Sfinţi care vor fi canonizaţi la 16 octombrie 2016
La masă cu trei mii de săraci. Episcopul spaniol Manuel Gonzáles García
De Javier Carnerero Peńalver, postulator
"A euharistiza": neologismul creat de Manuel Gonzáles García rezumă metoda pastorală cu care a lucrat în Spania de la începutul secolului al XX-lea, întemeind între altele Uniunea euharistică reparatoare şi congregaţia Misionarelor euharistice de Nazaret.
Născut la Sevilla în 1877, Manuel de copil, încă înainte de intrarea sa în seminar la doisprezece ani, a făcut parte din schola cantorum a catedralei; ca seminarist s-a dedicat slujirilor cele mai umile pentru a-şi plăti studiile, care au ajuns la apogeu cu doctoratul în drept canonic după un strălucit parcurs academic. Hirotonit preot, a fost capelan, paroh, decan şi episcop, mai întâi auxiliar şi apoi rezidenţial de Málaga şi, după aceea, ca urmare a evenimentelor dureroase ale persecuţiei religioase din Spania, a fost transferat la Palencia. A murit la 4 ianuarie 1940, după doar cinci ani.
O istorie care nu pare să aibă caracteristici extraordinare; asemenea multor altora. Însă o istorie care a avut o cotitură crucială când, abia hirotonit preot, Manuel a fost trimis în misiune într-un mic sat din Andaluzia şi s-a aflat în faţa marilor provocări ale timpului său în domeniul pastoral: indiferentism religios, sărăcie umană şi spirituală. În acel context el a trăit o experienţă care aminteşte de cea a sfântului Paul, fie prin metoda pedagogică a Domnului, fie prin roadele pe care le-a adus. Isus a fost cel care s-a arătat tânărului preot, ultimul dintre cei din urmă, în tabernacolul uzat din biserica parohială din Palomares del Río.
Părintele Manuel a mers cu certitudinea unei misiuni rodnice care să învingă protestele acelor oameni. Desigur, mântuirea acelor ţărani, lăsaţi de izbelişte şi uitaţi de toţi era în inima sa. Însă, în faţa tabernacolului, l-a auzit pe Isus care-l făcea să înţeleagă cum, în acel loc, El era cel mai abandonat dintre toţi. Şi astfel părintele Manuel, care a mers să-i "învingă" pe acei oameni, a fost învins de Dumnezeu. Ca în cazul apostolului neamurilor, acest fapt l-a răscolit din creştet până în tălpi; ajunsese la adevărul cel mai mare: numai cine îl găseşte pe Dumnezeu poate să-l ducă oamenilor. Numai văzându-l pe Cristos în Biserica sa, unul poate într-adevăr să ia asupra sa acel popor al lui Dumnezeu, de atâtea ori persecutat. Şi Cristos era acolo, în tabernacol, aproape de toţi, trebuia doar să se aibă curajul de a merge să-l viziteze.
Metoda sa pastorală a început de acolo, a-l redescoperi pe Cristos în Euharistie, drept centru al vieţii noastre, al comunităţii noastre, al activităţii noastre apostolice. "A euharistiza" a fost termenul creat cu propunerea de a implica toate grupurile ecleziale şi sociale în această mare operă. Ca în sfântul Paul, peniţa şi predica au fost armele sale cele mai incisive. A întemeiat revista "Grăuntele de nisip" şi a dat la tipar şi nenumărate titluri pastorale şi catehetice. Între acestea, Ceea ce poate să facă un preot astăzi a devenit lectură obişnuită în toate seminariile timpului. Mulţi păstori, formaţi în secolul trecut în Spania, dintre care unii eminenţi, ca venerabilii Rafael García sau Luis Zambrano, atâţia martiri în persecuţie, au luat din acest izvor.
Şi iată minunea: parohiile încredinţate îngrijirii sale reînfloreau, grupurile laicale pe care le organiza se coordonau ca o adevărată mişcare apostolică ce implica o parohie după alta, atât în Spania cât şi în America Latină. Voind să înceapă opera, care după aceea a devenit Uniunea euharistică reparatoare, s-a adresat astfel unui grup de femei din Huelva: "Permiteţi-mi, mie care invoc de multe ori atenţia carităţii voastre în favoarea copiilor săraci şi a tuturor săracilor abandonaţi, să invoc astăzi atenţia voastră şi cooperarea voastră în favoarea celui mai abandonat dintre toţi săracii: Preasfântul Sacrament. Vă cer o pomană de afect pentru Isus din Sacrament... din iubire faţă de Maria Neprihănită şi din iubire faţă de această Inimă aşa de rău răsplătită, vă cer ca să deveniţi Marii ale acestor tabernacole abandonate".
Era naşterea "Mariilor tabernacolelor abandonate": după aceea s-au unit bărbaţii, copiii, preoţii, călugăriţele şi institutul secular. La Huelva, unde a fost mai întâi paroh şi apoi decan, Manuel González García a întemeiat un grup de şcoli care au titlul "Preasfânta Inimă", care funcţionează şi astăzi.
Ajuns la Málaga, activitatea sa s-a ocupat de toate domeniile pastorale. Un gest poate să simbolizeze activitatea sa: când a fost numit episcop a organizat un prânz la care, în loc să-i invite pe cei puternici din societate, au stat la masă trei mii de copii săraci. Cei care serveau la masă erau autorităţile civile şi ecleziastice erau autorităţile civile şi ecleziastice şi episcopul care, cu zâmbetul său binevoitor, încălzea modul său de a face pastoraţie.
Seminarul a fost un alt punct nodal al alegerilor sale pastorale. A construit unul nou şi a voit să fie reînnoită şi rădăcina spirituală: "Un seminar în mod substanţial euharistic, în care Euharistia să fie: în ordinea pedagogică, stimulentul cel mai eficace; în cea ştiinţifică, primul maestru şi prima materie de învăţământ; în cea disciplinară, inspectorul cel mai vigilent; în cea ascetică, modelul cel mai viu; în cea economică, o mare providenţă; în cea arhitectonică, piatra unghiulară".
Dacă în formarea noilor comunităţi şi a noilor păstori Manuel González García a continuat tradiţia sfântului Paul, acceptarea crucii a venit să marcheze fără îndoială paralela pe care am schiţat-o între cei doi apostoli. Ca sfântul Paul, părintele Manuel a trebuit să înfrunte persecuţia. Málaga a fost dur marcată de luptele mişcărilor anticlericale. În 1931 palatul episcopal a fost incendiat, în mod incredibil toţi au reuşit să iasă nevătămaţi pe o uşă secundară. Episcopul, curajos în faţa celor violenţi, a fost constrâns să se îndepărteze de teamă ca represaliile să nu cadă asupra celor pe care-i primea. Timp de şase luni a fost găzduit de episcopul de Gibilterra. După ce a încercat în mod inutil întoarcerea la Málaga, González García a condus dieceza de la Ronda şi de la Madrid, până când Sfântul Scaun i-a cerut să renunţe şi să asume un alt sediu mai puţin periculos.
Pentru el au fost ani de durere foarte mare, cu o ţară literalmente în flăcări şi unde sacrilegiile erau în număr de mii. Dictând ultimele sale voinţe, a scris: "Cer să fiu înmormântat aproape de un tabernacol, pentru ca oasele mele, după moartea mea, precum limba mea şi peniţa mea în timpul vieţii, să le spună mereu celor care trec: Aici este Isus! Este aici! Nu-l lăsaţi abandonat!".
(După L'Osservatore Romano, 14 octombrie 2016)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
