Publicăm în continuare articolul semnat de pr. Enrico Finotti, paroh la "S. Maria del Carmine" din Rovereto (TN), care va apare în revista Liturgia 'culmen et fons', din decembrie-ianuarie 2011.
* * *
Pentru a înţelege în profunzime natura şi funcţia altarului în liturgia catolică este indispensabilă o adecvată investigaţie istorică despre originea lui şi despre dezvoltarea lui coerentă. Ea totuşi nu va fi suficientă. De fapt, se vor putea înţelege alegerile istorice succesive în privinţa altarului aprofundând teologia subînţeleasă, pe baza căreia altarul a asumat forme şi ornamente potrivite cu viziunea teologică ce se voia să se transmită.
Mensa, Ara şi Cruce
Este normal să fie găsită originea altarului creştin în masa din cenacol, pe care Domnul nostru a instituit Jertfa euharistică şi Ospăţul sacru al Trupului său şi al Sângelui său. Într-adevăr masa de la ultima cină este referinţa originară şi care dă origine Jertfei unice şi definitive a Noului Testament. De aici porneşte acea ofrandă curată care de la răsărit până la apus este oferită printre neamuri şi în orice loc (Mal 1,11). Totuşi trebui aprofundat şi să nu ne oprim la o uşoară viziune superficială, care ar putea goli acea Jertfă de substanţa ei profundă pentru a se fixa în exprimarea slabă a unui obişnuit ospăţ umanitar şi uzual. În realitate, atunci când familia ebraică se aduna pentru cina pascală se relaţiona în mod intim şi indisolubil cu altarul din templul din Ierusalim, pe care în prealabil era jertfit mielul, care adus pe masa din casă permitea celebrarea Paştelui. Fără acea victimă jertfită pe altarul din templu şi transferată apoi pe masa din case, cina pascală îşi pierdea identitatea. Relaţia cu jertfirea mielului în templu era atât de necesară încât, pentru a celebra Paştele, trebuiau să se cazeze la Ierusalim sau în apropiere. De fapt, nu era posibil să stea în afara Ierusalimului, adică departe de templu, pentru că din templu venea mielul jertfit şi la el făcea trimitere. Aşadar, cina pascală ebraică era o cină sacrificală, un ospăţ prin care se făceau părtaşi de victima sacrificală. Şi iată că masa şi altarul sunt intim unite, interioare în mod genetic şi indisolubil una pentru celălalt. Dacă era luat altarul este compromisă total natura acelei mese specifice pregătită pentru cina pascală. Însă în cenacol Domnul realizează noutatea şi creează realitatea a ceea ce până acum era prefigurat în vechile profeţii şi în jertfirea mielului. El se jertfeşte în mod nesângeros pe sine însuşi în contextul încă vizibil al semnului profetic al mielului, care ca umbră dispare de acum şi face loc realităţii, Cristos Isus, cu Trupul său şi Sângele său jertfite în speciile sacramentale ale pâinii şi vinului. Este clar că, în timp ce privirea Domnului se retrage de acum de la figura mielului care trece şi de la altarul templului pe care a fost jertfit, se fixează cu grijă divină şi întruchipare mistică pe altarul Crucii, care îl aşteaptă pe Calvar. De fapt, el anticipă în mod sacramental pe masa de la cină şi în forma ospăţului jertfa sângeroasă pe care avea să o ofere peste puţin timp pe altarul Crucii. Crucea deci intră în cenacol, se plantează pe masa sa şi, în timp ce vechiul altar al templului se retrage, îndeplinindu-şi funcţia sa profetică, se ridică de acum suverană ca substanţă interioară a ceea ce se împlineşte la ultima cină şi ceea ce se va repeta în toate secolele până la sfârşitul lumii din porunca Domnului. Faceţi aceasta în amintirea mea. Masă, Altar şi Cruce, iată cele trei simboluri interioare şi indisolubile ale marelui mister care se împlineşte în clipa consacratoare când Domnul, rostind cuvintele divine - Acesta este Trupul meu... Acesta este Sângele meu... - instituie Jertfa perenă, care nu va avea sfârşit. Cele trei figuri de referinţă - masă, altar şi cruce - mai înainte de a avea exprimare în altarul creştin sunt prezente în însăşi substanţa actului de jertfă al lui Cristos şi constituie, mai înainte de a avea traducerea lor materială în liturgie, forma interioară a actului de jertfă al Domnului. În Cenacol este vizibilă numai Masa, Altarul templului este amintit de mielul jertfit, Crucea încă nu se vede, dar totul este prezent şi unitar în mintea divină şi în inima iubitoare a Domnului. În acest moment se înţelege bine de ce Biserica, după ce a obţinut libertatea religioasă (secolul al IV-lea), a putut să treacă la construirea altarului creştin în felul în care ne atestă istoria şi arta. Imediat ce a fost posibil, simpla masă de lemn, folosită în case în secolele de persecuţie, a devenit altarul de marmură, asemenea în toate atât cu altarul ebraic cât şi cu cel păgân, dar elocvent pentru a exprima ceea ce era Euharistia în realitate, Jertfa lui Cristos. În acelaşi timp, acest altar monumental şi preţios nu a abandonat masa, ci o asumă în el adaptându-se să primească sfintele daruri pentru ospăţ şi îmbrăcându-se cu o faţă de masă albă şi strălucitoare. În sfârşit, atunci când Crucea glorioasă a Domnului a putut să fie reprezentată ca un steag al victoriei şi să vestească în acelaşi timp Moartea lui, Învierea lui, Înălţarea lui şi minunata lui Venire în glorie, nu a întârziat să-şi găsească locul său cel mai logic şi potrivit chiar pe masă acelui altar pe care jertfa Crucii se actualiza în mod sacramental. Şi iată că Masa, Altarul şi Crucea pot să constituie şi în mod vizibil, în splendoarea bazilicilor monumentale şi în solemnitatea riturilor pontificale, semnul material şi preţios al misterului care se împlineşte sub învelitoarea sacramentului. Nu a fost vorba desigur de o corupere a simplităţii de la începuturi, ci de o dezvoltare necesară şi legitimă, coerentă cu structura interioară a misterului şi care se va exprima în gândirea creştină în succesiva sistematizare teologică referitoare la dogma euharistică. În acest sens, Masa, Altarul şi Crucea sunt aşa de mult legate cu dimensiunile constitutive ale misterului încă de la instituirea lui încât sunt de acum ingrediente liturgice de nesuprimat în edificarea altarului creştin. De fapt, el, pentru a exprima în mod complet şi echilibrat întregul mister al Jertfei festive a euharistiei, va trebui să aibă monumentalitatea Altarului, demnitatea Mesei şi gloria steagului Sfintei Cruci.
Altarul se află sus
Altarul se află sus şi dacă nu ridică îşi pierde natura sa cea mai adevărată. Se poate afirma în felul acesta o regulă simplă: la altar se urcă aşa cum la baptister se coboară. Dacă etimologia alta-ara ar putea să mai fie discutată şi să nu fie acceptată de toţi, istoria altarului creştin şi mai înainte istoria altarului ebraic şi păgân, afirmă poziţia sa ridicată. În mod deosebit, neputând să se aibă acces la altar pe trepte din motive de puritate cultuală, în templul din Ierusalim se urca pe o rampă (Ex 20,24-26). Dar mai ales prin aprofundarea actului liturgic care se celebrează pe altar, jertfa, se evidenţiază în toată claritatea necesitatea poziţiei destul de ridicate a altarului. În oferirea jertfei se caută raportul cu Dumnezeu, se înalţă către el şi toată ritualitatea duce la proiectarea spre cer, acolo unde intuiţia religioasă universală contemplă tronul lui Dumnezeu: corpul urcă treptele altarului, mâinile se ridică în sus, privirea fixează profunzimile siderale ale cerurilor. Iată mişcările cele mai spontane pe care preotul le asumă în acţiunea de jertfă, şi este logic ca acest stimulent interior să fie tradus în mod vizibil în gesturile corpului şi fixat în mod material în poziţia înaltă şi maiestuoasă a altarului. Aşadar putem vedea în structura interioară (metafizică) a altarului două mişcări profund corelate şi în acord în exprimarea direcţiei ascendente. Altarul urcă spre Maiestatea divină şi urmează norii de tămâie care se înalţă ca jertfă de mireasmă plăcută. Desigur poporul îl priveşte, dar nu poate să meargă spre el, cât mai ales pentru a-l atrage în înălţarea sa culturală. Pentru aceasta altarul va asuma o poziţie centrală din punct de vedere optic, putând să fie văzut bine de toată adunarea liturgică, pentru a putea să ia cu el în mod delicat poporul lui Dumnezeu în mişcarea ascendentă a ofertei sacrificale, care se împlineşte pe masă în misterul sacramental. Deci este potrivit cu natura cea mai intimă a altarului să se urce şi să-i facă să urce pe toţi cei care spre altar îşi îndreaptă privirea adoratoare spre contemplarea Gloriei divine. În schimb, mişcarea exact inversă se produce pentru masă. Ea trebuie să coboare şi să se îndrepte din punct de vedere fizic spre credincioşi cât mai mult posibil. De fapt, ea are pe ea victima jertfită ca hrană şi băutură de mântuire. Această mişcare a coborârii şi a deveni apropiată de adunarea liturgică este deci necesară şi naturală pentru ea şi este pe deplin conformă cu statutul ei de masă care hrăneşte. Acest rol dublu de altar care se înalţă şi atrage şi de masă care coboară şi se apropie de credincioşi se explică în liturgia euharistică, unde se deosebeşte rugăciunea consacratoare în care se împlineşte jertfa de riturile de împărtăşanie în care victima jertfită este dată ca hrană comesenilor. Deci putem afirma că altarele istorice exprimau natura lor ascendentă-sacrificală şi, fără a renunţa vreodată la masa încorporată în ele, o integrau ulterior cu banca pentru împărtăşanie, care în poziţia sa joasă şi apropiată de credincioşi permitea distribuirea Trupului Domnului. Altarele postconciliare în schimb par că au abandonat mişcarea de urcare în favoarea unei totale reduceri la rolul lor de masă. În felul acesta ele nu mai sunt sus, ci jos şi din punct de vedere fizic cât mai apropiate de adunare. Mişcarea descendentă şi îndreptată către popor proprie mesei a devenit exclusivă şi totalizatoare. Această realitate se observă şi în altarele făcute definitive şi chiar dedicate, desigur solide în structura lor de marmură, dar mereu şi numai masă. Cu alte cuvinte s-ar putea spune că întreaga celebrare a Jertfei euharistice este redusă în mod prevalent la ritul de împărtăşanie. Desigur, Jertfa se împlineşte, însă noua configuraţie a altarului nu mai exprimă asta ca înainte, datorită faptului că a renunţat să modeleze în el însuşi caracteristicile clasice care sunt proprii altarului de jertfă. Pentru aceasta a fost uşoară şi înlăturarea aşa de vastă a băncii de împărtăşanie, deoarece altarul însuşi a asumat funcţia ei. Ei bine, astăzi se aude alarma Magisteriului cu privire la criza dimensiunii sacrificale a Euharistiei. N-ar putea fi oportună deci o reflecţie nouă şi mai profundă asupra modalităţilor liturgice ale altarului? Este considerată încheiată şi de nedepăşit conformarea altarului numai la forma mesei, fără a mai recupera şi forma altarului ridicat şi maiestuos? În timp, această reducere a altarului n-ar putea condiţiona echilibrul dogmei euharistice, care se transmite în inima credincioşilor în primul rând în corectitudinea ritului şi a locurilor liturgice care sunt legate de el? Altarele istorice trebuie părăsite definitiv şi rolul lor este de acum complet muzeal? Istoria Bisericii şi a liturgiei sale nu este oare încă deschisă la o dezvoltare coerentă şi organică, ce ar putea găsi pentru altar noi sinteze în acord perfect cu tradiţia secolelor? Cred că Sfântul Părinte Benedict al XVI-lea aminteşte Bisericii tocmai aceste probleme şi în acest sens Magisteriul lui are forţa profeţiei.
(După Zenit, 22 ianuarie 2011)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
