Personalitate vulcanică, spirit autoritar, temperament sangvinic, cu lumini şi umbre nelămurite pe deplin, PS Petru Pleşca a reuşit să păstreze pe linia de plutire barca Bisericii locale şi să o conducă spre liman în vremuri de furtuni şi vânturi năprasnice. Într-adevăr, ultimul episcop al Diecezei de Iaşi, PS Anton Durcovici, fusese arestat de agenţii comunişti la 26 iunie 1949 şi murise martir în noaptea de 10 spre 11 decembrie 1951 în închisoarea din Sighetu Marmaţiei. Vicarul său general, PS Marcu Glaser (26 iunie 1949 - 25 mai 1950), şi cei doi ordinarii substituti care i-au urmat, pr. Gheorghe Peţ (25 mai 1950 - 15 noiembrie 1950) şi pr. Wilhelm Clofanda (15 noiembrie 1950 - 8 martie 1951), au fost şi ei arestaţi. Statul comunist interzisese funcţionarea şi existenţa pe teritoriul ţării a ordinelor călugăreşti şi naţionalizase proprietăţile bisericeşti. Orice opoziţie făţişă la adresa regimului era pedepsită cu închisoarea. Mulţi preoţi, diecezani sau călugări, se aflau în închisoare. În aceste condiţii dificile, pr. Petru Pleşca a căutat, pe plan extern, un modus vivendi cu autorităţile statului comunist, iar pe plan intern, s-a străduit să păstreze coeziunea clerului şi a credincioşilor. Principala realizare a pr. Pleşca rămâne redobândirea clădirii şi redeschiderea Seminarului diecezan, la 1 octombrie 1956. În timpul păstoririi sale, în Seminarul din Iaşi au intrat 177 de studenţi, dintre care au ajuns preoţi 102, iar dintre aceştia 60 au fost hirotoniţi de el.
După moartea PS Petru Pleşca, la conducerea Diecezei de Iaşi a urmat pr. Andrei Gherguţ, în calitate de ordinarius substitutus. Pr. Gherguţ fusese desemnat de PS Pleşca, însă nu era acceptat de autorităţile comuniste. Trimişii Sfântului Scaun, arhiepiscopul Luigi Poggi şi Mons. John Bukowski, consultând clerul local, l-au propus autorităţilor statului pe pr. Petru Gherghel, rectorul Seminarului, care l-au acceptat. Astfel, la 21 februarie 1978, papa Paul al VI-lea, prin decretul nr. 123 al Sfintei Congregaţii pentru Episcopi, l-a numit pe pr. Petru Gherghel, în vârstă de doar 38 de ani, la cârma Diecezei de Iaşi, în calitate de ordinarius ad nutum Sanctae Sedis cum munere administratoris apostolici. Ceremonia înmânării acestei numiri a avut loc în ziua de 3 aprilie 1978, în capela palatului arhiepiscopal din Bucureşti, în prezenţa delegaţilor Sfântului Scaun şi a unui grup restrâns de preoţi, între care se aflau pr. Andrei Gherguţ, pr. Ioan Robu, pr. Grigore Duma şi pr. Eduard Sechel.
Numirea pr. Gherghel ca ordinarius ad nutum Sanctae Sedis cum munere administratoris apostolici, şi nu ca ordinarius substitutus reprezenta pentru Dieceza de Iaşi un prim pas spre normalizarea situaţiei ecleziale, deoarece de la arestarea episcopului titular Anton Durcovici, ea fusese condusă doar de ordinarii substituti. Funcţia de ordinarius substitutus a fost introdusă în toate diecezele romano-catolice din România în momentul declanşării prigoanei împotriva Bisericii Catolice de către regimul comunist, când au fost arestaţi şi duşi în închisoare toţi episcopii diecezani. Potrivit dispoziţiilor Sfântului Scaun, în acele vremuri de persecuţie, fiecare episcop trebuia să desemneze doi preoţi care, în calitate de ordinarius substitutus şi în ordinea stabilită, să-i urmeze la conducerea diecezei, pentru a asigura continuitatea jurisdicţiei canonice. Astfel, după arestarea episcopului Anton Durcovici, jurisdicţia canonică în Dieceza de Iaşi a fost deţinută de PS Marcu Glaser, în calitate de vicar general şi, după arestarea episcopului Durcovici, de ordinarius substitutus. Preasfinţitul Glaser i-a desemnat ca ordinarii substituti pe pr. Gheorghe Peţ şi pr. Wilhelm Clofanda. Pr. Gheorghe Peţ i-a desemnat ca ordinarii substituti pe pr. Wilhelm Clofanda şi pe pr. Petru Pleşca. Potrivit articolului 22 din noua Lege a Cultelor, promulgată de guvernul comunist în anul 1948, diecezele catolice de rit latin din România fuseseră reduse la două: Dieceza de Iaşi şi Dieceza de Alba-Iulia. Arhidieceza de Bucureşti a fost înglobată în cea de Iaşi, iar cele de Timişoara, Oradea şi Satu-Mare, în Dieceza de Alba-Iulia. S-a creat astfel o situaţie destul de confuză. Deşi, din punct de vedere canonic, fiecare dieceză şi-a păstrat propria jurisdicţie canonică, din punct de vedere administrativ-politic, începând cu iunie 1951 şi până 1989, Dieceza de Iaşi a fost reprezentată în faţa autorităţilor statului de Arhiepiscopia Romano-Catolică de Bucureşti, Mons. Petru Pleşca primind titlul de "provicar general". Aşadar, numirea pr. Petru Gherghel ca provicar al Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, acceptat de autorităţile de stat şi de Mons. Augustin, precum şi numirea lui de către Sfântul Părinte ca ordinarius ad nutum Sanctae Sedis, cu jurisdicţie canonică şi supus direct Sfântului Scaun, poate fi considerată ca o alegere înţeleaptă şi o reuşită diplomatică a delegaţilor papali. Trecuseră 30 de ani de când guvernul Petru Groza, la 17 iunie 1948, denunţase în mod unilateral Concordatul încheiat de Sfântul Scaun cu statul român la 10 mai 1927 şi ratificat de guvernul Iuliu Maniu la 12 iunie 1929.
Instalarea Mons. Petru Gherghel ca ordinarius la Iaşi a avut loc în ziua de 4 aprilie 1978, în cadrul unei sfinte Liturghii solemne, la care au concelebrat, alături de Sfinţia sa, pr. Dumitru Patraşcu, paroh şi decan de Iaşi, cel care a citit decretul de numire, pr. Anton Despinescu, pr. Grigore Duma şi pr. Alois Donea, profesori la Seminar, şi pr. Anton Ghiurcă, vicar parohial la catedrala din Iaşi. În acel moment, Dieceza de Iaşi avea un număr de 78 parohii, organizate în două decanate, de Iaşi şi Bacău, în care lucrau circa 100 de preoţi.
După opt ani de activitate în cadrul Seminarului diecezan, dintre care ultimii trei ani ca rector, Mons. Petru Gherghel a preluat conducerea Diecezei de Iaşi, stabilindu-şi reşedinţa în palatul episcopal de lângă catedrală. Termenii de "palat" şi "catedrală" nu trebuie să ne facă să ne gândim la cine ştie ce edificii măreţe. Clădirile, ridicate înainte de Cel de-al Doilea Război Mondial, se aflau într-o stare decadentă, stare în care se aflau, de fapt, cele mai multe biserici şi case parohiale de pe cuprinsul diecezei. Asemenea Seminarului diecezan, toate aveau nevoie de o refacere structurală. Sporul demografic din ultimele decenii făcuse ca bisericile să devină neîncăpătoare în comunităţile rurale, unde trăia cea mai mare parte a credincioşilor catolici. Industrializarea promovată de guvernul comunist a provocat un mare exod al populaţiei tinere dinspre sate spre oraşe, fapt care a dus la o sporire a comunităţilor catolice din oraşe, iar aici bisericile erau fie prea mici, fie nu erau deloc. Pentru noul păstor al diecezei începeau ani de foc, de activitate intensă. Avea nevoie de răbdare, de prudenţă, de discreţie, dar şi de tenacitate, de perseverenţă şi, mai ales, de rugăciune profundă, pentru a-şi împlini cu responsabilitate mandatul primit. Iată ce scria noul ordinarius în prima scrisoare circulară trimisă preoţilor şi credincioşilor din Dieceza de Iaşi:
"Doamne, fă din mine un instrument al înfrăţirii între oameni!"
Cucernici părinţi,
Iubiţi credincioşi,
În ziua de 3 aprilie 1978, delegatul Sfântului Părinte papa, Mons. Bukowschi, mi-a înmânat numirea de ordinariu de Iaşi cu atribuţiile unui administrator apostolic, numire care s-a făcut prin decretul 123 din 21 februarie 1978 al Sfintei Congregaţii pentru Episcopi.
Îmi dau seama de importanţa şi greutatea acestei misiuni. Am acceptat-o încrezător în harul Domnului, amintindu-mi de cuvintele sfântului apostol Paul: "Toate le pot în acela care mă întăreşte" (Fil 4,13).
Viaţa creştină din Eparhia de Iaşi este prosperă: numărul parohiilor din ultimele trei decenii s-a dublat, al preoţilor s-a triplat; avem, de asemenea, multe alte realizări remarcabile. În Seminarul din Iaşi avem în prezent un efectiv de 107 studenţi şi elevi, dintre care 25, cu ajutorul Domnului, anul viitor vor fi deja absolvenţi şi, primind sfânta Preoţie, vor intra şi ei cu zel nou în mijlocul poporului creştin.
Putem fi, aşadar, optimişti!
Pe de altă parte, ştiu că sunt multe de făcut, atât pe plan organizatoric, cât mai ales în trăirea vieţii creştine conform sfintelor Evanghelii, în lumina directivelor Conciliului al II-lea din Vatican.
Am convingerea că toţi împreună, preoţi şi credincioşi, înţelegând apelul călduros pe care îl face sfânta Biserică la trăirea autentică creştină îşi vor uni şi dubla eforturile pentru a îndeplini cuvintele lui Isus: "Fiţi desăvârşiţi precum este desăvârşit Tatăl vostru ceresc" (Mt 5,48).
Profund mişcat de sarcina care mi-a fost aşezată pe umeri, am depus jurământul de fidelitate faţă de sfânta noastră doctrină şi morală, faţă de magisteriul infailibil al Bisericii şi faţă de frumoasele noastre tradiţii. Acest act l-am făcut gândindu-mă că, îngenuncheaţi în jurul meu, se află toţi preoţii şi credincioşii noştri, pentru care am cerut binecuvântarea specială a Sfântului Părinte papa.
Cucernici părinţi şi iubiţi credincioşi! Încrezător în devotamentul pentru sfânta credinţă pe care l-aţi arătat până acum, am luat crucea şi evanghelia în mâini şi am spus împreună cu Isus care a venit în lume ca să asculte de Părintele ceresc: "Iată, Doamne, vin să fac voinţa ta" (Evr 10,9). Timpul pascal în care ne aflăm îmi umple sufletul de încredere că Isus Cristos care trăieşte în mijlocul nostru ne va ajuta să realizăm această voinţă cerească în toată viaţa noastră. În această speranţă, vă spun tuturor:
Cristos a înviat!
Iaşi, 7 aprilie 1978
Mons. Petru Gherghel, ordinariu de Iaşi
Întreaga dieceză aştepta un suflu nou. Preoţii din pastoraţie aveau nevoie de încurajare şi susţinere în acţiunile lor pastorale. Unii, mai curajoşi, demaraseră lucrări de consolidare şi refacere a bisericilor şi caselor parohiale, fără să mai aştepte autorizaţii din partea autorităţilor de stat, iar acum erau tracasaţi şi ameninţaţi de "împuterniciţii" Departamentului Cultelor. Alţii începuseră activităţi de catehizare cu copiii şi tinerii de la şcoală, evident în biserică, însă aceste acţiuni erau suspecte în ochii reprezentanţilor statului. În sfârşit, prin predică şi celebrarea sacramentelor, preoţii îi îndemnau pe credincioşi să rămână strâns uniţi în jurul lui Cristos şi al Bisericii sale, să nu se îndepărteze de credinţă. Pentru toate aceste acţiuni "subversive" ale preoţilor săi, Mons. Petru Gherghel era deseori "chemat la ordine" şi ameninţat de şefii Securităţii şi ai Departamentului. Sfinţia sa însă a continuat să-i îndemne pe preoţi la acţiune şi la curaj, fiind mereu în mijlocul lor şi vizitându-i deseori în parohii. Deviza care l-a călăuzit mereu a fost: "Ca toţi să fie una".
În orizontul preocupărilor şi activităţilor din dieceză, pentru Mons. Gherghel, Seminarul diecezan "Sfântul Iosif" reprezenta "inima inimii" sale. Aici se formau viitorii preoţi, colaboratorii săi. Ştia că, pentru a se forma cât mai bine la Preoţie, seminariştii aveau nevoie de un spaţiu adecvat şi de formatori buni. În perioada 1978-1990, în Seminarul din Iaşi au intrat 177 de candidaţi, dintre care au fost hirotoniţi preoţi 138.
Prima urgenţă a constituit-o clădirea Seminarului, grav avariată de cutremurul din 4 martie 1977. La o zi după numirea pr. Petru Gherghel ca ordinarius, la 22 februarie 1978, secretarul general al Consiliului Popular al Judeţului Iaşi, dl Ion Iliescu, a semnat autorizaţia de refacere a edificiului. Deşi autorizaţia a fost dată doar pentru "consolidarea" clădirii, Mons. Gherghel, împreună cu noul rector, pr. Eduard Sechel, şi ceilalţi colaboratori, au elaborat un nou proiect de clădire, care să înlocuiască vechiul edificiu. Proiectul noii clădiri a fost realizat cu sprijinul inginerilor Gheorghe Hereş, pentru partea de arhitectură, şi Carmil Păuleţ şi Ion Cristea, pentru partea de rezistenţă. Lucrările la partea din faţă (Corpurile A şi B) au demarat imediat, chiar în primăvara aceluiaşi an, fiind coordonate, mai întâi, de pr. Grigore Duma, iar din anul 1979, de pr. Dumitru Gabor, paroh de Răchiteni, şi s-au încheiat în toamna anului 1985. Au fost şapte ani de sacrificii considerabile atât pentru seminarişti, care erau implicaţi din plin la lucrările de construcţie, cât şi pentru cei care coordonau şi sprijineau financiar lucrările. Mă refer aici la preoţii şi credincioşii din dieceză, dar şi la "Europäische Hilfsfond", centrul episcopilor germani, care, prin prelatul Wilhelm Reitzer, au contribuit la finanţarea construcţiei noului edificiu al Seminarului. De asemenea, la pr. Grigore Duma şi pr. Dumitru Gabor, care au fost nevoiţi să ia calea exilului, primul în SUA şi al doilea în Franţa, pentru a scăpa Seminarul de multe neplăceri cauzate de lucrările de construcţie.
Cât priveşte al doilea aspect, formarea formatorilor, Mons. Petru Gherghel s-a străduit ca profesorii din Seminar să urmeze cursuri de specializare la universităţile pontificale din Roma. Baza au constituit-o primii cinci preoţi care au plecat la specializare în anii 1973 şi 1975. Astfel, pr. Ioan Robu a studiat teologia morală la Universitatea "Sfântul Ioan" şi la Academia Alfonsiană şi s-a întors în anul 1978. Pr. Anton Lucaci a studiat dreptul canonic la Universitatea Gregoriana şi s-a întors în anul 1982. Pr. Vladimir Petercă a studiat exegeza la Institutul Biblic şi teologia biblică la Universitatea Gregoriana din Roma şi s-a întors în anul 1981. Pr. Eduard Ferenţ a studiat teologia dogmatică la Universitatea Urbaniana şi teologia liturgică la Colegiul "Sfântul Anselm" şi s-a întors în anul 1979. Pr. Alois Fechet a studiat filozofia la Universitatea Urbaniana, s-a întors în anul 1980. După aceştia, până în anul 1990, Mons. Gherghel a reuşit să-i trimită la specializare pe următorii preoţi:
- în anul 1977, pr. Anton Despinescu (a studiat istoria bisericească la Universitatea Urbaniana şi s-a întors în anul 1980);
- în anul 1979: pr. Alois Bişoc (a studiat teologia pastorală la Universitatea "Sfântul Ioan din Lateran" şi s-a întors în anul 1984); pr. Anton Ghiurcă (a studiat catehetica la Universitatea Saleziană şi teologia spirituală la Universitatea Gregoriana şi s-a întors în anul 1985);
- în anul 1980: pr. Aurel Percă (a studiat teologia orientală la Institutul Oriental şi teologia morală la Academia Alfonsiană şi s-a întors în anul 1985);
- în anul 1981: pr. Ioan Tamaş (a studiat dreptul canonic la Universitatea "Sfântul Ioan din Lateran" şi s-a întors în anul 1986);
- în anul 1986: pr. Anton Budău (a studiat exegeza la Institutul Biblic şi s-a întors în anul 1990); pr. Alois Bulai (a studiat exegeza la Institutul Biblic şi s-a întors în anul 1990); pr. Emil Dumea (a studiat istoria bisericească la Universitatea Gregoriana şi s-a întors în anul 1990).
- în anul 1988: pr. Claudiu Dumea (a studiat teologia liturgică la Institutul "Sfântul Anselm" şi s-a întors în anul 1990).
4. Episcop de Iaşi (1990-)
Evenimentele din decembrie 1989 l-au găsit pe Mons. Petru Gherghel în Seminar. Din anul 1983, în fiecare an, înainte de Crăciun, seminariştii susţineau un concert de Crăciun în capela Seminarului, la care luau parte diferiţi invitaţi din oraş. Era în ajunul răsturnării regimului Ceauşescu. Veştile despre revolta de la Timişoara şi reacţiile guvernului comunist trezeau sentimente de nelinişte, dar undeva în adâncul inimii mijea şi o rază de speranţă că, poate, ţara se va elibera de dictatură şi de comunism. Adresându-se participanţilor la concert şi seminariştilor, Mons. Gherghel a vorbit despre sărbătoarea Naşterii Mântuitorului şi i-a îndemnat pe toţi la curaj şi încredere în Dumnezeu. A încheiat cu cuvintele unui colind: "Mama-n vatră pâine coace, / noi ne rugăm pentru pace".
Înlăturarea regimului comunist, care a subjugat timp de 45 de ani societatea românească, a deschis şi Bisericii Catolice din România porţile libertăţii religioase, de care fusese privată în toţi aceşti ani. Sfântul Scaun a trecut imediat la refacerea structurilor canonice ale diecezelor. La 14 martie 1990, papa Ioan Paul al II-lea l-a ales şi l-a numit pe Mons. Petru Gherghel episcop de Iaşi. Consacrarea a avut loc la 1 mai 1990, pe treptele de la intrarea în Seminarul diecezan. Consacratorul principal a fost cardinalul Angelo Sodano, delegatul Sfântului Părinte.
Pentru Seminarul diecezan, dobândirea libertăţii religioase a însemnat şi eliberarea de restricţia impusă de regimul comunist, de aşa-numitul numerus clausus, care limita libertatea Bisericii de a admite în Seminar candidaţii la Preoţie. Începând cu anul academic 1990-1991, Şcoala de Cantori, care funcţiona în cadrul Seminarului diecezan, şi-a reluat denumirea de Seminar minor sau Seminar liceal. Numărul elevilor şi al studenţilor care îşi exprimau dorinţa de a intra în Seminar a început să crească. Spaţiul din Seminar devenise insuficient. Pentru a face faţă acestei situaţiei, PS Petru Gherghel a decis ca elevii să fie cazaţi, mai întâi, în clădirile de lângă episcopie, pentru ca, începând cu anul şcolar 1994-1995, Seminarul minor să fie transferat la Bacău, într-o locaţie oferită de Inspectoratul Şcolar al Judeţului Bacău. În acest an şcolar, în Seminarul minor erau 195 de elevi, iar în Seminarul major, 149 de studenţi. Dar şi aşa, situaţia nu era rezolvată decât provizoriu, ambele secţiuni ale Seminarului diecezan având nevoie de noi spaţii de formare.
La Iaşi, lucrările de construcţie au demarat îndată după primirea autorizaţiei, la 18 iulie 1990, sub coordonarea pr. rector Aurel Percă şi a directorului economic, pr. Francisc Căzănel, după planurile domnului arhitect Gheorghe Hereş. Corpul D2 a fost construit între anii 1991-1992, corpul D1, între anii 1993-1994, iar corpul de legătură C, între anii 1997-1998. Alături de aceste clădiri, în timpul pr. rector Alois Bulai (1994-2001) s-au mai construit o casă pentru surorile care lucrează în Seminar, o casă pentru muncitori şi un garaj. Lucrările de construcţie au fost sprijinite financiar în cea mai mare parte de prelatul Albert Holenstein, directorul diecezan al asociaţiei "Päpstliche Missionswerk" din Bregenz (Austria).
După aproape 20 de ani de muncă, la 1 octombrie 2000, PS Petru Gherghel a avut bucuria să consacre altarul şi să sfinţească ansamblul de clădiri care constituie Seminarul diecezan "Sfântul Iosif" din Iaşi. La această celebrare, alături de preoţi, seminarişti şi credincioşi, au participat principalii binefăcători: prelaţii Wilhelm Reitzer, Gerhard Specht şi Albert Holenstein, precum şi episcopii ÎPS Ioan Robu, ÎPS György Jakubinyi, PS Anton Coşa şi PS Florentin Crihălmeanu.
Pe lângă problema construcţiei clădirii Seminarului, o altă preocupare importantă a PS Petru Gherghel a constituit-o recunoaşterea Seminarului de către autorităţile de stat ca institut teologic de grad universitar şi de sine stătător. În baza articolelor 44-52 din decretul nr. 177/1948 pentru regimul general al cultelor religioase, modificat prin decretul prezidenţial nr. 67/1956, cultul romano-catolic din Republica Populară Română avea la dispoziţie pentru pregătirea clerului său un institut teologic cu denumirea de "Institutul Teologic Romano-Catolic de Grad Universitar". Acesta îşi avea sediul în Alba-Iulia şi cuprindea două secţii: română şi maghiară. În anul 1956 s-a obţinut separarea celor două secţii: secţia maghiară la Alba-Iulia şi secţia română la Iaşi, dar având o singură conducere la Alba-Iulia şi cu structuri proprii, după cum reiese din adresa nr. 15.519 din 3 octombrie 1956. Rectorul Seminarului din Iaşi avea titlul de prorector al Institutului Teologic Romano-Catolic, secţia română Iaşi. Această situaţie a rămas valabilă şi a fost recunoscută până în anul 1990 atât de către Departamentul Cultelor, cât şi de conducerea bisericească.
Prin scrisoarea nr. 369 din 27 martie 1990, PS Petru Gherghel a cerut Ministerului Cultelor recunoaşterea Institutului Teologic Romano-Catolic de Grad Universitar Iaşi ca o instituţie de sine stătătoare, precum şi înfiinţarea Seminarului liceal "Sfântul Iosif", reglementând astfel titulatura şi scopul "Şcolii de Cantori" ce funcţiona în cadrul Institutului. Cu adresa nr. 2724 din 23 aprilie 1990, Ministerul Cultelor a recunoscut "secţia română" a Institutului Teologic Romano-Catolic de Grad Universitar Iaşi ca Institut Teologic de sine stătător, având un rector propriu. În anul 1996, prin hotărârea Guvernului României nr. 1371, anexa 2, publicată în Monitorul oficial nr. 340 din 11 decembrie 1996, Institutul Teologic Romano-Catolic "Sfântul Iosif" a fost acreditat împreună cu Facultatea de Teologie Pastorală Romano-Catolică. În anul 1999, prin scrisoarea nr. 23 din 11 ianuarie 1999, Episcopia Romano-Catolică de Iaşi şi Institutul Teologic Romano-Catolic "Sfântul Iosif" din Iaşi au adresat un memoriu Ministerului Educaţiei Naţionale, prin care se cerea acreditarea specializării "teologie romano-catolică pastorală" cu durata de şase ani. În anul 1999, prin hotărârea Guvernului României nr. 535 din 1 iulie 1999, publicată în Monitorul oficial nr. 324 din 7 iulie 1999, specializarea "teologie pastorală romano-catolică" a fost acreditată ca specializare de lungă durată (şase ani).
Un alt aspect urmărit cu mult interes de PS Petru Gherghel, în anii de după 1990, a fost întărirea relaţiilor cu universităţile pontificale din Roma. În acest sens, a continuat să trimită nu numai preoţi la specializare în disciplinele teologice, ci şi seminarişti care să frecventeze la Roma cursurile teologice instituţionale. Mai mult, a cerut ca Institutul Teologic Romano-Catolic din Iaşi să fie afiliat la Universitatea Pontificală "Sfântul Ioan din Lateran" (Roma). Afilierea s-a realizat în anul 1995, fiind aprobată de Congregaţia pentru Educaţia Catolică din Vatican, cu decretul nr. 624/95/2 şi confirmată de Facultatea de Teologie din cadrul Universităţii "Sfântul Ioan din Lateran", cu scrisoarea prot. 1695 din 5 mai 1995.
Acreditarea Institutului Teologic Romano-Catolic "Sfântul Iosif" din Iaşi şi afilierea lui la Facultatea de Teologie din cadrul Universităţii "Sfântul Ioan din Lateran" au cerut o revizuire a regulamentului Seminarului şi a planului de învăţământ. Astfel, Senatului institutului, în şedinţa din 24 ianuarie 1997, a adoptat Carta, Statutul şi Regulamentele de funcţionare a Institutului şi a Facultăţii de Teologie Pastorală Romano-Catolică, pe care PS Petru Gherghel le-a aprobat la 26 ianuarie 1997. Planul de învăţământ a fost modificat şi adaptat noilor cerinţe ale Ministerului Educaţiei şi Universităţii din Lateran.
După anul 1990, numărul seminariştilor a crescut an de an. Apogeul l-a reprezentat anul academic 2000-2001, când în Seminarul din Iaşi au fost 198 de studenţi. Întrucât după anul 1990 studenţii teologi au fost scutiţi de serviciul militar, PS Petru Gherghel a cerut ca, începând cu anul universitar 2001-2002, seminariştii de la Iaşi să efectueze un an pastoral-social, după terminarea anului IV de studiu. În acest an, ei au ocazia să cunoască mai bine activitatea pastorală şi socială a Bisericii, să reflecteze mai adânc la misiunea pe care o vor avea de îndeplinit mai târziu ca preoţi şi să se decidă cu mai multă responsabilitate în urmarea chemări primite de la Domnul.
Pentru ca seminariştii să se bucure de o formare umană, intelectuală, spirituală şi pastorală cât mai bună, PS Petru Gherghel a continuat să trimită preoţi la specializare. Preoţii trimişi la specializare în această perioadă sunt: pr. Wilhelm Dancă (a studiat filozofia la Universitatea Gregoriana, 1992-1996), pr. Isidor Chinez (a studiat teologia morală la Academia Alfonsiană, 1992-1994), pr. Lucian Farcaş (a studiat teologia morală la Universitatea din Bochum - Germania, 1994-1997), pr. Ştefan Lupu (a studiat teologia dogmatică la Universitatea Gregoriana, 1994-1999), pr. Mihai Pătraşcu (a studiat dreptul canonic la Universitatea "Sfântul Ioan din Lateran", 1996-2000), pr. Iosif Antili (a studiat exegeza la Institutul Biblic, 1999-2003), pr. Cristinel Fodor (a studiat teologia spirituală la Institutul de Spiritualitate "Teresianum", 2000-2002), pr. Daniel Iacobuţ (a studiat primul ciclu de teologie la Universitatea "Sfântul Ioan din Lateran" şi apoi s-a specializat în liturgie la Institutul "Sfântul Anselm", 2000-2005), pr. Lucian Păuleţ (a studiat teologia dogmatică la Universitatea Catolică a Americii din Washington DC - SUA, 1999-2005) şi pr. Bogdan Herciu (a studiat filozofia la Universitatea Gregoriană, 2003-2006). La studii se mai află: pr. Fabian Doboş, pr. Marius Mârţ, pr. Eduard Soare, pr. Cristian Ignat, pr. Mihăiţă Blaj şi pr. Paul Butnaru.
În ziua de 21 februarie 2008, în cadrul unei sfintei Liturghii solemne, PS Petru Gherghel i-a mulţumit Domnului pentru tot binele făcut, cu ajutorul harului său, în cei 30 de ani de păstorire a Diecezei de Iaşi. Într-un chip deosebit a mulţumit pentru Seminarul diecezan, inima diecezei şi inima inimii sale, pentru că aici au intrat atâţia tineri generoşi şi ascultători de chemarea Domnului, aici s-au format preoţii care astăzi lucrează în Dieceza de Iaşi, dar şi în alte dieceze ale Bisericii Catolice. Într-adevăr, statisticile arată că în perioada 1886-1948, în Seminarul din Iaşi au intrat 408 seminarişti, dintre care 99 au fost hirotoniţi preoţi. În perioada 1956-2008 au intrat în Seminar 930 de seminarişti, dintre care au fost hirotoniţi 502 preoţi şi 21 de diaconi, pentru Dieceza de Iaşi şi pentru Arhidieceza de Bucureşti. Dacă în perioada 1970-1977, în Seminar au intrat 53 de studenţi şi au fost hirotoniţi 30 de preoţi, în perioada 1978-2008, în Seminar au intrat 769 de studenţi şi au fost hirotoniţi 399 de preoţi şi 21 de diaconi. Seminarul diecezan "Sfântul Iosif" din Iaşi - preoţii, seminariştii şi surorile - îi mulţumeşte PS Petru Gherghel pentru grija părintească ce a avut-o faţă de el în toţi aceşti ani şi îi doreşte să aibă mereu o "inimă" tânără, puternică şi docilă la chemarea Păstorului.
Pr. prof. dr. Ştefan Lupu
