|
| © Vatican Media |
Petru şi Ioan
Diferiţi, dar complementari
de Simone Caleffi
Isus s-a arătat pentru prima dată discipolilor imediat după înviere şi le-a dat puterea de a ierta păcatele. În a doua apariţie a întărit credinţa în Toma şi în toţi ceilalţi. În a treia, pe malul lacului, le conferă discipolilor încrederea necesară pentru a desfăşura misiunea lor. Fără Isus, munca este trudă irosită, pescuirea este un efort în gol, chiar dacă toţi cooperează sub conducerea lui Petru. Cu Isus şi prin Isus, pescuirea devine în mod miraculos abundentă, aşa încât năvodul se demonstrează prea mic şi slab pentru a conţine cantitatea de peşti; barca fragilă cu greu poate fi trasă la mal.
La fel i se întâmplă Bisericii, a cărei conducere a fost încredinţată de Isus discipolilor săi. Biserica îndură mereu noi valuri de descurajare, de aparent faliment. Dar dacă discipolii îşi fac munca lor cu credinţă în Isus şi ascultând de cuvântul său, pescuirea va fi întotdeauna miraculoasă, depăşind toate posibilităţile umane. Biserica, deşi condusă de oameni, este în întregime lucrare a lui Isus; şi prin urmare, este împărăţie a lui Dumnezeu pe pământ. Iată pentru ce obţine rezultate care depăşesc orice previziune umană. În Biserică, discipolii sunt uniţi cu Domnul de o legătură asemănătoare cu aceea care îi unea pe el cu oamenii din barcă pe lacul Genezaret. Este o intimitate încrezătoare, o apropiere iubitoare şi, în acelaşi timp, o distanţă reverenţioasă, o tăcere conştientă, un respect profund în faţa maiestăţii divine.
Petru şi Ioan sunt două caractere diferite. Petru este impulsiv, înclinat spre deciziile rapide şi spre iniţiativele prăpăstioase, dar la fel de uşor la schimbare şi la transformare. În schimb, Ioan este un foc ascuns, mai reflexiv, mai liniştit, mai contemplativ, mai iluminant. Probabil că pentru asta cei doi discipoli au fost mereu uniţi de o prietenie profundă. Petru, chemat să-l urmeze pe Isus, care i-a anunţat în mod misterios destinul său, ar vrea să ştie ceva despre viitorul lui Ioan. Isus dă de înţeles că nu este necesar ca Petru să cunoască soarta lui Ioan. Creştinii au interpretat cuvintele lui Isus în sensul că Ioan nu va muri până la întoarcerea Domnului. La sfârşitul Evangheliei sale, Ioan rectifică această opinie falsă: Isus nu a spus asta, ci numai că Ioan trebuia să rămână. Cu acele cuvinte Isus intenţiona să afirme că Ioan nu va muri de moarte violentă, ci va aştepta până când va veni Isus ca să-l ia pentru a-l duce în casa Tatălui.
Destinele celor doi discipoli sunt divergente. Petru merge la Roma şi moare pe cruce pentru Domnul; Ioan rămâne în Orient, îndură marea persecuţie, scrie Evanghelia şi Apocalipsul şi moare de moarte naturală. Omul trebuie să fie gata mereu să spună "da" voinţei lui Dumnezeu, oricare ar fi ea. Diversitatea sorţii între Petru şi Ioan arată o deosebită frumuseţe a sa: iniţiativă şi ponderaţie, autoritate şi spirit, trudă apostolică şi rugăciune iubitoare, acţiune şi contemplaţie, martiriu al sângelui şi martiriu al inimii se contopesc şi se completează reciproc.
Atunci când Ioan, de acum bătrân, scrie Evanghelia gândindu-se la Petru, mort deja de mult timp, revede în minte orele petrecute cu el şi cu Domnul înviat şi glorificat, pe malul lacului. Ioan adaugă în adaos la Evanghelie o mică încheiere. Pune, s-ar putea spune, propria semnătură autografă în subsolul Evangheliei. El era discipolul pe care îl iubea Isus, care a înţeles în mod deosebit spiritul său, care i-a fost aproape în timpul discursului de adio când Isus le-a dezvăluit discipolilor săi secretele cele mai intime. Era discipolul rămas îndelung în Biserică, până la epoca cea mai târzie; martorul ocular al tuturor evenimentelor pe care le relata. Mărturia sa era deci incontestabilă. Împotriva tuturor falsificărilor, împotriva tuturor erorilor care începeau să se strecoare, Ioan a subliniat adevărul, exactitatea şi infailibilitatea mărturiei sale. Ceea ce a scris în Evanghelie nu era o construcţie a inteligenţei sau fanteziei sale, nici rezultatul unei speculaţii, ci pur şi simplă cea mai pură mărturie, o documentaţie precisă. Ioan simte însă limitele şi spune asta. Tot ceea ce a scris nu este decât o bâlbâială. Este vorba de cuvântul lui Dumnezeu şi prin urmare mărturia cuvântului uman este nepotrivită şi insuficientă. Cristos a realizat lucruri atât de mari, încât întreaga lume n-ar reuşi să conţină cărţile pe care ar trebui să le scrie despre Isus.
Evanghelia după Sfântul Ioan este una dintre lucrările cele mai mari şi cele mai frumoase ale literaturii mondiale. În spatele acelor puţine cuvinte vorbeşte şi pluteşte un Altul care cu limbaj uman se exprimă în mod divin. Este simţit mişcându-se şi acţionând, pagină cu pagină. Discipolul preaiubit înregistrează cuvintele sale strălucitoare, prezintă razele sale de lumină, de adevăr şi de viaţă. Mândria sa maximă este de a fi un martor şi un mesager al lui Isus.
(După L'Osservatore Romano, 8 mai 2024)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
