Scrierea autobiografică a martirei Perpetua
Jurnalul lui Perpetua dă mărturie, împreună cu un mare număr de alte scrieri, anterioare şi posterioare, cât a favorizat creştinismul vorbirea şi povestirea despre sine, în măsură mai mare şi în modalităţi originare faţă de tradiţia clasică. Mai mult, acest fenomen a fost recunoscut începând de la Confesiunile lui Augustin, care se plasează la sfârşitul secolului al IV-lea şi au fost considerate adevăratul început al autobiografiei în sens modern. În realitate, o producţie de tip autobiografic apare încă de la începutul literaturii creştine în diferite forme şi contexte: ne gândim la multe pagini ale apostolului Paul, dar, pentru a ne limita la autori din secolul al II-lea anteriori lui Perpetua, şi la Ignaţiu din Antiohia, la Hermas, la Iustin. Însă jurnalul ei arată caracteristici cu totul excepţionale şi se poate spune unice pentru lumea antică.
Primul element care uimeşte este faptul că autoarea este o femeie, o femeie tânără de 22 de ani, căsătorită şi cu un copil încă neînţărcat: e vorba de un element care nu are paralele în literatura greacă şi romană şi care are numai analogii parţiale cu exemple moderne - Perpetua a fost comparată cu Anna Frank şi cu Sophie Scholl.
Şi atunci s-a pus la îndoială faptul că textul a fost scris efectiv de ea şi că nu a suferit intervenţii redacţionale, dar este greu să nu se dea crezare afirmaţiilor repetate şi solemne ale redactorului, care subliniază că a relatat ea evenimentele martiriului său în documentul pe care l-a lăsat - spune - "scris cu mâna sa şi după modul său de a simţi" (2,3; cf. 14).
Autenticitatea este confirmată de diferenţele lingvistice şi stilistice ale secţiunilor autobiografice faţă de partea redacţională în textul latin al lui Passio, care conform opiniei comune este cel original (există şi o versiune greacă). De altfel, martira avea toate capacităţile de a elabora o scriere, deoarece a primit o bună instruire în conformitate cu condiţiile elevate ale familiei.
Un alt element care face singulară această scriere este însuşi conţinutul: aşa cum notează Auerbach, în relatarea lui Perpetua "sunt reprezentate lucruri care în literatura antică nu se găsesc", şi care rar au fost descrise la persoana întâi: senzaţiile de oroare şi de suferinţă simţite în închisoare, emoţiile contrastante, de chin sau de uşurare şi bucurie, produse de întâlnirile cu rudele, îndeosebi raportul agitat cu tatăl care a rămas păgân, suferinţa pentru copil, destăinuirile faţă de fratele ei.
Tot Auerbach notează: "în literatura antică exista Antigon; dar ceva asemănător nu exista şi nu putea să existe; nu exista un genus literar pentru această realitate în atâta demnitate şi sublimitate". Perpetua nu numai că povesteşte despre locuri şi circumstanţe umile şi zilnice, de experienţe personale intime şi concrete, ci face asta cu mare simplitate de limbaj şi de stil împreună cu excepţională capacitate expresivă, care ajunge la tonuri ridicate, uneori tragice, şi nu este deloc lipsită de efecte retorice.
Privită în ansamblul ei, scrierea lui Perpetua nu se poate califica în mod satisfăcător. A fost definită de cercetători "amintire" sau "autobiografie spirituală" sau "jurnal". Dar numai în mod impropriu se poate vorbi de "jurnal" (aşa cum se poate vorbi de jurnalul lui Anna Frank): în forma în care a ajuns la noi, nu apare compilată zi de zi şi autoarea se arată pe deplin conştientă de soarta care-o aşteaptă, deoarece a primit despre ea un fel de revelaţie printr-un vis, sau viziune nocturnă, deja în primele momente ale întemniţării (4,10). În afară de asta, nu scrie numai pentru ea însăşi, ci pentru a lăsa un mesaj de credinţă fraţilor din comunitatea creştină.
Indicii ale unei compoziţii elaborate şi intenţionale sunt alternanţa îngrijită şi legăturile dintre fapte şi viziuni, structura speculativă şi concentrică a viziunilor, dezvoltarea progresivă a naraţiunii, care este de semn negativ în ceea ce priveşte raporturile cu tatăl şi perspectivele propriei existenţe pământeşti, de semn pozitiv în ceea ce priveşte înţelegerea propriului destin pe planul mântuirii spirituale.
S-ar putea presupune că Perpetua, într-o fază de revizuire finală, a selecţionat şi ordonat materialele din jurnalul său având în minte un fel de proiect.
Îndeosebi au o importanţă strategică viziunile, sau visele, care constituie componenta cea mai relevantă a textului şi au fost obiectul unei mari atenţii, dar au fost şi încă sunt şi foarte discutate în privinţa caracterului lor şi a semnificaţiei lor. E vorba de experienţe reale sau de artificii literare? Sunt manifestări onirice care trebuie interpretate cu metodele psihologiei inconştientului sau sunt construcţii narative ale căror simboluri trebuie înţelese pe baza patrimoniului religios al lui Perpetua? Şi care? Tradiţia păgână încă înrădăcinată în adânc sau imaginarul biblic asimilat la cateheză?
O soluţie echilibrată poate să fie aceea de a admite că la bază au existat fenomene efective (se pot observa referinţe la evenimentele concrete trăite) şi că unele amănunte aparent absurde se explică prin caracteristici onirice, şi nici nu trebuie negată a priori posibilitatea unei plurivalenţe a imaginilor. Însă visele, sau viziunile, pe care le cunoaştem sunt rod al unei transcrieri efectuate în stare de veghe, pe baza unei regândiri care a avut loc a posteriori, care le-a perceput o semnificaţie: nu întâmplător de fiecare dată relatările viziunilor se încheie cu formula "şi am înţeles" (intellexi sau cognovi) sau "am înţeles" (intelleximus). În afară de asta, voinţa de a lăsa comunităţii documentul indică o intenţie comunicatoare care nu poate să nu fi influenţat scrierea.
Cadrul de referinţă cel mai clar şi semnificativ îl reprezintă Biblia şi credinţa creştină. Este evident un mare număr de aluzii biblice, care fac trimitere îndeosebi la Geneză, la Apocalips, la Paul; în unele cazuri e vorba de adevărate citate, aşa cum este fraza "i-am călcat capul", care face trimitere la Gen 3,15 şi apare fie în prima fie în a patra viziune şi este aplicată balaurului (4,7) şi adversarului egiptean (10,11), ambii imagini ale diavolului. Dar se pot recunoaşte în toate viziunile şi aluzii de tip sacramental.
Şi din acest punct de vedere se observă o progresie, un fel de via perfectionis. De altfel, şi relatările episoadelor fac să reiasă aluzii simbolice, adesea biblice, şi referinţe metafizice: de exemplu, în descrierea primei întâlniri cu tatăl, Perpetua asemănându-se pe ea însăşi, ca şi creştină, cu un recipient care se află în celulă (3,1-2) în mod verosimil refoloseşte o imagine paulină şi la sfârşitul întâlnirii asociază raţionamentele tatălui la cele ale diavolului (3,3).
Se poate spune că jurnalul, în pluralitatea şi în împletirea elementelor care-l compun, foloseşte pentru diferite obiective, personale şi comunitare: are în vedere depăşirea neînţelegerilor şi a neliniştilor dureroase ale vieţii prezente pentru a le recompune pe un alt nivel al realităţii, mai adevărat; arată sieşi şi celorlalţi un proiect divin cu totul pozitiv, revelat deja în Sfânta Scriptură, arătând că se realizează pe deplin în afara istoriei dar deja are ocazii de împlinire în viaţa creştină şi în comuniunea cu fraţii în credinţă.
(Clementina Mazzucco, în L'Osservatore Romano, 1 mai 2009)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
