De Inos Biffi
Există trei locuri în care putem merge din nou sau trei momente care trebuie evocate pentru a înţelege Euharistia: Ultima Cină, când ea a fost instituită şi iniţiată; Calvarul, unde se adevereşte; Biserica, în care este celebrată. Euharistia nu provine de la Biserică, de la o proprie rezoluţie sau de la un impuls propriu. Ea se naşte, în mod absolut original, din iniţiativa neaşteptată şi de necrezut a lui Isus Cristos la Ultima Cină. Biserica o primeşte de la El şi o celebrează în ascultare şi fidelitate faţă de porunca sa de a reînnoi gestul iniţiat şi săvârşit de El însuşi.
Aducând mulţumire, Isus a "frânt pâinea" şi a împărţit-o comesenilor săi ca "Trupul său dat" pentru ei, pentru ca să-l mănânce; şi le-a dăruit potirul "Sângelui" său: Sânge pecete a noului legământ, cel scris în inimi, vărsat pentru mulţi spre iertarea păcatelor (Mt 26,26-28; Lc 22,19-20; 1Cor 11,26).
Discipolii primesc mandatul de a reînnoi în amintirea lui este exact acest gest şi acest ospăţ: "Faceţi aceasta în amintirea mea" (1Cor 11,24-25; Lc 22,19). În acel Paşte foarte dorit şi consumat înainte de pătimire Isus creează realitatea Paştelui nou şi-i instituie şi astfel Paştele ebraic apunea. El înlocuieşte definitiv mielul, care evoca exodul ebraic, cu sine însuşi, ca Miel adevărat. Acum el este "Mielul ucis" (Ap 5,12). În timp ce, ca o convalidare a noului legământ, în locul sângelui victimelor care în deşertul Sinai sigilase vechiul legământ (Ex 24,4-8), pune de acum propriul Sânge, în folosul mulţimii, în felul acesta adeverind şi ducând la îndeplinire figura Slujitorului lui JHWH (Is 42,6; 49,6; 53,12; Evr 8,8; 9,15; 12,24). Aşa cum este spus de Paul: acum "Paştele nostru" este "Cristos jertfit" (1Cor 5,7). Deci în Euharistie, prin pâine şi vin, Isus deja face dăruirea sa supremă: acele semne apar profeţia reală a crucii; în ele apostolii primesc jertfirea sa de pe Calvar. Şi, de fapt, Trupul pe care Cristos, în ajunul morţii sale, îl încredinţează apostolilor, frângând pâinea, este Trupul său "dat", sau faptul că el este condiţie a oferirii de sine însuşi depline şi nelimitate. În timp ce Sângele, pe care ei îl iau din potirul cu vin, este Sângele "vărsat" - sau viaţa sa oferită - ca jertfă. Mâncând pâinea şi bând din potir la Ultima Cină, apostolii în mod misterios asumă moartea iminentă a Domnului, care în Euharistie este lăsată de el Bisericii sale.
Şi după ce acea moarte jertfelnică va fi consumată, referindu-se la "masa Domnului" (1Cor 10,21), Paul va defini "potirul binecuvântării" drept "împărtăşire cu sângele lui Cristos" şi "pâinea frântă" drept "împărtăşire cu trupul lui Cristos" - Trup şi Sânge al Celui Răstignit - şi va afirma că ori de câte ori se mănâncă "din pâinea aceea" şi se bea din "potirul acela" este proclamată moartea Domnului (1Cor 11,26). Astfel, Euharistia apare complet relaţionată cu jertfa crucii: la Ultima Cină la jertfa care urmează să se împlinească; şi, după aceea, la jertfa care s-a împlinit.
Iată pentru ce, dacă vrem să înţelegem Euharistia, după locul şi momentul de la Ultima Cină, trebuie să trecem la al doilea loc şi la al doilea moment al său: cel al Calvarului. Totuşi apare imediat, tocmai prin această relaţie a Euharistiei cu jertfa crucii, că numai Isus Cristos putea să o instituie. Numai el putea să facă disponibile "trupul său dat" şi "sângele său vărsat". Nimeni nu avea puterea asupra vieţii sale: "Eu ofer viaţa mea (...) Nimeni nu mi-o ia, ci o ofer eu însumi" (In 10,18-19). Euharistia este în întregime suspendată de decizia surprinzătoare a lui Isus de a se autodărui nelimitat, fără ca să-l inducă la asta vreun motiv extrinsec lui.
Scrie sfântul Toma, căruia îi datorăm teologia cea mai bună şi încă valabilă despre sacramentul euharistic: "În mod deosebit, era de pertinenţa lui Cristos instituirea directă şi personală a sacramentului euharistic, din moment ce în el este oferit trupul său şi sângele său, după cum este spus în In 6,52: Pâinea pe care eu o voi da este trupul meu pentru viaţa lumii" (Super Primam Epistolam ad Corinthios Lectura). Aşadar, Euharistia este în mod absolut "originală". Nici o analiză despre natura umană, nici o consideraţie cu caracter antropologic sau sociologic despre faptul de a sta la masă şi nici o analogie referitoare la religiozitatea şi la ritualitatea omului nu reuşesc să arate necesitatea şi nici plauzibilitatea Euharistiei. Ea este inimaginabilă sau "de neaşteptat" şi "improbabilă", aşa cum este inimaginabilă şi "de neaşteptat" şi "improbabil" Fiul lui Dumnezeu răstignit şi înviat.
Adică: modul cum întruparea şi pătimirea glorioasă, chiar şi "frângerea pâinii" se naşte din libertatea "Domnului", ca transmitere spontană a iubirii sale "nemotivate": "În aceasta - se spune în Prima Scrisoare a Sfântului Ioan - este iubirea: nu noi l-am iubit pe Dumnezeu, ci el ne-a iubit pe noi şi l-a trimis pe Fiul său ca jertfă de ispăşire" (1In 4,10), în timp ce Paul va exclama: "M-a iubit şi s-a dat pe sine însuşi pentru mine" (Gal 2,20).
Instituirea Euharistiei poate să fie numai lucrare a lui Cristos, nu numai pentru că el a dat început ritului său din punct de vedere istoric, ci şi, mai profund, pentru că ea este mereu trupul său şi sângele său dăruite de determinarea sa singulară de "a de încredinţa" Bisericii şi, prin Biserică, tuturor oamenilor. Trupul său şi sângele său vor putea să fie primite numai din dăruirea sa permanentă în orice Euharistie. Ele nu vor fi rezulta niciodată dintr-o forţă de inerţie, fie ea demarată de gestul istoric al lui Cristos, ci vor prezenta de fiecare dată noutatea şi prospeţimea pe care le-au avut în dăruirea de la prima Euharistie la Ultima Cină. Fiecare Euharistie predică voinţa lui Isus Cristos în dăruirea sa de sine.
Iată pentru ce la toate Liturghiile Isus Cristos este celebrantul principal. Sfântul Ambroziu afirma: "Însuşi Cristos îndeplineşte oferirea în noi: el însuşi este la Tatăl" (Explanatio Psalmorum XXXVIII, 25). Şi tot Toma de Aquino: "Deşi preotul consacră, totuşi Cristos în persoană conferă vigoare sacramentului, din moment ce şi preotul consacră în numele lui Cristos şi reprezentându-l pe Cristos" (Super Evangelium S. Ioannis Lectura, nr. 961).
Acelaşi Doctor Angelic insistă asupra valorii cuvintelor consacrării pentru a afirma că la fiecare celebrare puterea sau voinţa sau harul lui Cristos specifică şi transformă pâinea şi vinul oferite de el apostolilor, identificându-le ca trupul său şi sângele său. Fără cuvintele eficace ale lui Cristos, şi pe care numai el le putea rosti, mesenii de la Ultima Cină nu ar fi primit trupul său şi sângele său, ci ar fi mâncat numai pâinea frântă şi ar fi băut din potirul cu vin, asemenea oricărui evreu care celebra Paştele.
El scrie în doctrina sa euharistică luminoasă: "Oricine ar fi preotul care rosteşte aceste cuvinte", "este ca şi cum le-ar rosti Cristos prezent" (Summa Theologiae, III, 78, 5, c), din care provine "forţa lor operativă" (ibidem).
Era deja gândirea lui Ambroziu, care le spunea neofiţilor săi: "Vezi, aşadar, cât de eficace este cuvântul lui Cristos" (De sacramentis, IV, 4, 15).
Apoi, în acord cu acelaşi episcop de Milano, tot Toma explica: aşa cum Cuvântul lui Dumnezeu a acţionat în creaţie, tot aşa acelaşi Cuvânt în mod sacramental "acţionează la consacrare" (Summa Theologiae, III, 28, 2, 2m). Transsubstan?ierea cu care, rămânând în realitatea lor fizică, pâinea şi vinul sunt schimbate în identitatea trupului şi sângelui Domnului, aparţine acelor mirabilia Dei: intervenţiilor "miraculoase", de care este presărată istoria mântuirii.
Asta nu înseamnă deci - aşa cum în schimb se repetă în mod superficial - a atribui o valoare magică acestor cuvinte în ele însele. Aceste cuvinte sunt eficace datorită faptului că Domnul a fost cel care le-a rostit la început şi pe care acum, în aparenţa sacramentală, slujitorul le rosteşte reprezentând persoana lui Cristos.
Conform adnotării lui Toma de Aquino: la consacrare se spune "trupul meu", indicând imediat persoana care vorbeşte; în realitate cu această expresie "ne referim la persoana lui Cristos, în numele căruia aceste cuvinte sunt articulate" (ibidem, III, 78, 1, 1m). Nici nu e vorba de a considera alternative cuvintele lui Cristos în mod sacramental în act la consacrare şi acţiunea Duhului Sfânt. Eficacitatea lor este unită şi conlucrată: întreaga operă a lui Cristos, deci şi cuvintele sale, au loc în virtutea Duhului, care este în întregime relativ la Domnul şi care, conform promisiunii, ia din ceea ce este al său (cf. In 16,15). Slujitorii Bisericii nu au o capacitate personală a lor, o virtus a lor; nu este de pertinenţa lor să purifice de păcate şi să confere harul. "Acest lucru îl îndeplineşte Cristos", în virtutea puterii sale, făcând abstracţie de preoţi, personal sfinţi sau personal nevrednici. Nici aceştia din urmă nu împiedică comuniunea cu Biserica şi configurarea cu Cristos. Declară Doctorul Angelic: sacramentele sunt, prin natura lor, destinate să facă conformi nu cu slujitorul ci cu Domnul (Summa Theologiae, III, 64, 5-6). Ambroziu învăţa: "Funcţia episcopului este un dar al Duhului Sfânt" (De paenitentia, I, 8).
De altfel, orice alt gen de acţiune în sacrament - ca aceea a celui care îl celebrează sau îl primeşte - este marcată de caracterul ministerialităţii dependente: "Acţionează numai în modalitatea slujirii" (Summa Theologiae, III, 64, 1, 3m) - afirmă tot Toma de Aquino - fără o proprie domnie.
Apostolii şi succesorii lor "sunt vicari ai lui Dumnezeu" (ibidem, 64, 2, 3m), cărora, aşa cum nu le este dat să instituie o altă Biserică sau să transmită o altă credinţă, tot aşa nu le este dat să instituie alte sacramente: "Biserica lui Cristos este edificată de sacramentele care provin din coasta lui Cristos atârnat pe cruce" (ibidem, III, 64, 2, 3m).
Dar acum trebuie să mergem la al doilea loc sau la al doilea moment pentru înţelegerea Euharistiei, cel al jertfei crucii, la care ea este referită total. Numai aşa este posibil să ne dăm seama pe deplin despre ce anume a lăsat Isus la Ultima Cină Bisericii sale.
Cu alte cuvinte, se pot înţelege conţinutul şi motivaţia Euharistiei dacă se caută care este, conform planului divin, conţinutul şi motivaţia "trupului dat" şi "sângelui vărsat", adică motivaţia şi conţinutul morţii Domnului pe Calvar.
(După L'Osservatore romano, 8 iulie 2011)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
