Sâmbătă, 26 iulie 2014
(Mons. D'Alise, episcop de Caserta)
Sanctitate, nu am pregătit nimic scris, pentru că am înţeles imediat că dumneavoastră vreţi un raport intim şi profund cu preoţii. Deci eu vă spun: Bine aţi venit! Aceasta este Biserica noastră, preoţii şi apoi vom merge să vedem restul Bisericii, în timp ce vom celebra Euharistia. Pentru mine acest moment este important, pentru că sunt două luni de când sunt aici şi a începe acest episcopat cu prezenţa dumneavoastră şi binecuvântarea dumneavoastră pentru mine este un har în har. Şi acum aşteptăm cuvântul dumneavoastră. Ştiind că dumneavoastră doriţi un dialog, preoţii au pregătit pentru dumneavoastră şi întrebări.
(Sfântul Părinte)
Am pregătit un discurs, dar îl voi încredinţa episcopului. Multe mulţumiri pentru primire. Mulţumesc! Sunt bucuros şi mă simt un pic vinovat că am creat atâtea probele în ziua sărbătorii patronale. Dar eu nu ştiam. Şi când i-am telefonat episcopului pentru a-i spune că voiam să vin ca să fac o vizită privată, aici, la un prieten, pastorul Traettino, el mi-a spus: "Ah, chiar în ziua sărbătorii patronale!". Şi imediat m-am gândit: "În ziua următoare în ziare va fi: în sărbătoarea patronală de la Caserta, papa a mers la protestanţi". Frumos titlu, nu-i aşa? Şi astfel am aranjat treaba, un pic în grabă, dar m-a ajutat mult episcopul vostru şi cei de la Secretariatul de Stat. I-am spus substitutului, când i-am telefonat: "Dar, vă rog, ia-mi funia de la gât". Şi a făcut-o bine. Mulţumesc pentru întrebările voastre pe care le veţi pune, putem să începem; se pun întrebările şi eu văd dacă putem să combinăm două sau trei, altminteri răspund la fiecare.
Î. - Sanctitate, mulţumesc! Sunt vicarul general de Caserta, pr. Pasquariello. O mulţumire imensă pentru vizita dumneavoastră aici, la Caserta. Aş vrea să prezint o întrebare: Binele pe care dumneavoastră îl aduceţi în Biserica Catolică prin omiliile zilnice, documentele oficiale, în special Evangelii gaudium, sunt concentrate mai ales pe convertirea spirituală, intimă, personală. Este o reformă care angajează, după părerea mea modestă, numai sfera teologiei, a exegezei biblice şi a filozofiei. Alături de această convertire personală, care este esenţială pentru mântuirea veşnică, aş vedea utilă vreo intervenţie, din partea Sanctităţii voastre, care să poată implica mai mult poporul lui Dumnezeu, tocmai ca popor. Şi explic. Dieceza noastră, de 900 de ani, are graniţe absurde: unele teritorii judeţene sunt împărţite în jumătate cu Dieceza de Capua şi cu aceea de Acerra. Ba chiar gara oraşului Caserta, care este la o distanţă de mai puţin de un kilometru de primărie, aparţine de Capua. Pentru acest motiv, Preafericite Părinte, vă cer o intervenţie de soluţionare pentru ca să nu mai sufere comunităţile noastre din cauza unor mutări inutile şi să nu fie mortificată ulterior unitatea pastorală a credincioşilor noştri. Este clar, Sanctitate, că dumneavoastră, în nr. 10 din Evangelii gaudium, spuneţi că aceste lucruri aparţin episcopatului; însă, eu îmi amintesc că fiind preot tânăr - în urmă cu 47 de ani - am mers cu Mons. Roberti - el ieşise de la Secretariatul de Stat - şi am dus câteva probleme şi acolo; au spus, după ce au explicat lucrurile: "Puneţi-vă de acord cu episcopii şi noi vom semna". Şi acesta este un lucru foarte frumos. Dar episcopii, când se pun de acord?
R. - (Sfântul Părinte)
Unii istorici ai Bisericii spun că în câteva dintre primele concilii, episcopii ajungeau şi la pumni, dar apoi se puneau de acord. Şi acesta este un semn urât. Este urât atunci când episcopii vorbesc rău unul despre altul sau merg cu aceeaşi coardă. Nu spun să aibă unitate de gândire sau unitate de spiritualitate, pentru că acest lucru e bun, spun cu aceeaşi coardă în sensul negativ al cuvântului. Acest lucru este urât pentru că se rupe chiar unitatea Bisericii. Acest lucru nu este al lui Dumnezeu. Şi noi, episcopii, trebuie să dăm exemplul unităţii pe care Isus a cerut-o Tatălui pentru Biserică. Dar nu se poate vorbi rău unul despre altul: "Acela face aşa şi acela face aşa". Dar du-te şi spune-i în faţă! Strămoşii noştri în primele concilii ajungeau la pumni, şi eu prefer ca să se strige patru lucruri din acelea tari şi apoi să se îmbrăţişeze şi nu ca să vorbească pe ascuns unul împotriva altuia. Asta, ca principiu general, adică: în unitatea Bisericii este importantă unitatea dintre episcopi. Apoi dumneavoastră aţi subliniat un drum pe care Domnul l-a voit pentru Biserica sa. Şi această unitate dintre episcopi este aceea care favorizează punerea de acord despre asta sau despre cealaltă. Într-o ţară - nu în Italia, în altă parte - există o dieceză ale cărei graniţe au fost refăcute, dar din cauza situării tezaurului catedralei sunt în conflict în tribunale de peste 40 de ani. Pentru bani: asta nu se înţelege! Aici e locul unde diavolul sărbătoreşte! El e cel care câştigă. Apoi este frumos că dumneavoastră spuneţi că episcopii trebuie să fie mereu în acord: dar în acord în unitate, nu în uniformitate. Fiecare are carisma sa, fiecare are modul său de a gândi, de a vedea lucrurile: această varietate uneori este rod de greşeli, dar de atâtea ori este rod al Duhului însuşi. Duhul Sfânt a voit ca în Biserică să fie această varietate de carisme. Acelaşi Duh care face diversitatea, după aceea a reuşit să facă unitatea; o unitate în diversitatea fiecăruia, fără ca nimeni să nu piardă propria personalitate. Dar, eu îmi doresc ca ceea ce dumneavoastră aţi spus să meargă înainte. Şi apoi, toţi suntem buni, pentru că avem apa Botezului toţi, îl avem pe Duhul Sfânt în noi care ne ajută să mergem înainte.
Î. - Sunt părintele Angelo Piscopo, paroh la "Sfântul Petru Apostol" şi "Sfântul Petru în Catedră". Întrebarea mea este aceasta: Sanctitate, în exortaţia Evangelii gaudium dumneavoastră aţi invitat să se încurajeze şi să se întărească evlavia populară, ca tezaur preţios al Bisericii Catolice. Însă, în acelaşi timp, aţi arătat riscul - din păcate tot mai real - al răspândirii unui creştinism individual şi sentimental, atent mai mult la formele tradiţionale şi la revelaţie, privat de aspectele fundamentale ale credinţei şi lipsit de incidenţă în viaţa socială. Ce sugestie ne puteţi da pentru o pastoraţie care, fără a mortifica evlavia populară, să poată relansa primatul evangheliei? Mulţumesc, Sanctitate!
R. - (Sfântul Părinte)
Se aude spunându-se că acesta este un timp în care religiozitatea a mers în jos, dar eu nu prea cred. Pentru că există aceste curente, aceste şcoli de religiozitate intimiste, cum ar fi gnosticii, care fac o pastoraţie asemănătoare cu o rugăciune precreştină, o rugăciune pre-biblică, o rugăciune gnostică, şi gnosticismul a intrat în Biserică în aceste grupuri de evlavie intimistă: asta eu numesc intimism. Intimismul nu face bine, este un lucru pentru mine, sunt liniştit, mă simt plin de Dumnezeu. Este cam - nu e acelaşi lucru - dar este cam pe drumul lui New Age. Există religiozitate, e adevărat, dar o religiozitate păgână, sau chiar eretică; nu trebuie să ne fie frică să rostim acest cuvânt, pentru că gnosticismul este o erezie, a fost prima erezie din Biserică. Atunci când vorbesc de religiozitate, vorbesc despre acea comoară de evlavie, cu atâtea valori, pe care marele Paul al VI-lea o descria în Evangelii nuntiandi. Gândiţi-vă la un lucru: Documentul de la Aparecida, care a fost documentului celei de-a V-a Conferinţe a Episcopatului Latinoamerican, pentru a face o sinteză la sfârşitul documentului, în penultimul paragraf, pentru că celelalte două erau de mulţumire şi de rugăciune, a trebuit să meargă cu 40 de ani în urmă şi să ia o bucată din Evangelii nuntiandi, care este documentul pastoral post-conciliar încă nedepăşit. Este de o actualitate enormă. În acel document, Paul al VI-lea descrie evlavia populară, afirmând că ea uneori trebuie să fie şi evanghelizată. Da, deoarece, ca în orice evlavie, există riscul de a merge un pic într-o parte un pic în alta sau a nu avea o exprimare de credinţă puternică. Însă evlavia pe care o au oamenii, evlavia care intră în inimă cu Botezul este o forţă enormă, până acolo încât poporul lui Dumnezeu care are această evlavie, în ansamblul său, nu poate greşi, este infailibil in credendo: aşa spune Lumen gentium la nr. 12. Evlavia populară adevărată se naşte din acel sensus fidei despre care vorbeşte acest document conciliar şi conduce în devoţiunea faţă de sfinţi, faţă de sfânta Fecioară Maria, chiar cu exprimări folclorice în sensul bun al cuvântului. Pentru aceasta evlavia populară este în mod fundamental înculturată, nu poate să fie o evlavie populară de laborator, aseptică, ci se naşte mereu din viaţa noastră. Se pot face greşeli mici - deci trebuie vegheat - totuşi religiozitatea populară este un instrument de evanghelizare. Să ne gândim la tinerii de astăzi. Tinerii - cel puţin experienţa pe care eu am avut-o în cealaltă dieceză - tinerii, mişcările de tineret din Buenos Aires nu funcţionau. De ce? Li se spunea: să facem o reuniune pentru a vorbi... şi la sfârşit tinerii se plictiseau. Dar atunci când parohii au găsit drumul pentru a-i implica pe tineri în micile misiuni, pentru a face misiunea în vacanţe, cateheză pentru popoarele care au nevoie de asta, în satele care nu au preot, atunci ei aderau. Tinerii într-adevăr vor acest protagonism misionar şi învaţă de aici să trăiască o formă de evlavie care se poate numi şi evlavie populară: apostolatul misionar al tinerilor are ceva din evlavia populară. Evlavia populară este activă, este un simţ al credinţei - spune Paul al VI-lea - profund, pe care numai cei simpli şi cei umili sunt capabili să-l aibă. Şi acest lucru este mare! De exemplu, în sanctuare se văd miracole! În fiecare zi de 27 iulie mergeam la sanctuarul "Sfântul Pantaleon", la Buenos Aires, şi spovedeam înainte de amiază. Dar eu mă întorceam nou din acea experienţă, mă întorceam ruşinat de sfinţenia pe care o găseam în oamenii simpli, păcătoşi, dar sfinţi, pentru că spuneau propriile păcate şi apoi povesteau cum trăiesc, care era problema fiului sau a fiicei sau despre asta sau despre alta, şi cum mergeau să-i viziteze pe bolnavi. Transpărea un simţ evanghelic. În sanctuare se găsesc aceste lucruri. Confesionalele din sanctuare sunt un loc de reînnoire pentru noi, preoţi şi episcopi; sunt un curs de actualizare spirituală, datorită contactului cu evlavia populară. Şi credincioşii când merg să se spovedească îţi spun mizeriile lor, dar tu vezi înlăuntrul acelor mizerii harul lui Dumnezeu care îi conduce la acest moment. Acest contact cu poporul lui Dumnezeu care se roagă, care este pelerin, care manifestă credinţa sa în această formă de evlavie, ne ajută mult în viaţa noastră sacerdotală.
Î. - Permiteţi-mi să vă spun părinte Francisc, şi pentru că paternitatea implică în mod inevitabil o sfinţenie, când este autentică. Eu ca elev al părinţilor iezuiţi, cărora le datorez formarea mea, culturală şi sacerdotală, spun mai întâi o impresie de-a mea şi apoi o întrebare pe care v-o adresez dumneavoastră în mod deosebit. Caracteristicile proprii ale preotului din al treilea mileniu: echilibru uman şi spiritual; conştiinţă misionară; deschidere dialogică faţă de celelalte credinţe, religioase sau nu. De ce asta? Dumneavoastră cu siguranţă aţi realizat o revoluţie copernicană prin limbaj, stil de viaţă, comportament şi mărturie despre tematici mai importante la nivel mondial, şi a ateilor şi a celor departe de Biserica Creştino-Catolică. Întrebarea pe care v-o adresez: Cum este posibil în această societate, cu o Biserică ce se doreşte de creştere şi de dezvoltare, în această societate într-o evoluţie dinamică şi conflictuală şi foarte des departe de valorile evangheliei lui Cristos, noi suntem o Biserică foarte des în întârziere. Revoluţia dumneavoastră lingvistică, semantică, culturală, de mărturie evanghelică trezeşte în conştiinţe cu siguranţă o criză existenţială pentru noi, preoţii. Cum ne sugeraţi dumneavoastră căi, fanteziste şi creative, pentru a depăşi sau măcar pentru a atenua această criză pe care noi o simţim? Mulţumesc!
R. - (Sfântul Părinte)
Iată. Cum este posibil, cu Biserica în creştere şi dezvoltare, să se meargă înainte? Dumneavoastră spuneaţi câteva lucruri: echilibru, deschidere dialogică... Dar cum este posibil să se meargă? Dumneavoastră aţi spus un cuvânt care îmi place mult: este un cuvânt divin, dacă este uman este pentru că este un dar al lui Dumnezeu: creativitate. Este porunca pe care Dumnezeu i-a dat-o lui Adam: "Mergi şi fă să crească pământul. Fii creativ". Este şi porunca pe care Isus le-a dat-o ucenicilor săi, prin Duhul Sfânt, de exemplu creativitatea primei Biserici în raporturile cu ebraismul: Paul a fost un creativ; Petru, în acea zi când a mers la Corneliu, îi era o frică, pentru că făcea un lucru nou, un lucru creativ. Dar el a mers acolo. Creativitate este cuvântul. Şi cum se poate găsi această creativitate? Înainte de toate - şi aceasta este condiţia dacă noi vrem să fim creativi în Duh, adică în Duhul Domnului Isus - nu există alt drum decât rugăciunea. Un episcop care nu se roagă, un preot care nu se roagă a închis uşa, a închis drumul creativităţii. Tocmai în rugăciune, când Duhul te face să simţi un lucru, vine diavolul şi te face să simţi un alt lucru; însă în rugăciune este condiţia pentru a merge înainte. Chiar dacă rugăciunea de atâtea ori poate să pară plictisitoare. Rugăciunea este atât de importantă. Nu numai rugăciunea Oficiului Divin, ci celebrarea Liturghiei, liniştită, făcută cu evlavie, rugăciunea personală cu Domnul. Dacă noi nu ne rugăm, vom fi probabil buni întreprinzători pastorali şi spirituali, însă Biserica fără rugăciune devine un ONG, nu are acea unctio Spiritu Sancti. Rugăciunea este primul pas, pentru că înseamnă a ne deschide Domnului pentru a ne putea deschide altora. Domnul e cel care spune: "Mergi acolo, mergi acolo, fă asta...", îţi trezeşte acea creativitate care pe atâţia sfinţi i-a costat mult. Gândiţi-vă la fericitul Antonio Rosmini, cel care a scris Cele cinci răni ale Bisericii, a fost chiar un critic creativ, pentru că se ruga. A scris ceea ce Duhul l-a făcut să simtă, pentru aceasta a mers în închisoarea spirituală, adică acasă la el: nu putea să vorbească, nu putea să predea, nu putea să scrie, cărţile sale erau la Index. Astăzi este fericit! De atâtea ori creativitatea te duce la cruce. Însă atunci când vine din rugăciune, aduce rod. Nu creativitatea un pic sans façon şi revoluţionară, pentru că astăzi este la modă să fii revoluţionar; nu, asta nu este de la Duhul. Însă atunci când creativitatea vine de la Duhul şi se naşte în rugăciune, îţi poate aduce probleme. Creativitatea care vine din rugăciune are o dimensiune antropologică de transcendenţă, pentru că prin rugăciune tu te deschizi la transcendenţă, la Dumnezeu. Dar există şi cealaltă transcendenţă: deschiderea la ceilalţi, la aproapele. Nu trebuie să fim o Biserică închisă în sine, care îşi priveşte ombilicul, o Biserică autoreferenţială, care se priveşte pe ea însăşi şi nu este capabilă de a transcende. Este importantă transcendenţa dublă: faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. A ieşi din sine nu este o aventură, este un drum, este drumul pe care Dumnezeu l-a indicat oamenilor, poporului încă din primul moment când i-a spus lui Abraham: "Ieşi din ţara ta". A ieşi din sine. Şi atunci când eu ies din mine, îl întâlnesc pe Dumnezeu şi îi întâlnesc pe alţii. Cum îi întâlnesc pe alţii? De departe sau de aproape? Trebuie întâlniţi de aproape, apropierea. Creativitate, transcendenţă şi apropiere. Apropiere este un cuvânt cheie: a fi aproape. A nu te înspăimânta de nimic. A fi aproape. Omul lui Dumnezeu nu se înspăimântă. Paul însuşi, când a văzut atâţia idoli la Atena, nu s-a înspăimântat, a spus acelor oameni: "Voi sunteţi religioşi, atâţia idoli... dar eu vă voi vorbi despre un altul". Nu s-a înspăimântat şi s-a apropiat de ei, i-a citat şi pe poeţii lor: "Aşa cum spun poeţii voştri...". Este vorba de apropiere de o cultură, apropiere de persoane, de modul lor de a gândi, de durerile lor, de resentimentele lor. De atâtea ori această apropiere este chiar o pocăinţă, pentru că trebuie să auzim lucruri plictisitoare, lucruri ofensatoare. În urmă cu doi ani, un preot care a mers misionar în Argentina - era din Dieceza de Buenos Aires şi a mers într-o dieceză din sud, într-o zonă unde de mulţi ani nu aveau preot şi veniseră evanghelicii - îmi povestea că a mers la o femeie care fusese învăţătoarea poporului şi apoi directoarea şcolii din sat. Această doamnă l-a poftit să se aşeze şi a început să-l insulte, nu cu vorbe urâte, dar să-l insulte cu putere: "Voi ne-aţi abandonat, ne-aţi lăsat singuri şi eu care am nevoie de cuvântul lui Dumnezeu a trebuit să merg la cultul protestant şi m-am făcut protestantă". Acest preot tânăr, care este un blând, este unul care se roagă, atunci când femeia a terminat recitalul, a spus: "Doamnă, numai un cuvânt: Iertare. Iartă-ne, iartă-ne. Am abandonat turma". Şi tonul acelei femei s-a schimbat. Totuşi a rămas protestantă şi preotul nu a mers asupra temei referitoare la religia adevărată: în acel moment nu se putea face asta. La sfârşit, doamna a început să zâmbească şi a spus: "Părinte, vreţi o cafea?" - "Da, să luăm cafea". Şi când preotul ieşea, a spus: "Opriţi-vă, părinte, veniţi", şi l-a dus în dormitor, a deschis dulapul şi era imaginea sfintei Fecioare Maria: "Dumneavoastră trebuie să ştiţi că n-am abandonat-o niciodată. Am ascuns-o din cauza pastorului, dar este în casă!". Este o povestioară care învaţă că apropierea, blândeţea au făcut în aşa fel încât această femeie să se reconcilieze cu Biserica, pentru că se simţea abandonată de Biserică. Şi eu am pus o întrebare care nu trebuie pusă niciodată: "Şi apoi cum s-a terminat? Cum s-a terminat?". Însă preotul m-a corectat: "Ah, nu, eu nu am cerut nimic: ea continuă să meargă la cultul protestant, dar se vede că este o femeie care se roagă: să facă Domnul Isus". Şi nu a mers mai departe, nu a invitat-o să se întoarcă la Biserica Catolică. Este acea apropiere prudentă, care ştie până unde trebuie să se ajungă. Însă, apropiere înseamnă şi dialog; trebuie citit în Ecclesiam suam, doctrina despre dialog, apoi repetată de ceilalţi papi. Dialogul este atât de important, însă pentru a dialoga sunt necesare două lucruri: propria identitate ca punct de plecare şi empatia cu ceilalţi. Dacă eu nu sunt sigur de identitatea mea şi merg să dialoghez, ajung să cedez credinţa mea. Nu se poate dialoga decât pornind de la propria identitate, şi empatia, adică a nu condamna a priori. Fiecare bărbat, fiecare femeie are ceva propriu să ne dăruiască; fiecare bărbat, fiecare femeie, are propria istorie, propria situaţie şi trebuie s-o ascultăm. Apoi prudenţa Duhului Sfânt ne va spune cum să răspundem. A porni de la propria identitate pentru a dialoga, dar dialogul nu înseamnă a face apologetică, deşi uneori trebuie să se facă, atunci când ne sunt puse întrebări care cer o explicaţie. Dialogul este lucru uman, sunt inimile, sufletele care dialoghează, şi acest lucru este atât de important! A nu avea teamă de a dialoga cu nimeni. Se spunea despre un sfânt, un pic glumind - nu-mi amintesc, cred că era sfântul Filip Neri, dar nu sunt sigur - că era capabil să dialogheze şi cu diavolul. De ce? Pentru că avea acea libertate de a asculta toate persoanele, dar pornind de la propria identitate. Era atât de sigur, dar a fi sigur de propria identitate nu înseamnă a face prozelitism. Prozelitismul este o capcană, pe care şi Isus un pic o condamnă, en passant, când vorbeşte fariseilor şi saduceilor: "Voi, care străbateţi lumea ca să găsiţi un prozelit şi apoi vă amintiţi de acela...". Dar, este o capcană. Şi papa Benedict are o expresie atât de frumoasă, a făcut-o la Aparecida, dar cred că a repetat-o şi în altă parte: "Biserica nu creşte prin prozelitism, ci prin atracţie". Şi ce este atracţia? Este această empatie umană care apoi este condusă de Duhul Sfânt. De aceea, cum va fi profilul preotului din acest secol aşa de secularizat? Un om al creativităţii, care urmează porunca lui Dumnezeu - "a crea lucrurile"; un om al transcendenţei, fie cu Dumnezeu în rugăciune, fie cu alţii, mereu; un om al apropierii, care se apropie de oameni. A îndepărta lumea nu este sacerdotal şi de această atitudine oamenilor uneori le este silă, şi totuşi vin la noi. Dar cine primeşte pe oameni şi este aproape de ei, dialoghează cu ei, o face pentru că se simte sigur de propria identitate, care-l determină să aibă inima deschisă la empatie. Asta e ceea ce-mi vine să vă spun dumneavoastră, la întrebarea dumneavoastră.
Î. - Preaiubite Părinte, întrebarea mea se referă la locul în care noi trăim: Dieceza, cu episcopii noştri, raporturile cu fraţii noştri. Şi vă întreb: Acest moment istoric pe care noi îl trăim are nişte aşteptări faţă de noi, preoţii, adică a unei mărturii clare, deschise, bucuroase - aşa cum ne invitaţi dumneavoastră - chiar la noutatea Duhului Sfânt. Vă întreb: Care ar putea să fie, după părerea dumneavoastră, chiar specificul, fundamentul unei spiritualităţi a preotului diecezan? Mi se pare că am citit undeva că dumneavoastră spuneţi: "Preotul nu este un contemplativ". Dar înainte nu era aşa. Iată, deci, dacă dumneavoastră puteţi să ne dăruiţi o icoană de care să ţinem cont pentru renaşterea, pentru creşterea comunională a diecezei noastre. Şi, mai ales, pe mine mă interesează cum putem să fim fideli, astăzi, faţă de om, nu atât faţă de Dumnezeu.
R. - (Sfântul Părinte)
Iată, dumneavoastră aţi spus "noutăţile Duhului Sfânt". Este adevărat. Dar Dumnezeu este Dumnezeul surprizelor, mereu ne surprinde, mereu, mereu. Citim evanghelia şi găsim o surpriză după alta. Isus ne surprinde pentru că ajunge înaintea noastră: el ne aşteaptă mai înainte, ne iubeşte mai înainte, când noi îl căutăm, el deja ne caută. Aşa cum spune profetul Isaia sau Ieremia, nu-mi amintesc bine: Dumnezeu este ca floarea de migdal, înfloreşte prima primăvara. Este primul, mereu primul, mereu ne aşteaptă. Şi aceasta este surpriza. De atâtea ori noi îl căutăm pe Dumnezeu aici şi el ne aşteaptă acolo. Şi apoi să venim la spiritualitatea clerului diecezan. Preot contemplativ, dar nu ca unul care este în mănăstirea certozină, nu mă refer la această contemplativitate. Preotul trebuie să aibă o contemplativitate, o capacitate de contemplaţie fie faţă de Dumnezeu, fie faţă de oameni. Este un om care priveşte, care umple ochii săi şi inima sa cu această contemplaţie: cu evanghelia în faţa lui Dumnezeu şi cu problemele umane în faţa oamenilor. În acest sens trebuie să fie un contemplativ. Nu trebuie făcută confuzie: călugărul este altceva. Dar unde este centrul spiritualităţii preotului diecezan? Eu aş spune că este în aspectul diecezan. Înseamnă a avea capacitatea de a se deschide la aspectul diecezan. De exemplu, spiritualitatea unui călugăr este capacitatea de a se deschide lui Dumnezeu şi celorlalţi în comunitate: fie cea mai mică, fie cea mai mare din congregaţie. În schimb, spiritualitatea preotului diecezan înseamnă a se deschide la aspectul diecezan. Şi voi, călugări care lucraţi în parohie, trebuie să faceţi cele două lucruri, pentru aceasta dicasterul episcopilor şi dicasterul vieţii consacrate lucrează la o nouă versiune a documentului Mutuae relationes, deoarece călugărul are cele două apartenenţe. Dar să ne întoarcem la aspectul diecezan: Ce înseamnă? Înseamnă a avea un raport cu episcopul şi un raport cu ceilalţi preoţi. Raportul cu episcopul este important, este necesar. Un preot diecezan nu poate să fie dezlipit de episcop. "Dar episcopul nu ţine la mine, episcopul aşa, episcopul pe dincolo...": Episcopul va putea probabil să fie un om cu un caracter rău: dar este episcopul tău. Şi tu trebuie să găseşti, şi în acea atitudine nepozitivă, un drum pentru a menţine raportul cu el. Asta oricum este excepţia. Eu sunt preot diecezan pentru că am un raport cu episcopul: "Eu promit ascultare ţie şi succesorilor tăi". Aspectul diecezan înseamnă un raport cu episcopul care trebuie să se realizeze şi să crească încontinuu. În majoritatea cazurilor nu este o problemă catastrofală, ci o realitate normală. În al doilea rând, aspectul diecezan comportă un raport cu ceilalţi preoţi, cu toată preoţimea. Nu există spiritualitate a preotului diecezan fără aceste două raporturi: cu episcopul şi cu preoţimea. Şi sunt necesare. "Eu, e adevărat, cu episcopul mă împac, dar la reuniunile clerului nu merg pentru că se spun fleacuri". Însă cu această atitudine îţi lipseşte ceva: nu ai acea spiritualitate adevărată a preotului diecezan. Totul este aici: este simplu, dar în acelaşi timp nu este uşor. Nu este uşor, pentru că a fi în acord cu episcopul nu este întotdeauna uşor, pentru că unul gândeşte într-o manieră, altul în alta, dar se poate discuta... şi se discută! Şi se poate face cu glas tare? Să se facă! De câte ori un fiu cu tatăl său discută şi la sfârşit rămân tot tată şi fiu. Totuşi, când în aceste două raporturi, fie cu episcopul, fie cu preoţimea, intră diplomaţia, nu este Duhul Domnului, pentru că lipseşte spiritul de libertate. Trebuie avut curajul de a spune "Eu nu gândesc aşa, gândesc altfel", şi chiar umilinţa de a accepta o corectare. Este foarte important. Şi care este duşmanul cel mai mare al acestor două raporturi? Bârfele. De atâtea ori mă gândesc - pentru că şi eu am această ispită de a bârfi, o avem înăuntru, diavolul ştie că sămânţa aceea îi dă roade şi seamănă bine - eu mă gândesc dacă nu este o consecinţă a unei vieţi celibatare trăite ca sterilitate, nu ca rodnicie. Un bărbat singur ajunge să fie amărât, nu este rodnic şi bârfeşte despre alţii. Acesta este un aer care nu face, este tocmai ceea ce împiedică acel raport evanghelic şi spiritual şi rodnic cu episcopul şi cu preoţimea. Bârfele sunt duşmanul cel mai puternic al aspectului diecezan, adică al spiritualităţii. Însă, tu eşti un bărbat, deci dacă ai ceva împotriva episcopului, du-te la el şi spune-i. Dar apoi nu vor fi consecinţe bune. Vei purta crucea, dar fii bărbat! Dacă tu eşti un bărbat matur şi vezi ceva în fratele tău preot care nu-ţi place sau care crezi că este greşit, du-te şi spune-i în faţă, sau dacă vezi că acela nu tolerează să fie corectat, du-te şi spune-i episcopului sau prietenului mai intim al acelui preot, pentru ca să-l poată ajuta să se corecteze. Dar n-o spune altora: pentru asta înseamnă a se murdări unul pe altul. Şi diavolul este fericit cu acel "banchet", pentru că astfel atacă chiar centrul spiritualităţii clerului diecezan. Pentru mine bârfele fac multă daună. Şi nu sunt o noutate post-conciliară... Deja sfântul Paul a trebuit să le înfrunte, vă amintiţi fraza: "Eu sunt al lui Paul, eu sunt al lui Apolo...". Bârfele sunt o realitate prezentă deja la începutul Bisericii, pentru că diavolul nu vrea ca Biserica să fie o mamă rodnică, unită, bucuroasă. Care este în schimb semnul că aceste două raporturi, dintre preot şi episcop şi dintre preot şi ceilalţi preoţi, merg bine? Este bucuria. Aşa cum amărăciunea este semnul că nu există o adevărată spiritualitate diecezană, pentru că lipseşte un raport frumos cu episcopul sau cu preoţimea, bucuria este semnul că lucrurile funcţionează. Se poate discuta, se pot înfuria, dar există bucuria mai presus de toate şi este important ca ea să rămână mereu în aceste două raporturi care sunt esenţiale pentru spiritualitatea preotului diecezan.
Aş vrea să mă întorc asupra unui alt semn, semnul amărăciunii. Odată îmi spunea un preot, aici la Roma: "Dar eu văd că de atâtea ori noi suntem o Biserică de supăraţi, suntem supăraţi unul pe altul; avem mereu ceva pentru a ne supăra". Acest lucru aduce tristeţea şi amărăciunea: nu există bucuria. Când găsim într-o dieceză un preot care trăieşte aşa de supărat şi cu această tensiune, ne gândim: Dar omul acesta dimineaţa la micul dejun ia oţet. Apoi, la prânz, legumele în oţet şi apoi seara un suc bun de lămâie. Aşa viaţa sa nu merge, pentru că este imaginea unei Biserici de supăraţi. În schimb, bucuria este semnul că merge bine. Unul se poate supăra: este chiar sănătos să ne supărăm o dată. Dar starea de supărare nu este a Domnului şi duce la tristeţe şi la neunire. Şi la sfârşit dumneavoastră aţi spus "fidelitatea faţă de Dumnezeu şi faţă de om". Este acelaşi lucru pe care l-am spus mai înainte. Este fidelitatea dublă şi transcendenţa dublă: a fi fideli faţă de Dumnezeu înseamnă a-l căuta, a ne deschide lui în rugăciune, amintindu-ne că el este cel fidel, el nu se poate tăgădui pe sine însuşi, este mereu fidel. Şi apoi a ne deschide omului; este acea empatie, acel respect, acea simţire şi a spune cuvântul just cu răbdare.
Trebuie să ne oprim, din iubire faţă de credincioşii care aşteaptă... Dar vă mulţumesc, cu adevărat, şi vă cer să vă rugaţi pentru mine, pentru că şi eu am dificultăţile fiecărui episcop şi trebuie să şi reiau în fiecare zi drumul convertirii. Rugăciunea unul pentru altul ne va face bine pentru a merge înainte. Mulţumesc pentru răbdare!
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
