|
| © Agenţia SIR |
de Riccardo Benotti
"A administra milostivirea, din perspectiva Penitenţiariei, înseamnă cu adevărat a experimenta cât de infinită este iubirea Tatălui faţă de fiecare dintre noi." Cardinalul Angelo De Donatis, penitenţiar major, explică noile norme pentru a obţine indulgenţa în timpul Jubileului 2025.
Eminenţă, dumneavoastră sunteţi la conducerea unui organism special în cadrul Bisericii: Tribunalul Milostivirii.
Penitenţiaria Apostolică este organismul din Curia Romană care se ocupă de a administra milostivirea lui Dumnezeu în numele şi pe seama Sfântului Părinte. De aceea este un tribunal, dar un tribunal cu totul special: de fapt, jurisdicţia sa se extinde numai asupra forului intern, adică domeniul intim al raporturilor dintre credincios şi Dumnezeu, şi nu are repercusiuni în sfera publică. Asta conferă acţiunii sale câteva caracteristici speciale - iniţiativa liberă din partea credinciosului, secretul absolut, natura juridică ce absolvă - care îl fac în toate privinţele un "Tribunal al Milostivirii": singura sentinţă care poate să fie dată este iertarea, dispensa; harul! Însuşi Papa Francisc, în urmă cu câţiva ani, a recunoscut că "acest tip al Penitenţiariei este tipul de Tribunal care îmi place într-adevăr! Pentru că este un «tribunal al milostivirii», la care ne adresăm pentru a obţine acel medicament indispensabil pentru sufletul nostru care este Milostivirea Divină!".
Ce înseamnă a administra milostivirea?
Penitenţiaria Apostolică în forul intern acordă îndeosebi dezlegarea de cenzurile rezervate, dispensa de iregularităţile pentru a primi sau a exercita sacramentul Preoţiei şi alte haruri, în mod normal prin intermediul duhovnicilor. În afară de asta, ea este competentă pentru acordarea şi folosirea indulgenţelor, pe care le-am putea defini un "surplus" de milostivire divină şi care vor fi, în manieră deosebită, în centrul următorului timp jubiliar. De aceea pot mărturisi că a administra milostivirea, din perspectiva Penitenţiariei, înseamnă cu adevărat a experimenta cât de infinită este compasiunea unui Dumnezeu care nu încetează niciodată să-l reîmbrăţişeze pe fiul care era pierdut, oricât de mare a fost păcatul său, oricât de departe s-a îndepărtat!
Jubileul care este la uşă va fi şi un timp de har personal?
Cu siguranţă, auspiciul Sfântului Părinte şi al întregii Biserici este ca următorul An Sfânt să poată fi trăit de fiecare ca un timp propice, un adevărat an de har pentru a redescoperi intimitatea cu Domnul, prin multiplele ocazii oferite şi, mai ales, în rugăciunea personală şi comunitară. Tocmai pentru a recupera dorinţa de a sta în prezenţa Domnului, a-l asculta şi a-l adora, Papa Francisc a voit ca Jubileul din 2025 să fie pregătit de un an dedicat în mod deosebit rugăciunii.
Pentru ce un An al Rugăciunii?
Graţie rugăciunii vom putea să ajungem cu inimă curată pregătită să primească darurile spirituale pe care Jubileul le oferă şi să experimentăm astfel duioşia iubirii lui Dumnezeu în sacramentul Reconcilierii şi în obţinerea indulgenţelor. Fiecare botezat, dacă este reînnoită şi reînsufleţită propria relaţie cu Dumnezeu, va deveni la rândul său martor cu fraţii şi surorile sale, trăind legea iubirii în diferitele domenii în care se află. Niciun efort faţă de lume nu va avea succes dacă mai înainte nu are loc în fiecare dintre noi întâlnirea personală cu Creatorul, într-un dialog "inimă la inimă" capabil să transforme viaţa.
În bula de convocare, Sfântul Părinte vorbeşte despre un moment istoric în care, "uitând de dramele trecutului, omenirea este supusă unei încercări noi şi dificile care implică populaţii oprimate de brutalitatea violenţei" şi îi cheamă pe toţi creştinii să devină pelerini de speranţă. Ce înseamnă?
Toate Jubileele poartă în sine o dorinţă de speranţă, ocazia pentru a restabili raportul corect cu Dumnezeu şi cu fraţii. Însă Papa Francisc a voit să-i cheme pe credincioşi şi mai explicit, în următorul An Sfânt, să devină pelerini de speranţă. Asta pentru că evenimentele politice şi sociale pe care le trăim la nivel mondial - mă gândesc la multele războaie de aproape şi de departe, la violenţele făcute împotriva victimelor nevinovate, la dificultăţile economice din cauza exploatării şi a nedreptăţii sociale - par să contrazică şi să sufoce în toate modurile acest orizont de speranţă. Şi la nivel personal, cei dintre noi care sunt oprimaţi de preocupări, de lipsa locului de muncă, de dificultăţile afective şi familiale până acolo încât au pierdut, în unele cazuri, speranţa de a se ridica. Evenimentul jubiliar vrea să ne arate că o lume diferită este posibilă, dacă îl avem pe Cristos în inimă şi dacă facem din el busola după care să orientăm toată viaţa noastră, piatra pe care putem să întemeiem speranţa noastră.
Un An Sfânt pentru a reîncepe?
Anul Sfânt poate fi cu adevărat un an de Har şi de mare reînnoire, personală şi comunitară. Numai cu câteva zile în urmă, adresându-se deţinuţilor şi personalului din închisoarea din Montorio, de la Verona, Sfântul Părinte îi încuraja pe ascultători cu aceste cuvinte: "Peste puţine luni va începe Anul Sfânt: un an de convertire, de reînnoire şi de eliberare pentru toată Biserica; un an de milostivire, în care să depunem povara trecutului şi să reînnoim elanul spre viitor; în care să celebrăm posibilitatea unei schimbări, pentru a fi şi, unde este necesar, pentru a fi din nou cu adevărat noi înşine, dăruind ceea ce avem mai bun. Să fie şi acesta un semn care să ne ajute să ne ridicăm şi să reluăm în mână, cu încredere, fiecare zi din viaţa noastră". Să ne însuşim aceste cuvinte, să le păstrăm în inima noastră!
Care este diferenţa între dezlegarea sacramentală de la spovadă şi obţinerea indulgenţei plenare?
Încă de la primul Jubileu din istorie, cel din 1300, Papa Bonifaciu al VIII-lea a voit ca indulgenţa jubiliară să poată obţine pelerinilor ştergerea nu numai a păcatului - care se obţine în mod obişnuit cu spovada sacramentală -, ci şi a tuturor acelor "zguri" pe care le purtăm cu noi drept consecinţă a păcatului. La nivel tehnic, Biserica defineşte indulgenţa ca iertarea pedepselor temporale pentru păcatele comise. De fapt, şi după dezlegarea sacramentală a păcatului rămân consecinţele pentru păcatele comise şi datoria reparării pe seama penitentului. Indulgenţa iartă şi aceste datorii, şterge toate datoriile rămase faţă de Dumnezeu. În practică, credinciosul care îndeplineşte condiţiile stabilite şi obţine indulgenţa este ca şi cum ar ieşi din nou, în acel moment, din izvorul baptismal, adică întorcându-se la starea de har original de la Botez. O adevărată minune a harului!
Aşadar, indulgenţa plenară ca semn tangibil al milostivirii lui Dumnezeu?
Am putea defini indulgenţa ca darul total şi foarte deplin al milostivirii lui Dumnezeu, ca o completare, într-un anumit sens, a iertării păcatelor pe care o primim atunci când preotul ne dezleagă de păcate. Ea este semnul modului în care iubirea lui Dumnezeu excede în orice caz tot răul posibil săvârşit de om. Acordarea indulgenţei plenare este o prerogativă proprie a papei ca succesor al apostolului Petru, căruia Isus i-a promis: "Tot ceea ce vei dezlega pe pământ, va fi dezlegat în ceruri" (Mt 16,9). El ia acest "surplus" de milostivire divină, care obţine nu numai iertarea păcatelor, ci şi iertarea pedepselor temporale legate de ele, din tezaurul spiritual infinit al Bisericii, constituit de jertfa lui Cristos pe cruce şi din meritele Preasfintei Maria şi ale tuturor sfinţilor.
Într-o lume aşa de marcată de corporalitate, este greu de imaginat că se pot obţine binefaceri pentru suflet. Şi totuşi, indulgenţa le aminteşte tuturor că există o dimensiune interioară care trebuie să fie cultivată...
Astăzi este foarte urgent de a regăsi dimensiunea spirituală, într-un context care în orice mod tinde să pună pe primul loc, în schimb, dorinţele trupului, aşa încât uneori avem senzaţia că suntem concentraţi asupra lucrurilor de pe pământ şi tot mai incapabili să ne ridicăm ochii spre cer. Indulgenţele sunt un instrument preţios care ne ajută să redescoperim această dimensiune spirituală. Mă gândesc la indulgenţele pe care le putem obţine cu uşurinţă în timpul zilei prin practici simple, de exemplu recitând o invocaţie, făcând un mic gest penitenţial sau un act de caritate, dedicând un timp scurt pentru citirea unui text din Scripturi. Între aceste acte, de care este legată indulgenţa parţială aşa cum este prevăzut de Enchiridion indulgentiarum, ne ajută să menţinem inima noastră sintonizată cu aceea a lui Isus, să nu ne lăsăm distraşi de numeroasele ocupaţii care ritmează ziua noastră. Acest lucru este valabil şi mai mult în cazul indulgenţei plenare legată de Jubileu. Să luăm numai imaginea pelerinajului, de la început legată indisolubil cu practicile jubiliare: cine porneşte la drum întreprinde (şi fizic) o experienţă de convertire, de re-orientare a propriei vieţi spre sfinţenie.
Dar indulgenţa nu se referă numai la aspectul spiritual?
Practica indulgenţelor reuşeşte să unească în sinteză splendidă ambele dimensiuni ale persoanei: cea spirituală şi cea corporală. De fapt, ar fi la fel de reductiv a prefera exclusiv aspectul spiritual, ignorând total nevoile fizice şi materiale pe care noi toţi le avem. Înţelepciunea Bisericii a învăţat mereu echilibrul just între cele două componente şi nu întâmplător, în Dispoziţiile date de Penitenţiaria Apostolică pentru obţinerea indulgenţei în următorul An Sfânt, ea este acordată, de exemplu, celui care face acte de caritate şi de milostivire, şi trupească, faţă de fraţi. Astfel vom putea realiza auspiciul Papei Francisc de "a fi semne tangibile de speranţă pentru atâţia fraţi şi surori care trăiesc în condiţii de suferinţă" (Spes non confundit, 10).
De ce între operele de pocăinţă a fost prevăzută şi abstinenţa de cel puţin o zi de la distragerile inutile "reale, dar şi virtuale, induse de exemplu de mass-media şi de social network?
Dezlipirea pentru un anumit timp de multele noastre ocupaţii, uneori superflue, şi de nenumăratele stimulente pe care societatea de astăzi ni le propune, mai ales prin dispozitivele digitale şi social network la care cu greu renunţăm, înseamnă să ne oprim la redescoperirea acelui "unum necessarium" indicat de Isus: "Marta, Marta, pentru multe te mai îngrijorezi şi te frămânţi, însă un lucru e necesar: Maria şi-a ales partea cea bună, care nu-i va fi luată" (Lc 10,41-42). Este vorba de un exerciţiu foarte util, o practică de pocăinţă care, totuşi, nu trebuie să fie înţeleasă ca scop în sine: ea vrea să ne permită să ne îndreptăm privirea spre Isus Cristos lăsând deoparte tot restul. De fapt, scopul unei mult dorite redescoperiri a tăcerii şi a interiorităţii nu este concentrarea sterilă asupra noastră înşine, ci predispoziţia la întâlnirea cu Acela care vine să locuiască în noi. Chilia noastră interioară - cum atâţia sfinţi şi mistici au indicat intimitatea noastră - devine astfel o "poartă sfântă" deschisă larg spre cer.
Este şi o oportunitate pentru a recupera timp de prea multe ori folosit rău?
Abstinenţa de la distragerile inutile este şi o invitaţie de a restitui timpului valoare. El este unicul bine pe care nu-l putem dobândi. Adesea ne plângem că nu avem timp niciodată pentru a ne ruga sau pentru a crea spaţiu pentru a sta singuri cu Domnul. Dar dacă încercăm să reflectăm câte minute irosim în timpul zilelor noastre, ne dăm seama cum am fi putut să administrăm diferit timpul nostru şi câte momente am fi putut să dedicăm lui Dumnezeu şi aproapelui.
Indulgenţa plenară are o mare valoare şi pentru sufletele din purgator?
Fundamentul teologic al indulgenţelor se află în doctrina despre communio sanctorum, pentru că ele iau din acel tezaur inepuizabil de har constituit de meritele lui Cristos, ale Fecioarei Maria şi ale tuturor martirilor şi sfinţilor care populează istoria bimilenară a Bisericii, într-un soi de comerţ în întregime spiritual. Această legătură între Biserica peregrină pe pământ şi Biserica triumfătoare din paradis se deschide şi spre Biserica purgativă, formată din botezaţii care încă trebuie să parcurgă un drum de purificare înainte de a ajunge la viziunea beatifică deplină. De aceea Biserica prevede încă de la începuturi posibilitatea de a aplica indulgenţa nu pentru sine însuşi, ci în favoarea unui răposat. Este vorba de un gest foarte înalt de milă şi de iubire, care nu se pune în contrast cu libertatea personală - se poate obţine indulgenţa numai pentru sine sau pentru un credincios răposat, nu pentru un alt om care încă este în viaţă, care, fiind creat liber, poate alege personal să primească sau nu darul milostivirii -, ci care realizează o legătură de caritate pentru cei care nu mai pot merita pe pământ.
(După Agenţia SIR, 28 mai 2024)
