M-a învins harul lui Dumnezeu

La 24 martie părintele Anton Dămoc, OFMConv., va împlini 94 de ani şi este decanul de vârstă al tuturor preoţilor din Moldova. La această vârstă venerabilă şi în preajma împlinirii a 67 de ani de preoţie, l-am rugat să ne împărtăşească ceva din viaţa şi experienţa sa.

Părinte, pentru început aş dori să vă prezentaţi.
Chiar dacă nu e foarte potrivit să mă prezint eu pe mine însumi, vă voi destăinui ceva din istoria vieţii mele. M-am născut la Săbăoani, în ajunul Bunei-Vestiri a anului 1910. Părinţii mei au fost Anton Dămoc şi Catrina, născută Dumea. Seminarul l-am început la Hălăuceşti. Era imediat după război. Nu aveam la început gândul de a deveni preot şi să merg pe urmele fratelui meu mai mare, Mihai Dămoc. Dar se vede că harul lui Dumnezeu a fost mai tare decât voinţa mea, m-a învins şi mi-a îndreptat paşii spre preoţie. Aşa se face că din aprilie 1937 sunt preot. După aceea am activat în diferite parohii, mai ales la Hălăuceşti şi la Săbăoani.

Ce s-a întâmplat în 1949?
În 1949 a fost un moment greu al vieţii mele: am fost arestat şi condamnat la 13 ani de închisoare, din care am executat zece. Iar după aceea am avut domiciliul forţat 5 ani. Să mai spun că în închisoare am suportat şi trei operaţii.

Cum aţi reuşit să depăşiţi aceşti ani grei, părinte?
Trebuie să spun că fără credinţă, fără dragoste, fără grijă de mântuire e imposibil de dus o asemenea cruce. Dar Dumnezeu mi-a dat tăria necesară şi am reuşit să depăşesc aceste greutăţi. Am ştiut tot timpul că suferim şi lucrăm pentru cauza lui Dumnezeu şi pentru împodobirea sufletului.

Consideraţi că anii de închisoare pot avea şi un efect bun de întărire a caracterului şi a credinţei?
Pentru cel arestat, pentru mine personal, nu aş crede. Noi, ca preoţi, am fost de folos pentru ceilalţi: pentru a-i întări, pentru a-i ajuta, chiar pentru a-i readuce pe calea credinţei.

Aţi putut avea o viaţă spirituală în închisoare?
Vă spun că numai viaţa spirituală ne-a menţinut. Noi, preoţii, ne-am rugat mereu ca şi cum am fi fost la mănăstire, doar fără Liturghie. Numai de două ori am reuşit să celebrăm Liturghie, când civilii care ne păzeau ne-au adus ceva vin.

Aţi avut un regim mai greu în închisoare pentru că eraţi preot?
Aş putea spune că uneori da. Am fost de câteva ori adunaţi toţi care eram preoţi, călugări pentru a fi supuşi unui regim mai dur de intimidare. Am avut şi un moment maxim de încercare. Cred că Dumnezeu a vrut să ne încerce să vadă dacă ne temem de moarte sau nu. Am fost scoşi în timp de noapte pentru a fi executaţi. Nici acum nu ştiu dacă au vrut cu adevărat să ne execute sau nu, dar trăirea şi emoţiile din acea noapte au fost ca şi cum am fi fost executaţi.

Părinte, ascultând doar câteva frânturi din viaţa Sfinţiei voastre, îmi dau seama că experienţele pe care le-aţi avut sunt multe şi interesante. În încheiere, ce ne-aţi putea spune nouă, preoţilor mai tineri?
În primul rând să nu uitaţi nici un moment de obligaţiile pe care le-aţi luat în faţa lui Dumnezeu şi a Bisericii. În al doilea rând să aveţi o mare grijă de a învinge tot ceea ce vă îndepărtează de ideal: mântuirea voastră şi a sufletelor.

A consemnat pr. Iosif Dorcu