|
| Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 4 ianuarie 2023 © Vatican Media |
1. Cum începem discernământul?
Unul din exemplele cele mai instructive ni-l oferă Sfântul Ignaţiu de Loyola, cu un episod decisiv din viaţa sa. Ignaţiu se află acasă convalescent, după ce a fost rănit în bătălie la un picior. Pentru a alunga plictiseala cere ceva de citit. El iubea relatările cavalereşti, dar din păcate în casă se găsesc numai vieţi de sfinţi. Un pic cu neplăcere se adaptează, dar în cursul lecturii începe să descopere o altă lume, o lume care-l cucereşte şi pare în concurenţă cu aceea a cavalerilor. Este fascinat de figurile Sfântului Francisc şi Sfântului Dominic şi simte dorinţa de a-i imita. Dar şi lumea cavalerească mai continuă să exercite fascinaţia sa asupra lui. Şi astfel simte înăuntrul său această alternanţă de gânduri, cele cavalereşti şi cele ale sfinţilor, care par să se echivaleze.
În această experienţă putem observa mai ales două aspecte. Primul este timpul: adică gândurile lumii la început sunt atrăgătoare, dar apoi pierd smalţul şi lasă goi, nemulţumiţi, te lasă aşa, un lucru gol. Dimpotrivă, gândurile lui Dumnezeu trezesc mai întâi o anumită rezistenţă - "Dar acest lucru plictisitor al sfinţilor nu-l voi citi", dar când sunt primite aduc o pace necunoscută, care durează mult timp.
În acel episod faimos al celor două sentimente pe care le avea Ignaţiu, unul când citea lucrurile cavalerilor şi celălalt când citea viaţa sfinţilor, putem recunoaşte un alt aspect important al discernământului, pe care l-am menţionat deja data trecută. Există o aparentă cazualitate în evenimentele vieţii: totul pare să se nască dintr-un banal contratimp: nu erai cărţi cu cavaleri, ci numai vieţi de sfinţi. Însă un contratimp care cuprinde o posibilă cotitură. Numai după un pic de timp Ignaţiu îşi va da seama de asta, şi în acel moment îi va dedica toată atenţia sa. Ascultaţi bine: Dumnezeu lucrează prin evenimente neprogramabile aceea din întâmplare, ci din întâmplare mi s-a întâmplat asta, din întâmplare am întâlnit această persoană, din întâmplare am văzut acest film, nu era programat, dar Dumnezeu lucrează prin evenimente neprogramabile, şi chiar în contratimpi: "Dar eu trebuia să fac o plimbare şi am avut o problemă la picioare, nu pot...". Contratimp: ce îţi spune Dumnezeu? Ce îţi spune viaţa acolo? Am văzut asta şi într-un text din Evanghelia lui Matei: un om care ară un ogor găseşte din întâmplare o comoară îngropată. O situaţie total neaşteptată. Dar ceea ce este important este că o recunoaşte ca norocul din viaţa sa şi decide în consecinţă: vinde tot şi cumpără ogorul acela (cf. 13,44).
Dar există un lucru de a discerne, cum reacţionez eu în faţa lucrurilor neaşteptate. A vedea ce se întâmplă când trăim lucruri pe care nu le aşteptăm şi acolo învăţăm să cunoaştem inima noastră cum se mişcă.
Discernământul este ajutorul de recunoscut semnalele cu care Domnul se lasă întâlnit în situaţiile neprevăzute, chiar neplăcute, aşa cum a fost pentru Ignaţiu rana la picior. Din ele se poate naşte o întâlnire care schimbă viaţa, pentru totdeauna, ca în cazul lui Ignaţiu. Se poate naşte un lucru care te face mai bun pe cale sau mai rău nu ştiu, dar a fi atenţi şi firul conducător mai frumos este dat de lucrurile neaşteptate: "Cum mă mişc în faţa acestui lucru?". Domnul să ne ajute să auzim inima noastră şi să vedem când el este cel care acţionează şi când nu este el şi este un alt lucru.
2. Rugăciunea
Rugăciunea este un ajutor indispensabil pentru discernământul spiritual, mai ales atunci când implică afectele, permiţând să ne adresăm lui Dumnezeu cu simplitate şi familiaritate, aşa cum se vorbeşte unui prieten. Înseamnă a şti să mergem dincolo de gânduri, să intrăm în intimitate cu Domnul, cu o spontaneitate afectuoasă. Secretul vieţii sfinţilor este familiaritatea şi destăinuirea cu Dumnezeu, care creşte în ei şi face tot mai uşor să recunoască ceea ce este plăcut lui. Rugăciunea adevărată este familiaritate şi destăinuire cu Dumnezeu. Nu înseamnă a recita rugăciuni ca un papagal, bla bla bla, nu. Adevărata rugăciune este această spontaneitate şi afect cu Domnul. Această familiaritate învinge frica sau îndoiala că voinţa sa nu este pentru binele nostru, o ispită care uneori străbate gândurile noastre şi face inima neliniştită şi nesigură sau chiar amară. Nu suntem numai raţiune, nu suntem maşini, nu este suficient a primi instrucţiuni pentru a le urma: obstacolele, ca şi ajutoarele, de a ne decide pentru Domnul sunt mai ales afective, ale inimii.
A discerne ce se întâmplă în noi nu este uşor, pentru că aparenţele înşală, dar familiaritatea cu Dumnezeu poate rezolva în mod suav îndoieli şi temeri, făcând viaţa noastră tot mai receptivă la "lumina sa gentilă", conform expresiei frumoase a Sfântului John Henry Newman. Sfinţii strălucesc de lumină reflectată şi arată în gesturile simple ale zilei lor prezenţa iubitoare a lui Dumnezeu, care face posibil imposibilul. Se spune că doi soţi care au trăit împreună mult timp iubindu-se ajung să se asemene. Ceva asemănător se poate spune despre rugăciunea afectivă: în mod treptat, dar eficace ne face tot mai capabili să recunoaştem ceea ce contează prin natură, ca şi ceva care izvorăşte din adâncul fiinţei noastre. A sta în rugăciune nu înseamnă a spune cuvinte, cuvinte, nu; a sta în rugăciune înseamnă a ne deschide inima lui Isus, a ne apropia de Isus, a lăsa ca Isus să intre în inima mea şi să ne facă să simţim prezenţa sa. Şi acolo putem discerne când este Isus şi când suntem noi cu gândurile noastre, de atâtea ori departe de ceea ce vrea Isus.
Să cerem acest har: să trăim o relaţie de prietenie cu Domnul, aşa cum un prieten îi vorbeşte prietenului (cf. Sf. Ignaţiu de Loyola, Exerciţii spirituale, 53).
3. Parolele inimii
La baza îndoielilor spirituale şi a crizelor vocaţionale se află adesea un dialog insuficient între viaţa religioasă şi dimensiunea noastră umană, cognitivă şi afectivă. Un autor de spiritualitate afirma că multe dificultăţi despre tema discernământului fac trimitere la probleme de alt gen, care trebuie recunoscute şi explorate. Aşa scrie acest autor: "Am ajuns la convingerea că obstacolul cel mai mare în calea discernământului adevărat (şi a unei adevărate creşteri în rugăciune) nu este natura intangibilă a lui Dumnezeu, ci faptul că nu ne cunoaştem suficient pe noi înşine şi nu vrem nici măcar să ne cunoaştem cum suntem cu adevărat. Aproape noi toţi ne ascundem în spatele unei măşti, nu numai în faţa altora, ci şi atunci când ne privim în oglindă" (Th. Green, Il grano e la zizzania [Grâul şi neghina], Roma 1992, 25). Uitarea prezenţei lui Dumnezeu în viaţa noastră merge în acelaşi pas cu ignoranţa despre noi înşine - a-l ignora pe Dumnezeu şi a ne ignora pe noi -, ignoranţă despre caracteristicile personalităţii noastre şi despre dorinţele noastre mai profunde.
Trăind în era informaticii, ştim cât de important este a cunoaşte parolele (password) pentru a putea intra în programele unde se află informaţiile mai personale şi preţioase. Dar şi viaţa spirituală are "parolele" sale: există cuvinte care ating inima pentru că fac trimitere la ceea ce ne face mai sensibili. Ispititorul, adică diavolul, cunoaşte bine aceste cuvinte-cheie şi este important ca să le cunoaştem şi noi, pentru a nu ne afla acolo unde nu am vrea. Ispita nu sugerează în mod necesar lucruri rele, ci adesea lucruri dezordonate, prezentate cu o importanţă excesivă. În acest mod ne hipnotizează cu atracţia pe care aceste lucruri o trezesc în noi, lucruri frumoase, dar iluzorii, care nu pot menţine ceea ce promit, şi astfel ne lasă la sfârşit cu un sentiment de gol şi de tristeţe. Acel sentiment de gol şi tristeţe este un semnal că am luat-o pe un drum care nu era corect, care ne-a dezorientat. De exemplu, pot să fie titlul de studiu, cariera, relaţiile, toate lucruri lăudabile în sine, dar faţă de care, dacă nu suntem liberi, riscăm să nutrim aşteptări ireale, ca de exemplu confirmarea valorii noastre. Tu, de exemplu, când te gândeşti la un studiu pe care-l faci, tu îl gândeşti numai pentru a te promova pe tine însuţi, pentru interesul tău, sau şi pentru a sluji comunitatea? Acolo, se poate vedea care este intenţionalitatea fiecăruia dintre noi. Din această înţelegere greşită derivă adesea suferinţele mai mari, pentru că niciunul din lucrurile acelea nu poate fi garanţia demnităţii noastre.
Pentru aceasta, iubiţi fraţi şi surori, este important să ne cunoaştem, să cunoaştem parolele inimii noastre, lucrurile de care suntem mai sensibili, pentru a ne proteja de cel care se prezintă cu cuvinte convingătoare pentru a ne manipula, dar şi pentru a recunoaşte ceea ce este într-adevăr important pentru noi, distingându-l de modele momentului sau de sloganuri senzaţionale şi superficiale. De atâtea ori ceea ce se spune la un program de televiziune, în vreo publicitate care se face, ne atinge inima şi ne face să mergem în acea parte fără libertate. Fiţi atenţi la asta: sunt liber sau mă las dus la sentimentele de moment, sau la provocările de moment?
4. Dorinţa
De fapt, discernământul este o formă de căutare, iar căutarea se naşte mereu din ceva care ne lipseşte, dar pe care într-un fel îl cunoaştem, avem flerul.
De ce gen este această cunoaştere? Maeştrii spirituali o indică prin termenul "dorinţă", care, la rădăcină, este o nostalgie de plinătate care nu găseşte niciodată ascultare deplină, şi este semnul prezenţei lui Dumnezeu în noi. Dorinţa nu este voinţa de moment, nu. Cuvântul italian (desiderio) vine de la un termen latin foarte frumos, acest lucru este curios: de-sidus, literalmente "lipsa stelei", dorinţa este o lipsă a stelei, lipsă a punctului de referinţă care orientează drumul vieţii; ea evocă o suferinţă, o carenţă, şi în acelaşi timp o tensiune pentru a ajunge la binele care ne lipseşte. Aşadar, dorinţa este busola pentru a înţelege unde mă aflu şi încotro merg, ba chiar este busola pentru a înţelege dacă stau pe loc sau merg, o persoană care nu doreşte niciodată este o persoană oprită, probabil bolnavă, aproape moartă. Este busola dacă eu merg sau dacă eu mă opresc. Şi cum este posibil de recunoscut asta?
Să ne gândim, o dorinţă sinceră ştie să atingă în profunzime coardele fiinţei noastre, pentru aceasta nu se stinge în faţa dificultăţilor sau a contratimpilor. Este ca atunci când ne este sete: dacă nu găsim de băut, nu renunţăm din această cauză, dimpotrivă, căutarea ocupă tot mai mult gândurile noastre şi acţiunile noastre, până când devenim dispuşi la orice sacrificiu pentru a o putea potoli, aproape obsedat. Obstacolele şi insuccesele nu sufocă dorinţa, nu, dimpotrivă o fac şi mai vie în noi.
Spre deosebire de voinţa sau de emoţia de moment, dorinţa durează în timp, un timp chiar lung, şi tinde să se concretizeze. De exemplu, dacă un tânăr doreşte să devină medic, va trebui să întreprindă un parcurs de studii şi de muncă ce va ocupa câţiva ani din viaţa sa, prin urmare va trebui să pună limite, aş spune nişte "nu"-uri, înainte de toate altor parcursuri de studiu, dar şi la posibile distracţii şi distrageri, în special în momentele de studiu mai intens. Însă, dorinţa de a da o direcţie vieţii sale şi de a ajunge la acea ţintă - să ajungă medic era exemplul - îi permite să depăşească aceste dificultăţi. Dacă Domnul ne-ar adresa nouă, astăzi, de exemplu, oricăruia dintre noi, întrebarea pe care a pus-o orbului din Ierihon: "Ce vrei să fac pentru tine?" (Mc 10,51) - să ne gândim că Domnul întreabă asta astăzi pe fiecare dintre noi: "Ce vrei să fac pentru tine?" -, ce am răspunde? Probabil, am putea în sfârşit să-i cerem să ne ajute că cunoaştem dorinţa profundă de el, pe care însuşi Dumnezeu a pus-o în inima noastră: "Doamne, eu să cunosc dorinţele mele, să fiu o femeie, un bărbat cu dorinţe mari", probabil că Domnul ne va da forţa de a concretiza asta. Este un har imens, la baza tuturor celorlalte: a-i permite Domnului ca în evanghelie să facă minuni pentru noi: "Dă-ne dorinţa şi fă-o să crească, Doamne!"
5. Cartea vieţii mele
A cunoaşte propria istorie de viaţă este un ingredient - să spunem aşa - indispensabil pentru discernământ. Viaţa noastră este "cartea" cea mai preţioasă care ne-a fost încredinţată, o carte pe care din păcate mulţi nu o citesc, sau fac asta prea târziu, înainte de a muri. Şi totuşi, chiar în acea carte se află ceea ce se caută în mod inutil pe alte căi. Sfântul Augustin, un mare căutător al adevărului, a înţeles asta tocmai recitind viaţa sa, observând în ea paşii tăcuţi şi discreţi, dar incisivi, ai prezenţei Domnului. La sfârşitul acestui parcurs va observa cu uimire: "Tu erai înăuntrul meu, iar eu afară. Şi acolo te căutam. Diform, mă aruncam asupra formelor frumoase ale creaturilor tale. Tu erai cu mine, dar eu nu eram cu tine" (Confesiuni X, 27.38). De aici invitaţia sa de a cultiva viaţa interioară pentru a găsi ceea ce se caută: "Reintră în tine însuţi. În omul interior locuieşte adevărul" (Adevărata religie, XXXIX, 72). Aceasta este o invitaţie pe care eu v-aş face-o vouă tuturor, o fac şi mie însumi: "Reintră în tine însuşi. Citeşte viaţa ta. Citeşte-te înăuntru, cum a fost parcursul tău. Cu seninătate. Reintră în tine însuţi".
A ne obişnui să recitim propria viaţă educă privirea, o ascute, permite să observăm micile minuni pe care bunul Dumnezeu le face pentru noi în fiecare zi. Când ne concentrăm, observăm alte direcţii posibile care întăresc gustul interior, pacea şi creativitatea. Mai ales ne face mai liberi de stereotipurile toxice. În mod înţelept s-a spus că omul care nu cunoaşte propriul trecut este condamnat să-l repete. Este curios: dacă noi nu cunoaştem drumul parcurs, trecutul, îl repetăm mereu, suntem circulari. Persoana care merge în cerc nu merge înainte niciodată, nu există o cale, este precum câinele care-şi muşcă propria coadă, merge mereu aşa, şi repetă lucrurile.
Putem să ne întrebăm: eu am povestit vreodată cuiva viaţa mea? Aceasta este o experienţă frumoasă a logodnicilor, care atunci când sunt serioşi povestesc propria viaţă... Este vorba de una din formele de comunicare cele mai frumoase şi intime, a povesti propria viaţă. Ea permite să se descopere lucruri necunoscute până în acel moment, mici şi simple, dar, aşa cum spune evanghelia, tocmai din lucrurile mici se nasc lucrurile mari (cf. Lc 16,10).
Oficiul pentru Cateheză
* * *
Cateheze: Arta discernământului şi Ingredientele discernământului spiritual (prezentări powerpoint)
