Lisabona, "regina mării", cum i se spunea altădată, a devenit mai atractivă ca zâmbetul Monalisei, cel puţin pentru această vară, când fotbalul european a adunat în capitala Portugaliei cele mai bune echipe. Lisabona nu poate să uite că a dat lumii pe unul dintre cei mai mari sfinţi. Chiar dacă moaştele stau de opt sute de ani la Padova, în Italia, Lisabona se poate mândri cu sfântul Anton care-i aparţine prin naştere.
Portugalia se aseamănă cu noi în privinţa sfinţilor. Când are un sfânt mai deosebit îl dă altora. Aşa am făcut şi noi cu Ieremia. L-am dat italienilor. Acum nu le mai dăm sfinţi, le dăm fotbalişti. Ce avem mai bun le trimitem lor. E însă o deosebire. Pe fotbalişti îi dăm pe bani, nu gratis ca pe sfinţi. De ce italienii au avut şansa să adune atâţia sfinţi de peste tot? Nu ştiu. Totuşi, n-aş vrea să fiu nedrept pentru că şi ei mai dau altora câte un sfânt pe ici pe colo, e adevărat, mai micuţ. Spre exemplu, noi avem unul dat de italieni, sfântul Gerard, care este înmormântat pe graniţa de vest a ţării, în biserica din Cenad. Dar nu are faima sfântului Anton, şi poate că italienii au şi uitat de mult de el. Nici românii nu ştiu toţi de el. Recunosc că nici eu n-am ştiut de el până n-am avut ocazia să intru în acea biserică. Atunci am zis în mintea mea: iată, în sfârşit, că avem şi noi un sfânt.
Sunt situaţii când sfinţii, după moartea lor, sunt aduşi acasă, în glorie, în ţara lor de baştină. Fotbaliştii însă sunt trimişi acasă când nu mai dau randament în străinătate. Portughezii au adus cândva acasă cinci martiri care muriseră în Maroc, printre musulmani, şi i-au înmormântat la Coimbra, vechea capitală a Portugaliei.
Am tresărit când comentatorul de fotbal a spus într-o seară că următorul meci va avea loc la Coimbra. Ştiam de cei cinci martiri care au fost înmormântaţi acolo şi de faptul că sfântul Anton a stat o vreme într-o mănăstire din Coimbra. Cum se leagă sfinţenia de fotbal!
Mi-ar plăcea să văd un campionat de fotbal între sfinţi şi cu arbitri tot din rândul lor. Presupun că n-ar mai fi cartonaşe galbene şi roşii, certuri sau bătăi. Până atunci însă ne uităm şi noi la ceea ce avem: jucători care simulează faulturi în careu pentru a obţine lovitură de la 11 metri, ţineri de tricou, văicăreli şi gemete fără să fi primit vreo lovitură de la adversar, arbitri care avantajează sau defavorizează o echipă sau alta. Când e vorba de mulţi bani puşi în joc, se ajunge uşor la asemenea lucruri. Ţinta nu este doar câştigarea unui meci, câştigarea unui campionat, ci câştigarea unei sume uriaşe.
Este obiceiul ca atunci când cineva intră în mănăstire şi devine călugăr să-şi schimbe numele, arătând că doreşte să-şi schimbe complet viaţa. Şi sfântul Anton, botezat la Lisabona, şi-a schimbat numele, căci se numea Ferdinand. Şi localităţile îşi mai schimbă numele câteodată. Dacă la Lisabona ar fi avut loc un campionat unde să fi jucat numai sfinţi pe teren, cred că ar fi trebuit să-i schimbăm numele localităţii şi să-i spunem Bonalisa. Din păcate campionatele se aseamănă mult între ele, oriunde s-ar juca. Totdeauna vor fi echipe nemulţumite, nedreptăţite. Doar Monalisa e mulţumită şi zâmbeşte mai departe misterios.
Pr. Eugen Budău
