© Vatican Media

Meditaţiile părintelui Timothy Radcliffe din 30 septembrie şi 1 octombrie la reculegerea dinainte de Adunarea generală a Sinodului Episcopilor

Publicăm textul integral al celor două meditaţii ale părintelui dominican Radcliffe rostite pe 30 septembrie 2024 în faţa participanţilor la cea de-a doua sesiune a celei de-a XVI-a Adunări Generale Ordinare a Sinodului Episcopilor, precum şi textul integral al meditaţiilor din 1 octombrie, în cea de-a doua zi a reculegerii spirituale dedicate membrilor, delegaţilor fraterni şi invitaţilor speciali la cea de-a doua sesiune.

* * *

Reculegere sinodală, primele două meditaţii ale părintelui Radcliffe din 30 septembrie şi 1 octombrie

Meditaţia nr. 1

Învierea: căutare în întuneric

In 20,1-18

Anul trecut în timpul reculegerii am meditat despre cum să ne ascultăm reciproc. Cum putem înfrunta diferenţele noastre în speranţă, deschizând inimile şi minţile noastre unii faţă de alţii? Unele bariere au căzut şi sper că am început să-i vedem pe cei cu care nu suntem de acord nu ca opozanţi şi ca discipoli colegi, colegi în căutare.

Anul acesta avem un nou focus: "Cum să fim o Biserică sinodală misionară". Însă fundamentul a tot ceea ce vom face este acelaşi: ascultare răbdătoare, fantezistă, inteligentă, cu inimă deschisă. M-am gândit şi să repet aceleaşi discursuri de la ultima reculegere, dar probabil vă veţi da seama de asta! Herbert McCabe OP şi-a dat seama în ultimul moment că ar fi trebuit să ţină o conferinţă în faţa unei societăţi teologice ilustre. A scos o conferinţă din arhivele sale, a urcat pe motocicleta sa şi a ajuns chiar la timp. Când a deschis notiţele sale, a văzut că ţinuse aceeaşi conferinţă la aceeaşi societate cu un an înainte. "Ce ai făcut?", am întrebat eu. "Am lăsat deoparte glumele. Sunt singurele lucruri pe care şi le amintesc toţi." Amintirile tale sunt cu siguranţă mai bune.

Ascultarea profundă rămâne fundamentul a tot ceea ce vom face anul acesta. Este, spune IL, "primul act al Bisericii" (60). Poetul Amos Oz a spus despre bunicul său: "A ascultat. Nu s-a limitat să se prefacă în mod educat că ascultă, aşteptând cu nerăbdare ca ea să termine ceea ce spunea şi să stea tăcută. Nu a întrerupt fraza colegei sale pentru a o termina. Nu a intervenit pentru a rezuma ceea ce spune pentru a trece la o altă temă. Nu lăsa ca interlocutoarea sa să vorbească în gol în timp ce pregătea în capul său răspunsul pe care avea să i-l dea atunci când ea avea să termine în sfârşit. Nu se prefăcea că este interesat sau distrat, era cu adevărat astfel"[1]. Ascultarea lui Dumnezeu şi a fraţilor este disciplina sfinţeniei.

Anul acesta vom reflecta asupra "misiunii unice de a-l vesti pe Domnul înviat şi evanghelia sa" (IL, "Introducere") unei lumi care "locuieşte în întuneric şi în umbra morţii" (Lc 1,79). Pentru a conduce meditaţiile noastre, vom lua patru scene de înviere din Evanghelia după Sfântul Ioan: "Căutarea în întuneric", "Camera închisă", "Străinul de pe mal" şi "Micul dejun cu Domnul". Fiecare dintre ele face lumină asupra modului de a fi o Biserică sinodală misionară în lumea noastră răstignită.

Prima noastră scenă începe noaptea: "În prima zi a săptămânii, dis-de-dimineaţă, pe când mai era încă întuneric, Maria Magdalena a venit la mormânt" (20,1). Iată unde suntem şi noi astăzi. Lumea noastră este încă mai întunecată de violenţă faţă de acum un an. Ea a venit să caute trupul Învăţătorului său iubit. Şi noi suntem reuniţi în acest Sinod pentru a-l căuta pe Domnul. În Occident, Dumnezeu pare să fie în mare parte dispărut. Suntem în faţa nu atât a ateismului, cât mai degrabă a unei indiferenţe care se răspândeşte. Scepticismul otrăveşte şi inima multor credincioşi. Dar toţi creştinii, pretutindeni, sunt căutători ai Domnului, ca Maria Magdalena înainte de zori.

Şi noi am putea să ne simţim chiar în întuneric. De la ultima Adunare, atâtea persoane, inclusiv participanţii la acest Sinod, şi-au exprimat îndoielile lor cu privire la posibilitatea de a obţine ceva. Ca Maria Magdalena, unii spun: "De ce ne-ai luat speranţa? Noi aşteptam mult de la Sinod, dar probabil vor fi mai multe cuvinte".

Dar cu toate că este întuneric, Domnul este deja prezent în grădină cu Maria din Magdala şi cu noi. Înainte de a muri, Isus a spus: "Dacă bobul de grâu care cade în pământ nu moare, rămâne singur; însă dacă moare, aduce rod mult" (12,24). Sămânţa a fost aruncată în pământul bogat din grădină de Iosif din Arimateea şi Nicodim, semănată într-un mormânt gol pe care nimeni nu-l folosise. Urmează să înflorească. Zorii sunt aproape. Ca Maria Magdalena, vom primi mai mult decât căutăm dacă şi noi vom fi deschişi la întâlnirea cu Domnul.

În grădină întâlnim trei căutători, Maria Magdalena, discipolul iubit şi Simon Petru. Fiecare îl caută pe Domnul în modul său; fiecare are propriul mod de a iubi şi fiecare propriul gol. Fiecare dintre aceşti căutători are propriul rol în zorii speranţei. Nu există rivalitate. Dependenţa lor reciprocă întrupează inima sinodalităţii. Noi toţi ne putem identifica măcar cu unul dintre ei. Care eşti?

Tomas Halik a susţinut că viitorul Bisericii depinde de capacitatea sa de a ajunge la căutătorii din societatea noastră. Aceştia sunt adesea acei "nimeni". Nu mă refer la surorile călugăriţe contemplative, ci la cei care afirmă că nu au nicio apartenenţă religioasă. Prea des sunt în căutarea semnificaţiei vieţii lor. Halik scrie că creştinii trebuie deci să fie dispuşi să fie "căutători cu aceia care caută şi întrebători cu aceia care întreabă"[2].

Toate relatările învierii sunt pline de întrebări. De două ori Maria Magdalena este întrebată de ce plânge. Întreabă unde au pus trupul. Toţi întreabă, pentru că mormântul este gol. În relatarea lui Marcu, femeile se întreabă: "Cine ne va rostogoli piatra?" (16,3). Relatarea lui Luca despre înviere este plină de întrebări: "De ce îl căutaţi pe Cel Viu printre cei morţi?". Isus îi întreabă pe discipolii care fugeau către Emaus: "Despre ce vorbeaţi?". Apoi pe toţi discipolii: "De ce vă tulburaţi şi de ce se ridică aceste gânduri în inima voastră?" (24,38). Învierea năvăleşte în viaţa noastră nu ca o simplă constatare de fapte, ci ca întrebări pătrunzătoare.

Întrebările profunde nu caută informaţii. Ne invită să fim vii într-un mod nou şi să vorbim o limbă nouă. Poetul Rainer Maria Rilke scria: "Nu căuta răspunsurile care nu ar putea să-ţi fie date acum, pentru că n-ai fi în stare să le trăieşti. Şi punctul este de a trăit totul. Trăieşte întrebările acum. Poate că atunci, într-o zi îndepărtată în viitor, treptat, fără măcar să-ţi dai seama, vei reuşi să găseşti răspunsul"[3].

Învierea nu este viaţa lui Isus care reîncepe după o scurtă erupţie, ci un nou mod de a fi vii în care moartea a fost învinsă. Şi astfel erupe prin Evanghelii în viaţa noastră, mai întâi ca întrebări urgente care nu ne permit să continuăm să trăim în acelaşi mod. Astfel ajungem în acest Sinod cu multe întrebări, de exemplu despre rolul femeilor în Biserică. Acestea sunt întrebări importante. Dar nu pot să fie văzute pur şi simplu ca întrebări despre posibilitatea sau imposibilitatea de a acorda ceva. Asta ar însemna a rămâne acelaşi tip de Biserică. Întrebările pe care am ajuns să le înfruntăm ar trebui să fie mai asemănătoare cu acelea din Evanghelii, care ne invită să trăim împreună mai profund viaţa Celui Înviat.

Şi atunci trebuie să îndrăznim să aducem în acest Sinod întrebările cele mai profunde ale inimii noastre, întrebări descumpănitoare care ne invită la viaţă nouă. Ca acei trei căutători în grădină, trebuie să răspundem la întrebările celorlalţi dacă vrem să găsim un mod reînnoit de a fi Biserică. Dacă nu avem întrebări, sau întrebări superficiale, credinţa noastră este moartă. Un anumit arhiepiscop, care nu este prezent cu noi astăzi, a spus unui grup de novici dominicani: "Fiţi atenţi să citiţi toţi Summa lui Toma de Aquino. Conţine cincizeci şi şase de mii de răspunsuri date tuturor celor care critică Biserica catolică"[4]. Toma de Aquino ar fi rămas înmărmurit. Legenda relatează că fiind copil, prima sa întrebare a fost: "Ce este Dumnezeu?" şi sfinţenia sa a fost aceea de a refuza orice răspuns, pentru că, a spus el, suntem uniţi cu Dumnezeu ca şi cu necunoscutul.

Dacă dăm atenţie întrebărilor unora şi ale altora cu respect şi fără frică, vom găsi un nou mod de a trăi în Duh. Aşa cum am spus anul trecut, motoul Academiei Dominicane din Bagdad este: "Aici nu este interzisă nicio întrebare". Noi suntem Maria Magdalena, discipolul iubit şi Simon Petru, şi numai împreună îl vom găsi pe Domnul care ne aşteaptă.

Să aruncăm o privire la fiecare dintre căutători şi să vedem ce ne pot învăţa despre modul de a ajunge la căutătorii din timpul nostru. Maria Magdalena este atrasă de o iubire duioasă. Trupul lui Cristos este cu picioarele pe pământ, fizic, carne şi sânge. Doreşte să se îngrijească de trupul Domnului său iubit. Cu siguranţă, îi reprezintă pe toţi cei ale căror vieţi sunt conduse de compasiune faţă de răniţii din lume. Maica Tereza, care a căutat trupul Domnului său pe străzile din Calcutta. Sfântul Damian din Molokai, care şi-a dăruit viaţa pentru bolnavii de lepră din Hawai.

Gândiţi-vă şi la acele milioane de persoane care nu-l cunosc pe Cristos, şi totuşi sunt pline de compasiune faţă de suferinzi. Ca Maria Magdalena, caută trupurile ţrăniţilor. Lumea este plină de plâns. La patru zile după ultima Adunare, Hamas a comis acele atrocităţi teribile care au aruncat Orientul Mijlociu în război. Oamenii plâng în Ucraina şi, da, şi în Rusia pentru moartea şi mutilarea a sute de mii de tineri, aşa cum plâng şi în Sudan şi Myanmar. Unul dintre grupurile de studiu convocate de Sfântul Părinte se intitulează "În ascultarea strigătului săracilor". S-ar putea intitula "În ascultarea strigătului celor care plâng". Maria Magdalena este protectoarea lor.

Atunci Maria aude numele său: "Maria"; "Rabbuni". Este corect ca aceea a cărei viaţă este condusă de iubirea milostivă şi duioasă să aibă faţa sa umplută cu numele său. A căutat un cadavru, dar a găsit mai mult decât ar fi putut să viseze, iubirea care este vie pentru totdeauna. Dumnezeul nostru ne cheamă mereu pe nume. "Acum, aşa vorbeşte Domnul, cel care te-a creat, Iacob, cel care te-a plăsmuit, Israel: «Nu te teme, pentru că eu te-am răscumpărat, te-am chemat pe nume, al meu eşti tu»" (Is 43,1).

Numele său înseamnă întâlnire, prezenţă a Domnului. Primul lucru care are loc la botez este întrebarea despre nume: "Cum te numeşti?" sau "Ce nume dai copilului tău?". Numele nu este numai o etichetă aplicată copiilor pentru a-i deosebi pe unii de alţii: asta m-ar face copilul nr. 4. Semnul nostru este semn al faptului că suntem păziţi de Dumnezeu în unicitatea noastră.

Papa Francisc a pus în confruntare modul în care împăratul roman vedea lumea, printr-un recensământ al numerelor cu Dumnezeul nostru: "Dragă frate, dragă soră, pentru Dumnezeu, care în cursul unui recensământ a schimbat istoria, tu nu eşti un număr, ci un chip… Cristos nu priveşte numerele, ci feţele".

Şi tot aşa şi misiunea noastră este a da un nume Dumnezeului care ne caută în întuneric. Şi a preţui şi numele, şi feţele unul altuia. Vom fi capabili să mediem prezenţa lui Dumnezeu numai dacă vom fi prezenţi unii în faţa celorlalţi în acest Sinod. Gregory Boyle SJ lucrează cu tinerii membri ai gang din Los Angeles. Secretul activităţii sale este a cunoaşte numele lor. Nu numai numele lor oficiale sau supranumele lor, ci numele cu care îi numesc mamele lor atunci când nu sunt furioase. Atunci când îl cheamă pe nume pe tânărul Lula, "credeai că eu l-aş fi fulgerat. Tot trupul său freamătă de bucurie în faptul de a se simţi cunoscut, în faptul de a se simţi chemat, în faptul de a auzi rostit numele său cu glas tare. Pe tot parcursul trotuarelor, Lula a continuat să se întoarcă şi să mă privească, zâmbind"[5].

Regimurile tiranice şterg nume şi feţe. La Auschwitz a fost făcut prizonier Sfântul Maximilian Kolbe, nr. 16.670. Preşedintele Rusiei a refuzat mereu să-l numească pe omul care i s-a opus în mod curajos, Aleksei Navalnîi. Era pur şi simplu "o anumită persoană". În acelaşi mod, Nelson Mandela a devenit faţa opoziţie faţă de regimul apartheid. Şi astfel, când a fost încarcerat, i-a fost interzis să publice o imagine a feţei sale. A fost şters din memoria publică. Astfel, atunci când după decenii de închisoare i-a fost permis să se plimbe pe plajă, nimeni nu-l cunoştea. Faţa sa a fost privată de puterea sa.

Acest Sinod va fi un moment de har dacă privim cu compasiune şi vedem persoanele care sunt ca noi, în căutare. Nu reprezentanţii partidelor din Biserică, acel oribil cardinal conservator, acea feministă înspăimântătoare! Ci colegi de căutare, răniţi, dar bucuroşi. Trebuie să mărturisesc că îmi este greu să-mi amintesc numele, în parte pentru că sunt surd. Aceasta este scuza mea. Iertaţi-mă!

Însă iubirea duioasă a Mariei Magdalena are nevoie să fie vindecată. Isus îi porunceşte: "Nu mă reţine!". Studioşii au dat explicaţii absurde în această privinţă, cea mai neverosimilă este că rănile lui Isus încă mai dureau! Spune că nu poate să-l ia în posesie privată. Prezenţa sa în faţa ei este în posesia sa. Învierea este naşterea comunităţii sale. "Poporul lui Dumnezeu nu este niciodată pur şi simplu suma celor botezaţi; este mai degrabă acel «noi» al Bisericii" (IL, 3).

"Dar mergeţi la fraţii mei şi spuneţi-le: Mă urc la Tatăl meu şi Tatăl vostru, Dumnezeul meu şi Dumnezeul vostru". Este prima dată când Ioan în Evanghelia sa îi numeşte "fraţi" pe discipoli. Fraţi Toţi! Trebuie să elibereze iubirea sa de orice exclusivitate! Atunci va fi pregătită să predice vestea cea bună discipolilor: "L-am văzut pe Domnul". Aceasta este şi provocarea noastră. Să nu mă agăţ de Isus al meu englez sau de Isus al meu dominican, ci de Domnul în care suntem toţi fraţi şi surori, şi iezuiţii! Acest Sinod va fi rodnic dacă vom învăţa să spunem "noi". "Tatăl meu şi Tatăl vostru, Dumnezeul meu şi Dumnezeul vostru."

Apoi este discipolul pe care îl iubea Domnul. Şi el are modul său de a iubi şi golul său, stingerea luminii vieţii sale. Îl lasă pe bătrânul Petru, pufnind şi gâfâind, să intre primul în mormântul întunecat, dar vede spaţiul gol între îngeri şi crede. Aceasta este iubirea care dă vederea. Ubi amor, ibi oculus (Riccardo de San Vittore). Unde este iubire acolo este vedere. Vede cu ochii iubirii şi astfel vede victoria iubirii. Evanghelia sa este cea a vulturului, ai cărui ochi se credea că priveau direct la lumina soarelui, fără a fi orbiţi de aceasta. Căutarea sa este extrem de teologică.

Anul acesta am petrecut două săptămâni la Ecole Biblique din Ierusalim. Fraţii trăiesc la umbra morţii, la patruzeci de minute de Gaza. Rămân acolo, studiind cuvântul lui Dumnezeu, învăţând şi rugându-se. Rămân ca semn că "lumina a strălucit în întuneric şi întunericul n-a cuprins-o" (In 1,5). Golul din Maria Magdalena este vindecat de invocarea unui nume – prezenţa – şi lumina sa este cea care străluceşte într-un mormânt gol. Apoi întrupează pe toţi care încearcă să înţeleagă sensul vieţii noastre, golul în formă de Dumnezeu în inimile noastre, cum spunea Blaise Pascal. Gânditorii creştini, desigur, dar şi toţi cei care luptă pentru a găsi lumina în întunericul suferinţei noastre: poeţii, artiştii şi regizorii care refuză să creadă că întunericul are victoria. Pentru predica noastră despre înviere avem nevoie de ei, deschişi la înţelepciunea lor, cum a fost Sfântul Toma de Aquino faţă de păgânul Aristotel. Toma de Aquino a scris că tot "adevărul, nu contează de cine este spus, vine de la Duhul Sfânt (omne verum, a quocumque dicatur, est a Spiritu Sancto)[6].

Apoi este Simon Petru. Golul său este cel mai greu dintre toate, greutatea falimentului. L-a renegat pe prietenul său. Cu siguranţă, doreşte acele cuvinte curative care vor fi rostite în sfârşit pe mal. Aşadar, şi misiunea noastră pastorală este să stăm cu toţi cei care sunt apăsaţi de faliment şi de păcat şi să împărtăşim iertarea pe care am primit-o, descoperirea noastră a harului extraordinar al celui care "a salvat un nenorocit ca mine". "Odată eram pierdut, dar acum am fost găsit, eram orb, dar acum văd". Misiunea noastră este să-l numim pe Cel care este milostiv, de care şi noi avem nevoie, ca Petru.

Astfel, în această primă scenă de Înviere vedem că Domnul răspunde la trei forme de căutare corespunzătoare la trei goluri din viaţa noastră: iubirea duioasă care caută prezenţa, căutarea semnificaţiei şi a luminii şi, în sfârşit, cea a iertării. Fiecare căutător are nevoie de celălalt. Fără Maria acei căutători nu ar fi venit la mormânt. Ea este cea care declară că Domnul este prezent. Fără discipolul iubit, ei n-ar fi înţeles golul din mormânt ca Înviere; fără Petru, nu ar fi înţeles că Învierea este triumful milostivirii.

Fiecare reprezintă un grup care s-a simţit în vreun mod exclus în ultima Adunare. Maria Magdalena ne aminteşte şi că femeile sunt adesea excluse de la poziţiile formale de autoritate în Biserică. Cum se găseşte calea de urmat pe care dreptatea şi credinţa noastre o cer? Căutarea lor este a noastră. În ultima Adunare şi mulţi teologi s-au simţit marginali. Unii se întrebau pentru ce s-au deranjat să vină. Nu putem ajunge nicăieri fără ei. Şi grupul care a opus mai mult rezistenţă drumului sinodal au fost păstorii, parohii care împărtăşesc mai ales rolul lui Petru ca păstori de milostivire. Şi fără ei Biserica nu poate să devină cu adevărat sinodală.

Atunci când aproape toţi se simt excluşi, n-ar trebui să fie competiţie pentru victimizare! Căutarea Domnului în întuneric are nevoie de toţi aceşti martori, după cum Sinodul are nevoie de toate căile pentru a-l iubi şi a-l căuta pe Domnul, aşa cum avem nevoie de căutătorii din timpul nostru, chiar dacă nu împărtăşesc credinţa noastră.

Cum pot toate acestea să pătrundă în misiune? Aceste cuvinte sunt atribuite lui Antoine de St. Exupery. Sunt şi mai bune decât ceea ce a scris efectiv: "Dacă vrei să construieşti o barcă, nu-i aduna pe bărbaţii tăi şi pe femeile tale pentru a le da porunci sau pentru a explica fiecare detaliu a ceea ce trebuie să facă sau unde să găsească totul… Dacă doriţi să construiţi o barcă, faceţi să se nască în inimile bărbaţilor voştri şi ale femeilor voastre dorinţa de mare!"[7]. Daţi persoanelor o gustare a infinitului şi ele vor găsi modul de a construi bărci şi de a pleca în vastul ocean.

Fiecare din aceşti martori este atins de o iubire care este infinită. Maria Magdalena este atinsă de o duioşie infinită; discipolii iubiţi sunt mişcaţi de căutarea unei semnificaţii nemărginite; Petru, datorită nevoii de milostivire care nu are limite, iertând nu de şapte ori, ci de şaptezeci de ori şapte. Dacă ne deschidem la dorinţa infinită a celuilalt, vom lansa la apă barca misiunii. Numai împreună vom putea, conform cuvintelor din Scrisoarea către Efeseni, "să înţelegem împreună cu toţi sfinţii care este lărgimea şi lungimea, înălţimea şi profunzimea şi să cunoaştem iubirea infinită a lui Cristos ca să fim plini în toate de plinătatea lui Dumnezeu" (3,18-19).

* * *

Meditaţia nr. 2

Camera încuiată

In 20,19-29

În această dimineaţă i-am văzut pe discipoli alergând în întuneric, în căutarea Domnului. Discipolul iubit vede şi crede. Este dis-de-dimineaţă. Acum este seară şi suntem din nou în întuneric, iar ei sunt imobilizaţi în camera încuiată.

Dimineaţa era la început întunecată, pentru că încă nu-l găsiseră pe Domnul Înviat. Seara este întunecată, pentru că încă nu sunt plini de Duhul Sfânt, suflare vie a Domnului Înviat. Isus a ieşit din mormântul gol. Încă sunt în mormântul camerei încuiate. Cartea Genezei spune că la început "Domnul Dumnezeu l-a plăsmuit pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă[8] şi omul a devenit fiinţă vie" (2,7). Acum Isus le dăruieşte suflarea de viaţă veşnică: "Primiţi-l pe Duhul Sfânt! Cărora le veţi ierta păcatele, vor fi iertate; cărora le veţi ţine, vor fi ţinute". Împărtăşesc viaţa sa înviată şi de aceea sunt pregătiţi pentru a fi trimişi să predice.

În această dimineaţă am văzut că misiunea Bisericii sinodale ne cheamă să fim ca Maria Magdalena, discipolul iubit şi Petru, cei care îl caută pe Domnul înviat. Şi noi trebuie să fim aproape de căutătorii din timpul nostru. Dar vom deveni predicatori ai învierii numai dacă vom fi vii în Dumnezeu. Acum cineva va crede într-o fantomă. Amintiţi-vă de Irineu, Gloria Dei, homo vivens; gloria lui Dumnezeu este o fiinţă umană pe deplin vie. Ca şi Lazăr, auzim glasul Domnului care ne cheamă afară din camerele noastre închise: "Vino afară şi trăieşte".

Sfinţenia înseamnă a fi vii în Dumnezeu. Un verişor al lui Charles de Foucauld, foarte dedat plăcerilor de a mânca şi de a bea, descrie vizita lui Charles, întors la Paris pentru o scurtă vizită după ani petrecuţi în Sahara: "A intrat în cameră şi pacea a intrat cu el. Lumina ochilor săi şi mai ales acel zâmbet foarte umil au pus stăpânire pe toată persoana sa… Emana din el o bucurie incredibilă… Eu, văzând că toată suma mea de satisfacţii nu mai cântărea mai mult de o fracţiune minusculă în confruntare cu fericirea completă a ascetului, am descoperit că apare în mine un sentiment straniu nu de invidie, ci de respect"[9]. Despre Sfânta Tereza de Avila se spunea că "era extaziată de conştiinţa unei vieţi dincolo de sine"[10]. Sau să ne gândim la Carlo Acutis, un mare adolescent italian care juca la video-jocuri. Millennials pot vedea aici pe unul din generaţia lor cu adevărat viu.

Aşadar, provocarea pentru noi este să ne ajutăm reciproc să respirăm profund pe Duhul Sfânt reîntineritor! Un pic de provocare pentru mine de acum când am optzeci de ani!

Prima misiune a clasei conducătoare este să conducă turma afară din micile staule la aerul proaspăt al Duhului Sfânt. Clasa conducătoare deschide uşile închise ale camerelor sufocante. Discipolii sunt închişi de frică. Să ne gândim, aşadar, la fricile care ne pot împiedica să devenim vii în Dumnezeu ş, prin urmare, predicatori ai evangheliei vieţii din belşug.

Cunoaştem cu toţii frica de a fi răniţi. Unii dintre noi vin la această Adunare nervoşi, pentru că nu vom găsi recunoaştere şi acceptare. Speranţele noastre preţioase pentru Biserică ar putea să fie dispreţuite. Am putea să ne simţim invizibili. Îndrăznim să vorbim riscând refuzul? Dacă nu eşti obişnuit cu această lume din Vatican, cu titlurile sale grandioase şi hainele stranii, ea te poate intimida. Să îndrăznim să riscăm să ne facem rău, pentru că Domnul Înviat este rănit. Arată-le mâinile şi coasta. Prefaţa pascală merge mai departe şi proclamă: "va trăi mereu ucis" ("sed semper vivit occisus"). Vă amintiţi de acele cuvinte ale fratelui meu Herbert McCabe: "Dacă iubeşti, vei fi rănit şi chiar ucis. Dacă nu iubeşti, deja eşti mort". A deveni vii în Dumnezeu înseamnă să nu ne fie frică de răni.

Conventul nostru de la Ierusalim este situat aproape de Poarta Damascului. Acesta este un loc tensionat unde Cetatea Veche se deschide spre cartierul arab. Un grup de tineri evrei stăteau acolo, cu ochii legaţi, oferind "îmbrăţişări gratuite" oricui voia una. Iubirea gratuită în faţa urii gratuite. Au riscat să primească o înjunghiere în loc de o îmbrăţişare. Alan Paton era un romancier sud-african, care, în mod curajos, a făcut o campanie împotriva apartheid-ului. Spune unul dintre personajele sale: "Când voi urca la cer, lucru pe care desigur intenţionez să-l fac, Marele Judecător îmi va spune: «Unde sunt rănile tale?». Şi dacă spun că nu am, va spune: «Nu era nimic pentru care să lupţi?»"[11].

În Filipine am întâlnit o femeie bolnavă de lepră. Mare parte din viaţa sa a trăit într-o leprozerie gestionată de o ramură a Ordinului Dominican, fraţii Sfântului Martin. Mulţi dintre ei suferă şi de lepră. Îi era frică să părăsească locul, chiar şi când se vindecase. Oamenii vedeau cicatricele sale şi le era frică, şi astfel ea rămânea închisă înăuntru. Şi într-o zi a îndrăznit să se aventureze afară şi a descoperit o nouă misiune, să călătorească în toată Asia, invitând persoanele care sufereau de lepră să iasă şi să trăiască.

Putem accepta riscul de a fi răniţi, pentru că Domnul ne-a dat pacea sa. Filmul Des dieux et des hommes relatează istoria călugărilor trapişti care au refuzat să fugă din Algeria când au izbucnit violenţele teroriste în anii ’90. Frère Luc, vechiul medic al comunităţii, spune: "Nu-mi este frică de moarte, sunt un om liber" (Je ne crains pas la mort, je suis un homme libre). În timpul Liturghiei, preotul a sărutat potirul sângelui vărsat al lui Cristos înainte de a oferi salutul de pace.

Primul act creator a fost "Să fie lumină". Noua creaţie începe cu "Să fie pace". Aceste cuvinte nu pot fi reduse la tăcere. Mahatma Gandhi avea o imagine a lui Isus în camera sa cu citatul din Efeseni: "El este pacea noastră" (2,14). Isus este sâmbăta lui Dumnezeu. În Biserica primară, pe mormintele creştine era scris "în pace". Suntem botezaţi în pacea lui Cristos pe care nimic n-o poate distruge. Nu trebuie să ne fie frică de nimic.

La sfârşitul anilor ’60, comunitatea mea dominicană din Oxford a fost atacată de un grup de nebuni. Nu iezuiţii! La două dimineaţa, două bombe mici au făcut să sară toate ferestrele din partea din faţă a conventului. Eram toţi treji şi coborâţi jos. Au venit poliţia şi ambulanţele. Numai priorul, Fergus Kerr, era încă profund adormit. Novicele mai tânăr a fost trimis în camera sa. "Fergus, Fergus, trezeşte-te, a fost un atentat". "A murit cineva?". "Nu". "Este rănit cineva?". "Nu". "Pleacă de aici şi lasă-mă să dorm. Ne vom gândi mâine dimineaţă". Prima mea lecţie de clasă conducătoare.

Victoria este obţinută. Când călăii au ajuns pentru a-l ucide pe Dietrich Bonhoeffer, ultimul său mesaj pentru prietenul său episcop Bell de Chichester a fost: "Spuneţi episcopului… că victoria noastră este sigură". Unul dintre fraţi ar putea să-şi schimbe sexul, economul ar putea fugi cu banii, Biserica ar putea sări în aer! Dar Cristos a murit, Cristos a înviat şi Cristos va veni din nou.

Pacea lui Dumnezeu nu înseamnă că ne simţim în pace. Colegul meu novice Simon Tugwell OP a scris: "Nu este necesară o senzaţie subiectivă de pace; dacă suntem în Cristos, putem fi în pace (in pace) şi, prin urmare, liniştiţi şi atunci când nu simţim pacea"[12]. Poate că pentru mulţi dintre noi provocarea cea mai profundă este să fim în pace cu noi înşine. Îndrăznim să privim inimile noastre tulburate şi dezbinate, părţile din noi înşine care nu ne plac?

Ispita este aceea de a proiecta asupra altora ceea ce ne temem şi nu ne place din noi înşine. Tot Tugwell: "Pacea vine cu o senină cunoaştere de sine… Calea pentru pace este acceptarea adevărului. Oricare parte din noi pe care refuzăm s-o acceptăm va fi duşmana noastră, constrângându-ne să asumăm poziţii defensive. Şi bucăţile rebutate din noi înşine vor găsi rapid întrupare în cei care ne înconjoară"[13].

Iubirea noastră feroce faţă de Biserică poate, în mod paradoxal, să ne facă şi închişi cu mentalitatea: teama ca ea să fie vătămată de reforme distructive care ameninţă tradiţiile pe care le iubim. Sau teama ca Biserica să nu devină casa deschisă larg pe care o dorim. Este profund de trist a vedea că adesea Biserica este rănită de cei care o iubesc, dar în mod diferit! Sfântul Efrem a spus că Biserica Catolică este "Biserica mare cu pântecele cel mare"[14]. Am întâlnit un teolog luteran german care preda la Oxford şi a spus: "Mi-e teamă că unii catolici devin protestanţi". Uneori uităm mărimea catolicismului cu ai săi amândoi/amândouă. Adevărul pe care îl iubim este, aşa cum a scris episcopul Robert Barron, "cu atât mai mare în univers şi cu atât mai specific cu cât mai mare este persoana lui Isus"[15]. Iubirea perfectă alungă frica. Să alungăm frica de cei ale căror viziuni despre Biserică sunt diferite. Biserica este în mâinile Domnului şi Dumnezeu a promis că porţile iadului nu o vor birui.

În epoca napoleonică, un monsenior agitat a mers grijuliu la secretarul de stat, cardinalul Consalvi, şi i-a spus: "Eminenţă, situaţia este foarte gravă. Napoleon vrea să distrugă Biserică". La care cardinalul a răspuns: "Nici măcar noi n-am reuşit!". Însăşi iubirea noastră faţă de Biserică, în moduri complet diferite, ne poate face să ne închidem într-o lume restrânsă, privind ombilicul nostru ecleziastic, observându-i pe ceilalţi, gata să găsim devierile lor şi să le denunţăm. Papa Francisc, înainte de alegerea sa, a spus că Domnul va veni să bată la uşă şi să ceară să fie lăsat să iasă din sacristie! Desigur, există schimbări pe care unii dintre noi le doresc, dar să nu lăsăm ca asta să ne închidă în mica noastră lume eclezială. Am fi plictisitori! Dumnezeu se revelează pe vârfurile munţilor cu orizonturi nemărginite şi în afara terenului.

Eliberarea noastră din aceste camere nu are nevoie numai de curaj, ci de iertarea vindecătoare a lui Dumnezeu. Domnul înviat spune: "Cărora le veţi ierta păcatele, vor fi iertate, cărora le veţi ţine, vor fi ţinute".

Păcatul ne închide în închisorile narcisismului şi ale partitocraţiei, ca fiul mai mare care ţine supărare şi nu vrea să se unească la sărbătoare pentru a primi acasă pe fratele său risipitor. Iarăşi Herbert McCabe: "Însăşi natura noastră ne cheamă la ceva nou şi înspăimântător… Suntem fiinţe umane care îşi găsesc propria realizare, fericire şi înflorire numai în a ne opri şi a merge dincolo de noi înşine. Avem nevoie să ne pierdem în iubire; asta este de ceea ce ne temem. Suntem chemaţi să ne aventurăm în ceea ce este necunoscut, să abandonăm ceea ce este familiar şi sigur şi să întreprindem o călătorie şi o căutare. Şi totuşi, nu ne place să riscăm. Ne mulţumim cu persoana pe care am realizat-o sau construit-o, pentru că ne temem de a fi fost creaţi după imaginea lui Dumnezeu. Această incapacitate de a răspunde la chemarea la viaţă, această incapacitate de credinţă se numeşte păcat"[16].

Aşadar, acest Sinod nu este un loc pentru a negocia o schimbare structurală, ci pentru a alege viaţa, pentru convertire şi iertare. Domnul ne cheamă afară din locurile mici în care ne-am refugiat şi în care i-am închis pe ceilalţi. Imnul compus de Federico Faber, oratorian din secolul al XIX-lea, proclamă: "Există o mărime în milostivirea lui Dumnezeu, ca mărimea mării".

Să ne rugăm pentru ca pacea lui Cristos să dizolve violenţa care locuieşte în inimile noastre şi care l-a răstignit pe Domnul nostru. Dorothy Day a afirmat că "marea bătălie este mai mult împotriva violenţei decât împotriva ateismului"[17]. A spus: "Creştinii, atunci când caută să apere credinţa lor cu armele, cu forţa şi cu violenţa, sunt ca aceia care au spus Domnului nostru: «Coboară de pe cruce! Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, salvează-te pe tine însuţi!»"[18]. Atunci în acest Sinod depăşim toată violenţa care este în inima noastră: gânduri şi cuvinte violente. Cultura noastră globală cultivă o imaginaţie violentă. La vârsta de optsprezece ani, adolescenţii americani ar fi asistat în medie sau peste medie la două sute de mii de acte de violenţă şi şaisprezece mii de omucideri[19]. Adesea acestea sunt divinizate sau tratate ca distractive. Violenţa este normalizată şi pare chiar inofensivă când unul îi fulgeră pe duşmanii demoniaci în jocurile video. Această întreţinere aparent nevinovată alimentează o imaginaţie violentă care nu are nicio vină în distrugere, pentru că în lumea cibernetică nimic nu este real[20].

Trupul lui Cristos este desfigurat de site-uri web otrăvitoare, pline de acuze crunte, caricaturi şi ură. Oricine exercită o oricare formă de conducere în Biserică probabil a experimentat asta. Am fost acuzat ca maestru al Ordinului că am dat permisiunea unui provincial să trăiască împreună cu amanta sa, o soră, într-un vagon feroviar!

Lumea noastră violentă privează atâtea persoane şi de respiraţia vieţii. Păcatul rasismului, de exemplu, împiedică literalmente persoanele să respire. "Nu reuşesc să respir" au fost ultimele cuvinte ale unui afro-american, Eric Garner, repetate de unsprezece ori şi înregistrate de celularele trecătorilor în timp ce era sufocat de poliţie la Staten Island, New York, în urmă cu zece ani. Aceste cuvinte au devenit strigătul de bătălie al afro-americanilor, simbol al oprimării lor. Au fost şi ultimele cuvinte ale lui Jamal Kashoggi, jurnalistul saudit asasinat în consulatul ţării sale din Turcia la 2 octombrie 2018[21].

Să ne dăm respiraţia, oxigenul dezbaterii.

Această pace indestructibilă nu înseamnă că trăim în armonie perfectă. Suntem reuniţi în această Adunare ca să nu facem asta. Însă nicio discordie nu poate distruge pacea noastră în Cristos, pentru că suntem una în el. Thomas Merton a scris în Asian Journal: "Suntem deja astfel. Dar să ne imaginăm că nu suntem astfel. Şi ceea ce trebuie să recuperăm este unitatea noastră originară. Ceea ce trebuie să fim este ceea ce suntem"[22]. Dar Toma era afară când a apărut Isus. Poate pentru că nu-i era frică? Atunci când Lazăr era bolnav, s-a declarat dispus să urce la Ierusalim şi să moară cu Isus (11,16). Este pasionat de adevăr: "Nu voi crede niciodată, niciodată, niciodată", decât dacă nu pun degetele în rănile sale. Şi când îl vede pe Domnul, face mărturisirea sa pasionată: "Domnul meu şi Dumnezeul meu". Acest discipol pasionat ne invită şi să ieşim din camera mică[23].

"Domnul meu şi Dumnezeul meu." Aceasta este literalmente o afirmaţie teologică: un cuvânt despre Dumnezeu. Tema acestei Adunări este o Biserică sinodală în misiune. Inima acestei misiuni este să înveţe doctrinele noastre. Când Maria Magdalena este chemată pe nume, răspunde "Rabbuni", Învăţătorule. În ultimele cuvinte din Evanghelia după Sfântul Matei, Isus îi trimite pe discipolii săi să înveţe toate naţiunile. Cum putem împărtăşi învăţăturile noastre creştine cu o lume înfometată de semnificaţie?

În periferiile sărace din Paris, tinerii catolici cer să le fie predate doctrinele Bisericii pentru a putea vorbi prietenilor lor musulmani despre ceea ce învaţă Biserica. La începutul acestui an a fost o întâlnire: "Assume ta foi en banlieue": "Îmbrăţişează credinţa ta în periferii"[24]. Tinerii sunt înfometaţi de carnea hrănitoare a învăţăturii Bisericii. "Domnul meu şi Dumnezeul meu." Nu vor fi satisfăcuţi dacă le oferim lor pur şi simplu pe Isus care era un tânăr brav şi care voia să fim gentili unii cu alţii.

Societatea noastră este chinuită de o profundă prejudecată împotriva dogmelor. Steve Jobs, co-fondator al Apple, a rezumat acest concept în discursul său de început de an la Stanford în 2005: "Timpul este limitat, aşadar, nu-l irosiţi trăind viaţa altcuiva. Nu te lăsa închis de dogme, care înseamnă a convieţui cu rezultatele gândirii celorlalţi". Desigur, repeta pur şi simplu o dogmă învechită din timpurile noastre şi nu gândea cu capul propriu.

G.K. Chesterton afirma: "există numai două tipuri de persoane, acelea care acceptă dogmele şi ştiu asta, şi acelea care acceptă dogmele şi nu ştiu asta… Copacii nu au dogme. Napii au o mentalitate deosebit de amplă"[25]. Unele dogme din timpul nostru sunt cu adevărat camere închise şi sufocante fără oxigen: relativism, orice fel de fundamentalism, materialism, naţionalism, scientism, fundamentalism religios. Blochează persoanele în mici imaginaţii înspăimântătoare.

Însă marile învăţături ale credinţei noastre, Crezul nostru în substanţă, deschid uşile inimilor noastre şi ale minţilor noastre. Ne împing dincolo de micile răspunsuri şi în căutarea infinită a Celui care este iubire infinită şi adevăr, care depăşeşte pentru totdeauna importanţa noastră. Când eram tânăr frate, la sfârşitul anilor ’60, şi totul părea să se sfărâme, cea mai mare parte dintre noi au rămas în Ordin, pentru că am întrevăzut frumuseţea radioasă a Crezului, adevărul pe care nu-l posedăm, dar care ne posedă. Tinerii nu se vor mulţumi cu nimic mai puţin.

Cum să-i invităm pe oamenii din timpul nostru să intre în spaţiul amplu al credinţei noastre? Cum putem, de exemplu, să atingem imaginaţia lor cu doctrina glorioasă a Treimii, învăţătura cea mai concretă şi practică existentă? Pentru aceasta avem nevoie de ajutorul teologilor. Şi teologii uneori se retrag în camerele închise ale lumii academice de frica de a dialoga cu poporul lui Dumnezeu. Când studiam la Paris ca tânăr frate, l-am întrebat pe un alt dominican în ce consta doctoratul său. El a răspuns: "Tânărul meu frate (avea numai un an mai mult ca mine), nu voi încerca să explic asta. Nu ai înţelege". După douăzeci de ani m-am întors în vizită ca maestru al Ordinului, l-am văzut şi nu am spus nimic! Desigur, avem nevoie de teologi academici – exegeţi, filologi şi istorici – care să ne menţină în ceea ce Sfântul Paul numeşte "ascultarea credinţei" (Rom 1,5). Altminteri, vom folosi Scripturile pentru scopurile noastre şi nu pentru cele ale lui Dumnezeu. Însă această disciplină dură de studiu este, în definitiv, în slujba dialogului cu contemporanii noştri, pentru a-i însoţi în călătorie, în misterul infinit al iubirii divine.

După ultima Adunare, Papa Francisc a invocat o teologie care să fie în dialog caritativ cu persoane de alte convingeri. A citat cuvintele sale studenţilor de la Universitatea Catolică Argentina: "Nu vă mulţumiţi cu o teologie la măsuţă. Lasă ca locul tău de reflecţie să fie frontierele. […] Şi teologii buni, ca şi păstorii buni, au mirosul oamenilor şi al străzii şi, cu reflecţia lor, varsă untdelemn şi vin pe rănile bărbaţilor şi ale femeilor"[26]. Teologia bună deschide uşile camerelor sufocante. Exact ca Toma, care este pasionat şi fără frică. Îmbrăţişează noi moduri de a vorbi, noi limbaje. O Biserică sinodală în misiune îndrăzneşte să înveţe cu curaj şi umilinţă.

* * *

Meditaţia nr. 3

Pescuitul de la Înviere

In 21,1-14

"În noaptea aceea nu au prins nimic." Fiecare apariţie a Celui Înviat începe în întuneric. Pentru Maria Magdalena era vorba de întunericul în a nu şti că Domnul a înviat. Însă el este acolo ca s-o aştepte. Pentru discipolii din camera încuiată era vorba de întunericul fricii lor. Cristos a înviat în duminica Paştelui, învingând noaptea, şi totuşi de fiecare dată ne regăsim în întuneric. Întunericul războiului, criza abuzurilor sexuale şi aşa mai departe.

Care este noaptea care îi învăluie pe aceşti discipoli care au mers să pescuiască? Ne-am întors în lumea obişnuită. Petru spune: "Mă duc să pescuiesc". S-au întors la vechea rutină. Este ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic la Ierusalim. Năvoadele lor sunt goale. Ei sunt goi. Străinul întreabă dacă au ceva de mâncare.

Toţi răspund împreună "nu". În greacă ou. Cuvântul este gol ca şi ei. Ou! Pescarii de fiinţe umane nu reuşesc să prindă nici măcar pe cel mai mic dintre peştişori.

Toţi am cunoscut acele momente în care pare că nu reuşim să obţinem nimic. Entuziasmul iniţial a dispărut. În timp ce începem a doua Adunare sinodală, pariez că unii dintre noi gândesc aşa. Cei care începuseră cu entuziasm şi trepidaţie ar putea să se întrebe dacă mergem în vreo direcţie. Oricum, unii dintre noi nu au crezut niciodată. Ou! Întrebarea cea mai obişnuită pe care am primit-o despre Sinod în aceste ultime unsprezece luni a fost sceptică: S-a obţinut ceva? Nu este totul o risipă de timp şi de bani?

Totuşi, străinul este acolo pe mal mai înainte să-l poată vedea. Dumnezeu este mereu acolo primul, încă mai înainte să ne dăm seama. În Prologul Regulii Sfântului Benedict, Dumnezeu spune: "voi îndrepta ochii mei spre voi şi urechile mele vor asculta rugăciunile voastre, ba chiar, încă înainte să mă invocaţi vă voi spune: Iată, sunt aici!"[27]. Dumnezeu aşteaptă, încă înainte ca noi să-l rugăm.

De ce nu-l recunosc? V-aţi putea gândi că aceasta este una dintre acele întrebări întunecate asupra cărora studioşilor le place să scrie articole incomprehensibile, dar este profund relevantă pentru noi în acest Sinod. Cum putem recunoaşte că astăzi este cu noi Domnul pe care însă nu l-am văzut?

Problema nu este că pare diferit. Nu, este pentru că nu-l văzusem niciodată înainte. Herbert McCabe explică bine asta: "Persoanele nu-l recunosc pe Isus numai ca omul care ştiu că a fost ucis. Îl recunosc ca omul pe care într-un anumit sens îl cunoşteau şi pe care credeau că îl cunosc, dar pe care nu-l cunosc până acum"[28]. El este misterul Iubirii întrupate şi numai acum încep să întrevadă înălţimea şi profunzimea iubirii care depăşeşte orice înţelegere. Discipolul iubit este cel care spune: "Este Domnul", pentru că are ochi care iubesc. Primii teologi adesea se întrebau de ce Isus nu le-a apărut duşmanilor săi, precum Ponţiu Pilat. Ar fi putut să sară în sus şi în jos în faţa lui Pilat şi Pilat încă nu l-ar fi văzut.

Iubire "este un cuvânt în creştere, a cărui semnificaţie se schimbă şi se dezvoltă"[29]. Copii fiind, credem că iubirea mamei noastre constă în a ne da mâncare atunci când o cerem şi în a nu ne lăsa singuri. Crescând, ajungem să înţelegem că uneori iubirea cere să fie absenţi sau să refuze să-ţi dea ceea ce vrei, ca de exemplu, un iPhone.

În 2012, un dominican francez numit Jean-Joseph Lataste a fost beatificat. Sau cum a spus BBC: "belificat"! Viaţa sa a fost răscolită atunci când în 1864 a vizitat o închisoare pentru femei. Cea mai mare parte dintre ele erau prostituate sau au comis infanticid. Le-a privit şi a spus: "surorile mele". A întemeiat o congregaţie de surori care puteau trăi împreună cu alte femei. Mulţi burghezi evlavioşi era dezgustaţi. Încă nu învăţaseră să vadă iubirea în acţiune. Nu-l recunoscuseră pe străinul de pe mal.

Studioşii Bibliei petrec ore în tăcere în biblioteci pentru a studia limbi moarte întunecate. Asta pare pentru unii o pierdere de timp, şi acesta este un act de iubire. Nu ne reunim în Sinod pentru a negocia compromisuri sau pentru a-i critica pe opozanţi. Suntem aici pentru a învăţa unii de la alţii care este semnificaţia acestui cuvânt straniu "iubire". Fiecare dintre noi este un discipol iubit care are darul deosebit de a-l vedea pe străin pe mal şi de a spune: "Este Domnul".

Punctul de cotitură este atunci când ascultă de glasul Domnului şi aruncă năvodul în cealaltă parte. Pare inutil. Ei sunt cei care se pricep la pescuit. Pentru ce să asculte de acest om care nu ştie nimic despre pescuit? Am venit la acest Sinod din ascultare. Pentru mulţi pare inutil. Am lucrat zile şi nopţi şi probabil că ne îndoim că se obţine ceva. Dar Biserica spune vino, şi noi am venit. Am aruncat năvodul în cealaltă parte a bărcii, deşi unii dintre noi spun că nu va fi niciun pescuit. Această ascultare va aduce rod în moduri pe care noi nu le imaginăm.

Iată-ne ajunşi la crux interpretationis: 153 de peşti mari. Aş putea să vă plictisesc multe ore cu toate explicaţiile minunate, şi adesea absurde, ale acestui număr. Pentru ce 153? Unii spun că trebuie să fi fost 153. Dar imaginaţi-vă să-i numere în timp ce scapă peste tot. Alţii spun că se referă la cele 153 de biserici care ar putea să fi existat în acea vreme. Alţii că se referă la cele 153 de naţiuni care erau cunoscut atunci. Înseamnă clar abundenţă. Providenţa abundentă a lui Dumnezeu este în acţiune. Sfântul John Henry Newman a descris providenţa ca "lucrarea tăcută a lui Dumnezeu". Instrumentum Laboris se deschide cu un citat din Isaia: "Domnul Sabaot va face un ospăţ pentru toate popoarele pe muntele acesta, un ospăţ cu mâncăruri grase şi cu băuturi alese, cu mâncăruri pline de măduvă şi cu băuturi alese şi rafinate" (25,6).

Împărăţia intră năvalnic în vieţile noastre cu convivialitate, excesiv, ca tot vinul acela la Cana. Sfântul Dominic s-a întors la mănăstirea surorilor la Roma noaptea târziu după o misiune de predicare. A trezit surorile pentru a le putea relata predica sa. A cerut vin. Rămânea numai o sticlă mică. Surorile au adus o cupă pe care au transmis-o spunând surorilor: "beţi, Bibite satis, beţi suficient". Şi cupa nu s-a terminat niciodată.

Trebuie să avem curajul de a ne încrede în faptul că Providenţa Divină va binecuvânta acest Sinod din belşug, "o măsură bună, îndesată, scuturată şi cu vârf vi se va da în poală" (Lc 6,38). Nu suntem aici pentru o mâncare slabă, ci pentru haute cuisine a Împărăţiei, dacă dorim asta suficient.

Petru se transformă dintr-odată. La începutul acestei scene este gol. S-a întors la vechea viaţă, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Acum se ridică şi îmbracă hainele sale înainte de a se arunca în mare. De obicei ne scoatem hainele atunci când mergem să înotăm, dar acesta este un semn al demnităţii sale restabilite, exact cum tatăl îl îmbracă pe fiul rătăcitor când ajunge acasă. În pofida ruşinii pe care o simte, pentru că l-a renegat pe Domnul, înoată spre prietenul său. Eu m-aş fi ruşinat şi aş fi înotat în direcţia opusă. Ceilalţi discipoli se străduiesc să tragă peştii la mal. Petru face asta singur. Care este secretul lui Petru? Orice lucru ar fi făcut, se întoarce la Domnul de mai multe şi de mai multe ori. Iubirea sa este mai puternică decât ruşinea sa.

Isus a spus: "Când voi fi înălţat, îi voi atrage pe toţi la mine" (In 12,32). Acum îl vedem pe Petru care atrage – este acelaşi cuvânt în greacă – năvodul plin de peşti mari spre sine şi năvodul nu se rupe. Acest lucru nu se datorează forţei sale, ci cooperării sale cu atracţia Domnului, forţa magnetică a Domnului Înviat. Atracţia Domnului este cea care trage la mal năvodul intact. Slujirea petrină a unităţii nu supraveghează pe fiii rebeli ai lui Dumnezeu. Revelează atracţia Domnului, care ne atrage împreună.

Când am ajuns la Sinod anul trecut, credeam că marea provocare era să se depăşească opoziţia otrăvitoare între tradiţionalişti şi progresişti. Cum putem vindeca acea polarizare care este aşa de străină de catolicism? Însă în timp ce ascultam, părea că există o provocare şi mai fundamentală: Cum poate Biserica să îmbrăţişeze toate culturile diferite din lumea noastră? Cum putem trage sus năvodul cu peştii săi din orice cultură din lume? Cum poate să nu se rupă năvodul?

Când Zidul din Berlin a căzut în 1989, s-a considerat terminat Războiul Rece. Francis Fukuyama a publicat The End of History and the Las Man[30] susţinând că am intrat într-o eră nouă, triumful democraţiei liberale occidentale. Fiecare naţiune părea destinată "să evolueze" în stilul nostru de viaţă occidentală. Unele ţări, mai ales în sudul lumii, trebuiau numai să recupereze. Aceasta a fost o iluzie din care Occidentul se trezeşte lent. Trăim mai degrabă într-o lume multipolară în care diferite persoane din sudul lumii văd Occidentul ca decadent şi condamnat. Trăim într-o lume post-occidentală[31]. Mulţi occidentali încă nu-şi dau seama de asta.

Aşteptăm noi Rusalii în care fiecare cultură să vorbească în propria limbă nativă şi să fie înţeleasă. Aceasta este şi misiunea noastră în timpul Sinodului şi fundamentul misiunii noastre în lumea noastră sfâşiată şi divizată. Să cerem rugăciunile Mariei, care desface nodurile, şi ale lui Petru, care repară năvoadele!

Înainte de toate, recunoaştem că avem nevoie unii de alţii dacă vrem să fim catolici. Diferitele culturi reunite în această Adunare oferă reciproc vindecare, pun la încercare respectivele prejudecăţi şi se invită reciproc la o înţelegere mai profundă a iubirii. Fiecare cultură are un mod de a vedea pe Străinul de pe mal şi de a spune "Este Domnul".

De exemplu, Papa Benedict a recunoscut că Occidentul suferă de "o formă de boală a spiritului"[32], de ceea ce Sfântul Ioan Paul al II-lea a numit "o cultură a morţii". Ori fugim de moarte şi ne prefacem că nu se va întâmpla niciodată, ori încercăm s-o dominăm cu moartea asistată. Ca şi Petru, noi occidentalii avem nevoie de ajutor pentru a vedea, pe mal, pe Domnul Înviat care a triumfat asupra morţii. Avem nevoie de ajutor pentru a trăi cu mortalitatea noastră în speranţă.

Un stimat confrate dominican francez a murit în timpul unui capitul general la Bogota. La înmormântarea sa, fraţii din Occident erau doborâţi de durere. Un tânăr confrate columbian a reacţionat aşa: "Acesta nu este momentul morţii. Acesta este momentul credinţei"[33]. În timpul acestui Sinod, fratele nostru, părintele Orobator SJ, a mulţumit pentru că a fost crescut de părinţi care practicau religia tradiţională africană, cu simţul său profund al dăruirii vieţii. A scris el: "în centrul întregului sistem religios în toată Africa există o credinţă profundă în vitalitatea creaţiei"[34]. Nu ştii ce înseamnă a trăi dată te ascunzi de moarte. Avem mult de învăţat de la fraţii noştri şi surorile noastre din alte părţi ale lumii, ai căror ochi sunt deschişi la moarte şi, prin urmare, înţeleg mai mult ce înseamnă a fi vii.

Probabil că provocarea noastră cea mai mare este să îmbrăţişăm ceea ce Papa Benedict a numit "interculturalitate". Acesta nu este momentul pentru o explorare teoretică a ce anume înseamnă. Să ne imaginăm, în schimb, un năvod. Un năvod este compus din găuri goale legate între ele de funii. Spaţii şi legături. Fără ambele n-ar exista un năvod pentru a scoate peştii.

Când culturile se întâlnesc, ar trebui să rămână un spaţiu între ele. Niciuna dintre cele două n-ar trebui s-o devoreze pe cealaltă, aşa cum se întâmplă cu globalizarea consumismului. Ar trebui să onorăm diferenţa culturală. Vă amintiţi de acel minunat cuvânt german, Zwischenraum, "camera între". Acesta este spaţiul fertil între culturi atunci când fiecare păstrează propria identitate, dar este deschisă la cealaltă. Toma de Aquino a spus că atunci când este iubire, cei doi devin una, dar rămân distincţi[35].

Nicio cultură nu ne-ar putea uni vreodată: nici latina, nici tomismul! Năvodul este intact, pentru că fiecare cultură este deschisă la adevăr în modul său. Cardinalul Ratzinger a explicat într-un discurs ţinut la Hong Kong în 1992 că "deschiderea fundamentală a fiecărei persoane faţă de alta poate să fie explicată numai de faptul ascuns că sufletele noastre au fost atinse de adevăr; şi asta explică acordul esenţial care există şi între culturile mai îndepărtate între ele. […] Nimeni nu percepe totul; nenumăratele intuiţii formează şi construiesc un soi de mozaic care arată complementaritatea şi interrelaţia lor. Pentru a fi compleţi, toţi au nevoie unul de altul. Fiinţele umane se apropie de unitatea şi de totalitatea fiinţei noastre numai în reciprocitatea tuturor marilor cuceriri culturale"[36].

Suntem legaţi împreună de credinţa noastră împărtăşită, Crezul, care transcende orice cultură. Dar cum se poate traduce homoousios în swahili, hindi sau japoneză? Cu siguranţă năvodul trebuie să fie ţinut împreună de bucuria reciprocă, de prietenie, de bucuria împărtăşită şi chiar de râsete. Unul dintre exemplele mai fascinante ale acestei interculturalităţi a fost misiunea iezuiţilor în China în secolul al XVI-lea. Această întâlnire între Occident şi Orient a apărut în cadrul unui parcurs de prietenie care se îmbogăţea de la una şi de la cealaltă parte. Prima carte a lui Matteo Ricci se intitula Despre prietenie. Prietenia a ţesut năvodul.

Mai degrabă decât să vorbesc despre aceşti iezuiţi admirabili, voi arunca o privire asupra a două exemple despre care am avut experienţă în Ordinul meu, numai pentru a ne ajuta să ne imaginăm misiunea noastră în Sinod. Unul dintre locurile mele preferate este o fermă din Benin, fondată de fratele nostru Godfrey Nzamujo. Se numeşte Songhai, de la numele marelui imperiu african care a înflorit în regiune în urmă cu cinci sute de ani. Nzamjo a învăţat să cultive acasă în Africa şi a studiat şi ştiinţe occidentale în California. Songhai este rodul agriculturii africane şi occidentale. Ferma a început cu un hectar de teren necultivat pe care nu-l voia nimeni, şi acum are 24 de hectare şi instruieşte tineri agricultori din toată Africa, ba chiar din lume.

În acest loc nu se iroseşte nimic. Muştele se îngraşă cu resturile de la restaurant şi apoi sunt date ca hrană peştilor. Nzamujo numeşte Songhai Sheraton Hotelul muştelor. Toate animalele şi plantele prosperă în dependenţă reciprocă. La Songhai chiar şi ţânţarii au rolul lor de desfăşurat în echilibrul vieţii, deşi nu sunt una dintre cele mai bune idei ale lui Dumnezeu!

Euharistia, în acest loc, este văzută în cadrul unei ecologii de recunoştinţă. Odată Nzamujo a spus: "Liturghia este combinaţia darurilor soarelui, ale apei şi ale solului. Vinul este durerea şi neliniştea care derivă din strugurele care trebuie să fie zdrobit, dar devine un simbol de prietenie". Songhai iradiază speranţă. A spus el de asemenea: "Există un timp pentru a se naşte şi un timp pentru a muri, pentru că aceasta este natura. Africa poate să pară de partea perdantă, dar, în mod cinstit, din ceea ce aud şi văd, mâine este timpul african".

Asta este ceea ce se întâmplă atunci când culturile se întâlnesc în prietenie şi generează speranţă. Spaţiul dintre noi este umplut de bucurie reciprocă şi chiar de râsete. Nzamujo susţine că porcii săi simbolizează atât proiectul, cât şi prietenia noastră, pentru că sunt rezultatul încrucişării între mari porci albi din Yorkshire, ca mine, şi mici porci negri africani, ca el. Diferenţa este fertilă.

Un alt exemplu scurt: un dominican japonez, Shigeto Oshida, s-a descris ca un budist care l-a întâlnit pe Isus. A întemeiat un ashram aproape de muntele Fuji unde creştinii şi budiştii trăiau împreună în armonie. Detesta tendinţa Occidentului de a examina realitatea cu noţiuni abstracte. A numit aceasta "al treilea picior al puiului", care nu este nici piciorul drept, nici piciorul stâng, ci un picior abstract şi inexistent. A spus el: "Noi japonezii ştim în sângele nostru ce este religia. Biserica Catolică nu este o cutie de ciocolată sau o firmă"[37].

Când Oshida ţinea reculegeri, în special pentru episcopi obişnuiţi cu viaţa sedentară, îi plăcea să-i trimită să planteze orez în orezării, indiferent de protestele lor din cauza durerii de spate. A scris el: "Un ţăran care lucrează greu de la răsărit până la apus ştie că un bob de orez nu este un produs al său, un lucru făcut cu forţele sale, ci ceva care i-a fost dat de Dumnezeu. Trebuie să ofere bobul de orez lui Dumnezeu care este ascuns dar care dă totul. Trebuie să spună: «Acesta este al tău»"[38].

Oshida era profund critic faţă de cultura occidentală, dar, ca şi Nzamujo, depăşea diviziunile culturale cu râsete şi bucurie. Îi plăcea să glumească spunând că Dumnezeu l-a înşelat făcându-l să devină creştin şi apoi dominican, pentru că a întâlnit creştini şi după aceea dominicani minunaţi şi credea că tuturor le plăcea aşa. Râdea spunând: "Greşeam! Dumnezeu m-a înşelat".

Tot aşa năvodul lui Petru este plin de spaţiu şi ţinut împreună de adevăr, de bucurie şi de deliciu. Este tras la mal nu de puterea juridică, ci de atracţia Domnului care, atunci când este înălţat, îi atrage pe toţi la sine. Frumuseţea trage năvodul la mal. Gândiţi-vă la Matatoshi Asari, un catolic japonez din Nagasaki, care a trimis cireşe, simboluri de reconciliere, tuturor naţiunilor care au fost vătămate de Al Doilea Război Mondial[39].

Fie ca Dumnezeu să binecuvânteze acest Sinod cu întâlniri culturale aşa de iubitoare, în care cei doi devin una, dar rămân distincţi. Nicio cultură nu poate domina. Însă trebuie să fim conştienţi în mod atent de modul în care echilibrul de putere este în joc în conversaţiile noastre. Întâlnirea de culturi nu este niciodată nevinovată sau pur şi simplu cerebrală. Colonialismul încă structurează lumea noastră. Robator a împărtăşit un proverb african: "Cât timp leul nu învaţă să scrie şi să vorbească, vânătoarea va glorifica mereu pe vânător"[40]. Leul acum vorbeşte, dar Occidentul nu ascultă.

Un cântec din tinereţea mea spune: "Banul face să se colinde lumea". Putem trăi într-o lume post-occidentală, dar sistemul bancar încă este controlat de Occident. Imperialismul nu s-a terminat şi încă încearcă să impună valorile sale altora. Însă străinul de pe mal nu era un membru al elitei înstărite. A fost răstignit de cea mai mare putere imperială din timpul său, o moarte rezervată sclavilor, menită să umilească. De aceea să ascultăm cu atenţie mare pe cei care sunt răstigniţi astăzi de puterile imperiale din timpul nostru. Să ne ascultăm cu umilinţă unii pe alţii. Este un umil Simon Petru cel pe care-l vom întâlni în această după-amiază.

***

Meditaţia nr. 4

Micul-dejun

In 21,15-25

Acum, în sfârşit, pentru prima dată de la renegare, Isus şi Simon Petru vorbesc împreună. Nu este clar dacă era vorba de peştele fript sau de Petru! Isus îl întreabă pe Petru: "Mă iubeşti?". Nu este niciun cuvânt despre renegarea sa. Ceea ce contează este acum, astăzi. ?ukasz Popko OP a scris: "A se observa că Isus nu a întrebat despre trecut. Nu a cerut o explicaţie sau o scuză. În al doilea rând, nu a întrebat despre viitor: Mă vei iubi? Nu a cerut o promisiune: Promiţi că mă vei iubi. A întrebat despre prezent! Aşa de des evităm întrebarea despre iubire şi răspunsul corespunzător, pentru că suntem blocaţi în falimentele din trecut sau în fanteziile din viitor"[41].

Oficiul divin începe în fiecare zi cu rugăciunea lui Dumnezeu adresată nouă: "O, de ai asculta glasul meu". Astăzi este unica zi care există, prezentul lui Dumnezeu este prezentul. Astăzi, în timpul acestui Sinod, trebuie să-l ascultăm pe Domnul şi trebuie să ne ascultăm unii pe alţii. Nu putem amâna. Dacă o vom face, astăzi va fi un nou început. Cu puţin înainte de a muri, cardinalul Martini l-a surprins pe prietenul său Damiano Modena când dintr-odată a spus: "Creştinismul este numai la început". "Creştinismul este numai la început".

De ce amânăm? Scepticismul şi inerţia ne reţin. Fraţii mei irlandezi glumesc spunând că limba irlandeză are 32 de cuvinte pentru mâine, dar niciunul dintre ele nu are acelaşi sens de urgenţă al lui "mañana"! Când Petru l-a văzut pe Domnul pe mal, nu a ezitat să se arunce în apă şi să înoate spre ţărm. Carpe Diem.

Conversaţia la micul-dejun este probabil cea mai subtilă şi delicată din Biblie. Ruşinea renegării lui Petru este în aer, dar nimic nu este spus în mod explicit. Cu gentileţe şi probabil şi cu un zâmbet, Isus deschide spaţiul lui Petru pentru a retracta de trei ori tripla sa renegare. Zgândărim persoanele cu nebunia a ceea ce au spus sau au făcut? Sau le deschidem în mod delicat un spaţiu pentru a merge înainte?

"Mă iubeşti mai mult decât aceştia?" În Matei şi Marcu, pe care Ioan le cunoştea cu siguranţă, Petru afirmase exact acest lucru în noaptea sa de ruşine. "Chiar dacă toţi se vor scandaliza, eu nu" (Mc 14,20). Te iubesc de mor! Şi acum o face din nou! Există multă dezbatere cu privire la semnificaţiile diferitelor cuvinte pentru iubire aici, agape şi philia. Sunt convins că Petru afirmă că nu numai că-l iubeşte pe Isus, ci îl iubeşte cu cea mai bună dintre toate iubirile, philia, prietenie. "Nimeni nu are o iubire mai mare decât aceasta: ca cineva să-şi dea viaţa pentru prietenii săi" (In 15,13). Acesta este exact ceea ce nu a reuşit să facă. Anthony Giambrone OP, de la Ecole Biblique, traduce cele trei răspunsuri ale lui Petru în acest mod[42]: "Da, Doamne, te iubesc mai mult decât ei şi mai mult decât eu îi iubesc pe alţii. Tu eşti mai mult; tu eşti prietenul meu". "Phileo: am spus-o şi o gândesc cu adevărat. Tu eşti prietenul meu." "Tu ştii toate lucrurile, tu ştii din experienţă că eu iubesc cu iubirea deplină a prieteniei."

A se observa ironia dulce: Petru spune "Tu mă cunoşti". În acea noapte tristă a negat că-l cunoaşte pe Isus, dar Isus îl cunoaşte pe el. Conform legii antice, ar fi eşuat din nou în timpul persecuţiei neroniene. Fugind din Roma, l-a întâlnit pe Cristos care mergea în oraş. Îl întreabă pe Domnul său: Unde mergi? Quo vadis? "Să mor din nou." Acolo Petru arată cea mai mare dintre toate iubirile pe care le-a mărturisit şi le-a negat de două ori. Acolo, la sfârşitul vieţii sale, este fidel faţă de votul său de iubire. Aceasta ne dă curaj nouă tuturor în eşecurile noastre.

Iată o lecţie de importanţă maximă pentru acest Sinod. Isus s-a încrezut în Petru şi i-a încredinţat turma, chiar dacă până acum nu fusese demn de încredere. Biserica este întemeiată pe stânca încrederii nemeritate a lui Dumnezeu în Simon Petru. Vom îndrăzni să ne încredem unul în altul, în pofida unor eşecuri? Sinodul depinde de aceasta.

Numai un exemplu: nu este un secret că declaraţia Fiducia supplicans a provocat angoasă şi furie în rândul multor episcopi în toată lumea. Unii membri ai acestui Sinod s-au simţit trădaţi. Însă Biserica va deveni o comunitate credibilă numai dacă ne asumăm riscul, ca şi Domnul, să ne încredem unul în altul, chiar dacă am fost răniţi. Domnul se încredinţează în mâinile noastre iarăşi şi iarăşi, în fiecare Euharistie, chiar dacă îl trădăm în continuare. Criza abuzurilor sexuale ne-a învăţat în mod dureros că aceasta nu poate să fie o încredere iresponsabilă care pune în pericol pe ceilalţi, în special pe minori, ci o încredere care îmbrăţişează riscul nostru de a fi răniţi.

Suntem în faţa unei crize globale de încredere. Politicienii din toate partidele spun că nu se poate avea încredere în politicienii din celelalte partide şi, prin urmare, nimeni nu mai are încredere în politicieni. În toată lumea, tinerii pierd încrederea în democraţie. Fake news şi manipularea din mass-media înseamnă că nu putem avea încredere că este spus adevărul. Cerem tot mai multă credibilitate, tot mai multe teste şi rezumate, dar nu putem niciodată risipi suspiciunea noastră că vreunul se descurcă. O criză de încredere încurajează persoanele să se comporte în mod necredibil, din moment ce toţi ceilalţi, cu siguranţă, acţionează în acelaşi mod. Clement de Alexandria a scris în secolul al III-lea că trebuie "să riscăm să trecem în terenul lui Dumnezeu"[43]. Acesta este terenul celor care se încred în Domnul şi unii în alţii, chiar şi atunci când pare nesăbuit. Nu putem spune: "Nu voi risca să fiu rănit din nou".

Un ţăran a alergat la Sfântul Francisc de Assisi şi l-a întrebat cine era Francisc. Ţăranul a spus după aceea: "Te îndemn să nu fii diferit de cum pari, pentru că multe persoane şi-au pus încrederea lor în tine". Aceste cuvinte m-am marcat. Numai dacă ar şti asta! Milioane de persoane au încredere mai mult în noi şi pentru un motiv bun. Trebuie să reconstruim încrederea, începând de la noi, unii cu alţii, în această adunare.

Când am fost ales maestru al dominicanilor, am cerut sfat de la predecesorul meu, un irlandez minunat. Mi-a spus: "Înainte de toate, când călătoreşti în locuri îndepărtate, ţine mereu un pic de hârtie igienică în buzunarul de la spate. (Foarte înţelept!) În al doilea rând, ai încredere în fraţi. Ordinul a votat pentru a avea încredere în tine. Trebuie să ai încredere în fraţi. Provincialii uneori vor lua decizii care te vor lăsa perplex şi cu care nu eşti de acord. În afară de circumstanţe excepţionale, ai încredere în ei". Sfântul Dominic avea încredere în novici şi îi trimitea să predice, în timp ce cistercienii erau siguri că vor scăpa toţi. Încrederea ţine împreună năvodul lui Petru.

Unul dintre provincialii noştri erau un frate brav, dar avea probleme de alcoolism. Spre uimirea mea, a fost reales. Eram orgolios că acel capitul provincial şi-a asumat riscul şi am confirmat alegerea. Îmi amintesc că un dominican american avea probleme cu alcoolul şi a mers la medicul său. Medicul a spus: "Părinte, primul lucru pe care l-ai putea face ar fi să încetezi complet să bei". Fratele a răspuns: "Doctore, nu sunt vrednic de primul loc. Care este al doilea?".

La sfârşit totul se întemeiază pe încrederea în Dumnezeu care se încredinţează nouă. Să avem încredere că acest Sinod, cu harul lui Dumnezeu, va aduce rod, chiar dacă nu putem anticipa ce va fi şi ar putea să nu fie ceea ce dorim.

O poezie de Teilhard de Chardin:

"Să aveţi încredere mai ales în lucrarea lentă a lui Dumnezeu.

Suntem desigur nerăbdători în orice lucru să ajungem la sfârşit fără întârziere.

Am vrea să sărim peste etapele intermediare.

Suntem nerăbdători să fim pe cale spre ceva necunoscut,

ceva nou.

Este totuşi legea fiecărui progres

care se face trecând prin unele etape de instabilitate,

şi care poate cere mult timp"[44].

Un alt iezuit (astăzi mă simt generos!), Gregory Boyle, scrie: "Dumnezeul nostru este un Dumnezeu care aşteaptă. Cine suntem noi pentru a nu face altfel? Avem nevoie de ceea ce foloseşte pentru marea cotitură. Aşteptaţi-o!"[45].

Isus îl însărcinează pe Petru să pască oile sale. Oile mele, spune Isus, nu ale tale. Petru trebuie să fie bunul păstor care conduce oile afară din graniţele strâmte ale staulului pentru a paşte în păşunile largi ale lumii, unde lupii sunt la pândă. Cunoaşte turma sa pe nume şi ei vor avea încredere în glasul său. Toţi cei care sunt botezaţi în regalitatea lui Cristos sunt chemaţi să fie păstori: păstori ai turmelor mici a familiile noastre, a elevilor din şcolile noastre, a vecinilor noştri. Părinţi, profesori, lideri laici, toţi sunt chemaţi să fie păstori care cunosc oile lor pe nume şi câştigă încrederea lor. Toţi avem responsabilitatea extraordinară de a ne îngriji de oile Domnului.

Totuşi, Isus îi conferă lui Petru un rol specific în comunitate, rolul de bun păstor. Acesta este un rol specific al păstorilor noştri hirotoniţi, acela de a conduce afară oile dintr-un staul ecleziastic strâmt şi introvertit spre spaţiile deschise ale lumii. Din sacristie spre piaţa publică. Şi totuşi, adesea s-a revelat că cel mai suspicios despre parcursul sinodal şi cel mai rezistent la el este clerul. Ce autoritate au Petru şi succesorii săi pentru a face asta?

Sara Paris de la Universitatea din Edimburg a scris: "Autoritatea lui Petru este autoritatea unui păcătos căit"[46]. El poate conduce turma la păşunea harului lui Dumnezeu, pentru că evident are nevoie el însuşi de harul lui Dumnezeu. Papa Francisc a spus într-un interviu în 2015: "Sunt un păcătos… sunt sigur de asta. Sunt un păcătos pe care Domnul l-a privit cu milostivire. Eu sunt, aşa cum am spus deţinuţilor în Bolivia, un om iertat"[47] (cf. Lc 5,8). Aceasta este autoritatea bucuroasă a păstorilor. Suntem persoane iertate. Putem lăsa să cadă masca grea a superiorităţii, povara de a ne preface că suntem înspăimântător de sfinţi. Preotul ne reuneşte pe toţi în unitate la începutul Euharistiei, în timp ce ne aducem aminte de "păcatele noastre", nu de ale tale! Aceasta este unitatea noastră, iertarea prin har. În cea mai mare parte a ordinelor călugăreşti la depunerea voturilor li se pune candidaţilor această întrebare: "Ce cauţi?". Răspunsul este: "Milostivirea lui Dumnezeu şi milostivirea voastră".

Bucuria păcătosului căit este să intre în lumina judecăţii iubitoare a lui Dumnezeu şi să ne descoperim complet iubiţi. Cardinalul Basil Hume a spus că "judecata este a şopti la urechea unui Dumnezeu milostiv şi compătimitor istoria vieţii mele pe care n-am fost niciodată în stare s-o relatez…"[48]. "Mulţi dintre noi au o istorie, sau cel puţin o parte din ea, despre care n-am fost niciodată în stare să vorbim nimănui. Frica de a fi înţeleşi greşit, incapacitatea de a ne înţelege pe noi înşine, ignorarea laturii întunecate a vieţilor noastre ascunse, sau pur şi simplu ruşinea, fac foarte dificil pentru multe persoane… Ce alinare va fi a putea şopti liber şi pe deplin la acea ureche milostivă şi compătimitoare. După toate acestea este ceea ce el a voit mereu"[49].

Pe mal, Petru încă nu era gata să relateze istoria nevoii sale de iertare. Acea zi va veni. Primul rezumat al renegării lui Isus din partea lui Petru pe care îl avem se află în Evanghelia după Sfântul Marcu, care este numită adesea: "memoriile lui Petru". Sfântul Marcu era la cunoştinţa falimentului lui Petru, pentru că Petru l-a relatat comunităţii sale la Roma. În timpul persecuţiei lui Nero, Biserica a avut o mare cedare şi creştinii s-au trădat reciproc. Pare că atunci Petru a admis propriul faliment: "Tu l-ai trădat pe Domnul. Şi eu!". Instrumentum Laboris afirmă că adesea am cerut ca poporul lui Dumnezeu să fie responsabil faţă de ierarhie, dar şi ierarhia trebuie să fie responsabilă faţă de poporul lui Dumnezeu (75, 76). În momentul cel mai întunecat, Petru a dat cont despre sine poporului său. Asta a transformat ruşinea sa în bucurie. Aceasta este slujirea de unitate a păstorului, pentru a ne aduna împreună, pentru că "îndrăznim să spunem Tatăl nostru". Elitismul clerical nu este deci numai o lipsă de umilinţă, ci o negare a identităţii sacerdotale. Ar fi ca a fi un grădinar care crede că munca sa este aceea de a smulge florile.

La final, Petru realizează în sfârşit acel act mai mare de iubire. "Nimeni nu are o iubire mai mare decât aceasta: a-şi da viaţa pentru prietenii săi". Preotul este slujitorul prieteniei divine. Instrumentum Laboris ne avertizează că preoţii vorbesc adesea despre "o anumită oboseală, legată mai ales de un sentiment de izolare, de singurătate, de a fi eliminaţi din relaţii sănătoase şi sustenabile şi de a fi depăşiţi de cererea de a da răspunsuri la orice nevoie" (35). Sinodul pare o ulterioară angajare pentru persoane care sunt deja angajate dincolo de orice limită.

Tentaţia preotului este aceea de a fi un solitar, de a face totul singur. Însă asta contrazice vocaţia sa, chemarea la prietenie: prieten al lui Dumnezeu, prietenie cu laicii, prietenie cu aceia care sunt la limită, prietenie cu alţi preoţi în preoţime. Sfântul Antonie cel Mare a devenit în deşert prietenul tuturor, pentru că a ajuns la transparenţă. Peter Brown a scris: "A ajuns să iradieze o fascinaţie magnetică şi o deschidere faţă de toţi, încât orice străin care îl întâlnea, înconjurat de mulţimi de discipoli, călugări aflaţi în vizită şi pelerini laici, ştia cine era marele Antonie. Putea fi recunoscut imediat ca unul a cărui inimă ajunsese la o transparenţă totală faţă de ceilalţi"[50].

Iată de ce o lipsă de transparenţă şi responsabilitate corupe însăşi inima identităţii sacerdotale. Transparenţa lui Petru, păcătosul, este fundamentul autorităţii sale. Nu poate să existe îngropare în nisip. Nu se aşteaptă să mărturisim deschis toate păcatele noastre, ci măcar să nu fim ipocriţi. Poporul lui Dumnezeu este rapid să ierte totul în afară de ipocrizie.

"Nimeni nu are o iubire mai mare decât asta: să-şi dea viaţa pentru prietenii săi." Mulţi preoţi simt cu adevărat să-şi dea viaţa, dăruind totul, terminaţi şi epuizaţi. Un preot englez, Sean Connolly, tânăr fiind, a scris: "Uneori mă simt ca un burete uriaş, care absoarbe dificultăţile lor şi încercările lor. Problema este că adesea nu există un loc unde să mă storc pe mine însumi şi, prin urmare, totul se acumulează şi se acumulează"[51]. Are prieteni care au părăsit preoţia, pentru că voiau să-şi ia înapoi viaţa lor. Profesorii la sfârşitul săptămânii îl salută strigând: "Bun sfârşit de săptămână". Un frumos sfârşit de săptămână, te rog! Spune el: "Când mă întorc acasă cu maşina într-o vineri după-amiază, uneori îmi trece prin cap gândul: n-ar fi frumos să am din nou viaţa mea?"[52].

Isus nu a spus: "Am venit pentru ca tu să trăieşti şi să trăieşti din belşug". Amintiţi-vă de acele cuvinte ale Sfântului Irineu: "Gloria Dei est homo vivens"; gloria lui Dumnezeu este o fiinţă umană pe deplin vie. A dărui viaţa nu înseamnă a dărui propria agendă. Nu înseamnă a face totul singuri. Cardinalul Ratzinger a citat aceste cuvinte la înmormântarea lui Ioan Paul al II-lea: "Un altul te va îmbrăca. Şi tocmai în această comuniune cu Domnul suferind el, în mod neobosit şi cu intensitate mereu nouă, a vestit evanghelia, misterul acelei iubiri care merge până la capăt (cf. In 13,1)". A dărui viaţa este un act de iubire, nu o muncă fără sfârşit. Prietenie înseamnă a învăţa să stăm cu persoanele şi a ne bucura de compania lor. Înseamnă distracţie şi râsete împărtăşite, ca atunci când Isus stătea la masă cu prostituatele şi vameşii.

Aşadar, Petru are autoritatea păcătosului căit. Însă aceasta nu este unica autoritate în acest text. Isus îi spune lui Petru: "Urmează-mă". Pentru îl priveşte pe discipolul pe care îl iubea Isus şi care deja îl urmează pe Domnul. "Şi el?", întreabă Petru. "Ce-ţi pasă?", răspunde Isus. Discipolul iubit are autoritatea sa. A văzut mormântul gol şi a crezut. Am ascultat cu interes mărturia sa şi "ştim că mărturia sa este adevărată" (v. 24). Pe cruce, Isus o încredinţează pe mama sa îngrijirilor sale. Fiecare se încrede în autoritatea celuilalt. Petru a recunoscut autoritatea discipolului iubit în noaptea dinainte ca Isus să moară, când i-a cerut să-l întrebe pe Isus cine îl va trăda. Probabil că discipolul iubit a avut autoritatea de a-l lăsa pe Petru să intre în casa marelui preot. Dar şi discipolul iubit se încrede în Petru. Aleargă la mormânt şi ajunge primul acolo, dar se încrede în bătrâneţea lui Petru şi îl lasă să intre cei dintâi.

Rolul păstorilor este acela de a se ascunde şi de a onora autoritatea tuturor celor de care se îngrijesc. Fiecare are ceva de oferit. Vincent Donovan era un preot misionar care lucra cu masaii în Africa orientală. Timp îndelungat, s-a întrebat cu privire la rolul său de preot. A descoperit că: "nu ar fi fost acela din comunitate care cunoştea mai mult teologia, teologul. Nu ar fi fost predicatorul sau evanghelistul comunităţii. Nu ar fi fost profetul. Nu ar fi fost membrul cel mai important din comunitate, în sensul de a fi acela care ar fi trebuit să dea contribuţia cea mai importantă, de care comunitatea ar fi putut să fie capabilă într-o zi. Ci ar fi fost punctul focal al întregii comunităţi, acela care avea să permită comunităţii să acţioneze, atât în cult, cât şi în slujire… Ar fi fost semnul unirii lor cu exteriorul, Biserica universală. Ar fi fost preotul lor"[53].

Succesorii discipolului iubit sunt toţi cei care au ochii deschişi pentru a-l observa pe străinul de pe mal şi a declara: "Este Domnul!". Maica Tereza de Calcutta l-a văzut pe Domnul murind pe străzile din Calcutta. Şi Maria Magdalena are autoritatea sa, deoarece este aceea căreia Domnul înviat i-a vorbit cea dintâi, apostola apostolilor. Iubirea sa duioasă a deschis-o la întâlnirea cu prezenţa sa. Toma are autoritatea sa din cauza pasiunii sale pentru adevăr. Fiecare se încrede în celălalt. Rivalitatea este duşmană a autorităţii bune în Biserică. Un sfânt eremit în deşert a respins toate atacurile unei haite de diavoli. Dar Satana a venit să-i şoptească la ureche: "Fratele tău a fost numit episcop de Alexandria". Sfântul eremit a explodat de furie. "Bine făcut", a spus Satana!

Aşadar, în acest Sinod putem să discernem autoritatea celuilalt şi să ne încredem în ea. Ce slujiri noi sunt necesare pentru ca Biserica să recunoască autoritatea lor şi să le însărcineze de a o exercita? Evanghelia face lumină asupra atâtora care, în acel timp, au acţionat cu autoritate. Putem să facem asta şi noi astăzi. Pentru că astăzi este unica zi pe care o avem la dispoziţie. Carpe diem!

(După Vatican News, 30 septembrie 2024 şi 1 octombrie 2024)

Link: https://www.vaticannews.va/it/vaticano/news/2024-09/ritiro-sinodale-meditazioni-padre-radicliffe-testo-integrale.html; https://www.vaticannews.va/it/vaticano/news/2024-10/ritiro-sinodale-padre-radcliffe-meditazioni-testo-integrale.html

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note:

[1] Amos OZ, A Tale of Love and Darkness, Vintage, London, 2005, p. 110, traducerea noastră.

[2] Tomáš Halík, Patience with God, Doubleday, New York, 2009, p. 9, traducerea noastră.

[3] Rainer Maria Rilke, Letters to a Young Poet,  IV Letter, 16 iulie 1903. Translated by N. D. Herter Norton, W.W. Norton and Company, 1934, traducerea noastră.

[4] Paul Murray, OP, "Dominicans and the Key of Knowledge", Conversaţie cu Fraţii Dominicani studenţi, Roma - PUST, Angelicum, 19 februarie 2023.

[5] Ibid.,  p. 47.

[6] S T, I-II, q. 109, a. 1, ad 1.

[7] "A crea o navă nu înseamnă a ţese vele, a forja cuie sau a citi stelele, ci a da un gust mării, care este una, şi căreia nimic nu este contradictoriu, ci o comunitate în iubire" (A. Saint-Exupéry, Citadelle, Gallimard, Paris, 1959, p. 687, traducerea noastră).

[8] Aici nu Ruah ci Neshama.

[9] Fergus Fleming, The Sword and the Cross, Londra, 2003, p. 235.

[10] George Eliot, Preludiul la Middlemarch, publicat pentru prima dată în 1871.

[11] Alan Paton, Ah, But your Land is Beautiful, Vintage/Ebury, Londra, 2002, p. 66-67.

[12] Simon Tugwell OP,  Reflections on the Beatitudes, Darton Longman and Todd, Londra, 1980, p. 114.

[13] Ibid., p. 112.

[14] Citat în Simon Tugwell, "Scholarship, sanctity and spirituality", Communio 11/1 (1984), p. 53.

[15] Michael Heher, The Lost Art of Walking on Water: Reimagining the Priesthood, Mahwah, Paulist Press, 2004, p. 132.

[16] Herbert McCabe, God Matters, Continuum, Londra - New York, 2005, p. 94-95.

[17] Dorothy Day, The Duty of Delight, Marquette University, New York, 2008, p. 943.

[18] Ibid., p. 895.

[19] "Children, Violence and the Media", A Report for Parents and Policy Makers Senate Committee on the Judiciary; Senatore Orrin G. Hatch, Utah, Preşedinte al Comisiei Judiciare pregătită de Comisia de Majoritate a Senatului Judiciar, 14 septembrie 1999.

[20] Timothy Radcliffe, OP, Alive in God: A Christian Imagination, Bloomsbury, Londra, p. 197.

[21] Cf. ibid., pag. 262-263.

[22] Naomi Burton et al. (eds), The Asian Journal of Thomas Merton, New Directions, New York, 1973, p. 308.

[23] Timothy L. Fox: "Jesus’ Resurrection Appearances", 1 noiembrie 2019: www.modernreformation.org/resources/essays/jesus-resurrection-appearances.

[24] Arnaud Bevilaqua, "The Great Awakening of young Catholics on the outskirts of Paris", La Croix International, 22 martie 2024.

[25] G. K. Chesterton, Milostivirea domnului Arnold Bennett, Fancies vs. Fads, Dodd, Mead and Company, New York, 1923: http://www.gkc.org.uk/gkc/books/Fancies_Versis_Fads.txt.

[26] Francisc, Ad theologiam promovendam, 1 noiembrie 2023.

[27] Regula Sfântului Benedict, Prolog.

[28] God, Christ and Us, p. 94.

[29] Herbert McCabe OP, Law, Love and Language, p. 18.

[30] F. Fukuyama, The End of History and the Last Man, Penguin, London, 1989.

[31] Oliver Stuenkel, Post-Western World: How Emerging Powers Are Remaking Global Order, Polity, 2016.

[32] Omilie la deschiderea celei de-a doua Adunări pentru Africa a Sinodului Episcopilor, 4 octombrie, 2009.

[33] Episodul mi-a fost relatat de fr. Bruno Cadoret, OP, maestru actual al Ordinului.

[34] Agbonkhianmeghe E., Religion and Faith in Africa: Confession of an animist, Orbis, New York, 2018, p. 16.

[35] ST II-II 17, 3.

[36] Cristos, credinţa şi provocarea culturilor. Întâlnirea cu comisiile doctrinale în Asia, Hong Kong, 3 martie, 1993.

[37] P. 135.

[38] Îngrijit de Claudia Mattiello, Takemori: Teachings of Shigeto Oshida, a Zen Master, Buenos Aires, 2007.

[39] Naoko Abe, The Martyr and the Red Kimono, Chatto and Windus, London, 2024.

[40] P. XVII.

[41] Comunicare privată.

[42] Anthony Giambrone, The Bible and the Priesthood: Priestly participation in the One Sacrifice for Sin, Baker Academic, Grand Rapids, 2022, p. 185f.

[43] Proteptico X, 93, citat de A.G., p. 128.

[44] A Letter to his niece, from Hearts on Fire, ed. Michale Harter SJ, Loyola Press, 2009.

[45] Tattos on the Eart, p. 113.

[46] Comunicare privată.

[47] A crede, 02/12/2015.

[48] Citat al unui preot anonim.

[49] A fi un pelerin, p. 228.

[50] To be a Pilgrim, p. 228.

[51] Simple Priesthood, London 2001, p. 27.

[52] Op. cit., p. 42.

[53] Vincent J. Donovan, Christianity Rediscovered: An Epistle from the Masai, London 1978, p. 144f.