Vineri, 18 martie 2022, împreună cu pr. Gödri István, preşedinte Kolping în România şi Europa, cu pr. Ştefan Ciubotaru, preşedinte Kolping în zona Moldova, şi Corneliu Bulai, referent de formare Kolping Moldova, am avut şansa unică de a trece graniţa în Ucraina şi de a ne opri la Cernăuţi, unde am dus două microbuze cu ajutoare, adunate de la diferiţi binefăcători din România şi străinătate.
Ceea ce ne-a marcat la prima vedere au fost femeile alături de copiii lor la graniţa de la Siret. Cum poţi să le explici copiilor că e război şi că de asta mama e tristă, pentru că a fost nevoită să-l lase pe tata, poate pe fraţi sau chiar pe tatăl să moară sau să lupte. Se vor mai întâlni vreodată? Îşi vor mai regăsi vreodată casa lăsată a nimănui?
Un război absurd care nu duce nicăieri a făcut ca populaţia Cernăuţiului să crească semnificativ în ultimele săptămâni. Femei cu lacrimi în ochi, triste, cu privirea dusă undeva departe, privesc cu nesaţ ecranul telefonului. Speră să nu-şi vadă casa sau soţul, ori fraţii sau tatăl distruşi. Aşteaptă veşti de la ei şi orice întârziere de răspuns e un nou motiv de panică. Iar când îi revăd le revine bucuria, chiar dacă limitată şi chiar dacă una de moment, sunt în viaţă şi asta le consolează.
La intrarea în clădirile mai importante sunt ridicate baricade de plăci de beton şi saci de nisip în speranţa că gloanţele nu le vor penetra. Iar geamurile de la parter ale multor şcoli, în loc de perdele sau draperii, au fost blindate cu saci de nisip. Nu ştii la ce să te aştepţi, prudenţa în astfel de împrejurări e mai bună decât hazardul.
În astfel de momente orice mână întinsă e bine venită. Aparent nu le mai trebuie nimic decât pace şi linişte în ţară, în realitate însă totul le foloseşte, pentru că siguranţa zilei de mâine s-a spulberat odată cu absurditatea războiului.
În biserica din oraş, alături de preoţii prezenţi, am concelebrat Sfânta Liturghie alături de pr. Anatolie, un preot cu multă credinţă şi cu multă dăruire. Şi chiar dacă nu am înţeles mare lucru din limba ucraineană, era simplu să ne dăm seama că dorinţa de pace şi linişte în ţară venea dintr-un suflet plin de speranţă.
La Cernăuţi ne-am dus să ducem, dar ne-am întors întorşi, răscoliţi, chiar răvăşiţi de ceea ce am întâlnit şi văzut. Pe feţele oamenilor se citea teama şi nesiguranţa. Un război absurd care trimite la atâtea războaie pe care le vedem şi între noi, pe care le găsim în atâtea familii, între atâţia soţi, între vecini, poate între fraţi şi surori. Ceea ce diferă este doar scara la care se petrec aceste războaie.
Într-o lacrimă scursă dintr-un colţ de ochi al unei mame la vederea noastră am înţeles cât de importantă este libertatea. Cât şi-ar fi dorit probabil să-şi îmbrăţişeze soţul sau poate fraţii sau tatăl sau să fie îmbrăţişată de ei! Câtă greutate are în astfel de momente vocaţia de mamă sau de soţie!
Războiul din Ucraina nu este al nostru, dar ne priveşte şi pe noi, pe familiile noastre, pe fiecare în parte! Bombele de acolo, chiar dacă găuresc pământul lor sau le dărâmă casele, ori îi ucid, în egală măsură ne răscolesc şi pe noi, ne ajută să preţuim mai mult patria, pe cei dragi, pământul, să ne preţuim mai mult unul pe celălalt. Cât de bogaţi suntem când ne avem unii pe alţii, când e pace! Cât de profund e să poţi recita rugăciunea "Tatăl nostru" fără să ai resentimente faţă de cineva!
Doamne, ocroteşte-i pe ucraineni şi pe toţi cei care în lume mai suferă din cauza războaielor absurde şi dă lumină celor care le provoacă, tocmai pentru a le vedea absurditatea! Amin.
Pr. Felician Tiba
* * *
Mai multe imagini de la acest eveniment puteţi vedea în Albumul foto: 18 martie: Lacrima din coada ochiului şi absurditatea războiului, dincolo de graniţa cu Ucraina
* * *
Alte transporturi de ajutoare realizate de Kolping:
Kolping România trimite primul transport cu ajutoare umanitare la Cernăuţi în Ucraina (4 martie)
