În inima unui ținut marcat de profunde diviziuni și suferințe, tinerii Vicariatului „Sfântul Iacob” – comunitatea catolicilor vorbitori de limbă ebraică din Patriarhia Latină de Ierusalim – s-au adunat la Deir Rafat sâmbătă, 31 octombrie 2026, pentru Ziua Spirituală anuală organizată în colaborare cu Secretariatul General pentru Tineret din Galileea, alături de tineri din alte parohii din Țara Sfântă. Mai mult decât o simplă adunare, evenimentul reprezintă o experiență spirituală puternică și o oportunitate de a redescoperi sensul autentic de a fi o singură Biserică, dincolo de orice logică politică sau umană.
Reflectând asupra sensului profund al acestui drum, părintele Piotr Żelazko, vicar patriarhal pentru catolicii vorbitori de limbă ebraică din Israel, s-a concentrat asupra rănilor și dificultăților care marchează viața de zi cu zi și sufletele tinerilor din Țara Sfântă. Suferința nu cruță pe nimeni în acest context: „Bolile din această societate, rănile și conflictul, ne schimbă cu adevărat și de ce spun «ne»?”, a meditat Żelazko, „pentru că, deși sunt străin, locuiesc aici de aproape douăzeci de ani și mă simt parte din această societate. Numesc Israelul «casa mea», dar nu sunt liber de aceste răni și, prin urmare, înțeleg bine ce înseamnă când toată lumea vrea să-ți explice adevărul sau realitatea și nu poți accepta narațiunea altcuiva pentru că ești rănit, pentru că ești îndurerat, pentru că emoțiile și narațiunea ta sunt atât de profunde încât îți ating identitatea și propria suferință”.
Această experiență a durerii lasă o amprentă profundă asupra tinerilor, care poartă în ei istorii complexe și o povară emoțională grea. Părintele Piotr explică modul în care fiecare tânăr primește „din rănile războiului, din suferința și experiența fiecărui individ, acest bagaj care se află în inimile lor”. Deși tinerii sunt „încă rezistenți, încă inocenți – avertizează vicarul patriarhal – rănile lor vor începe să vorbească”. Și în această societate marcată din ce în ce mai mult de singurătate și frică constantă, unde viața este plină de groază pentru fiecare zi care va veni, „rănile și durerea riscă să înece vocile tinerilor și să ascundă dorința de reconciliere și fraternitate pe care o poartă în inimile lor în pofida problemelor lor, dar care este dificil de realizat tocmai pentru că societatea nu îi ajută pe tineri să depășească frica și durerea”.
În fața acestor diviziuni și suferințe larg răspândite, părintele Piotr amintește cu forță avertismentul adresat odată tinerilor de cardinalul Pierbattista Pizzaballa, patriarhul latin de Ierusalim: „Să știți că, dacă voi continuați să faceți aceste lucruri frumoase, vor exista persoane care nu le vor accepta, care nu vor iubi ceea ce faceți”. Aceasta subliniază urgența unei credințe trăite în esența sa radicală: „Trebuie să fie clar și faptul că noi, fiind creștini și catolici, în pofida tuturor diferențelor noastre, suntem uniți în Cristos; așa trebuie să fie! Dacă Isus nu ne unește, atunci credința noastră nu este autentică”. Prin urmare, pentru tineri, această întâlnire devine un moment privilegiat pentru a „savura această credință și speranță, cu o deschidere a inimii care ne permite să credem chiar dacă viața de aici este plină de dificultăți, să avem speranță acolo unde nu există speranță. Cred că aceste momente sunt ultimele înainte de a intra în viața de adult. Poate că într-o zi își vor aminti de această zi în care politica nu exista, unde conflictul era departe, unde eram cu toții ca niște fii, adunați în jurul mesei Domnului”.
Acest drum al unității își are rădăcinile într-un festival al tineretului care a început foarte simplu. Totuși, după oprirea forțată impusă de conflict, decizia de a relua activitatea a fost determinată și de o coincidență extraordinară, așa cum își amintește Żelazko: „Anul trecut am decis să o facem în pofida războiului cu Iranul; apoi a venit armistițiul. Aceste coincidențe generează, de asemenea, speranță și putere pentru angajarea noastră. Visăm că este posibil, ne pregătim, ne organizăm, iar apoi, când a venit armistițiul, am spus: «Ei bine, hai să facem festivalul nostru, totul este gata!»”. Dar ceea ce a făcut ca evenimentul din 31 octombrie să fie unic a fost capacitatea sa de a reuni comunitățile catolice vorbitoare de ebraică și arabă. Vicarul afirmă că poate „este singura zi în care catolicii vorbitori de ebraică și arabă se întâlnesc și poate singurul loc din lume unde oamenii se roagă în arabă și ebraică în același timp”.
Ziua s-a desfășurat cu un program încărcat: sosirea a aproximativ trei sute de participanți dimineața, deschiderea oficială cu o citire a textelor patriarhului Pizzaballa, atelierele de arte și meșteșuguri pentru a promova apropierea fizică și relațională între tineri și muzica de cor în patru voci care unește diferite limbi. Părintele Piotr a subliniat: „Trebuie să fie un semn că avem voci diferite și că muzica ne unește, așa cum o face și credința. Putem avea opinii politice diferite, dar credința ne unește; uneori lumea nu înțelege starea emoțională și mentală a oamenilor de aici, unde adesea se simt neauziți sau tratați ca oameni care pur și simplu au nevoie să învețe de la alții. Dar, în pofida tuturor lucrurilor, credința în Isus Cristos ne unește și ne oferă oportunitatea de a experimenta aceste momente de har autentic”. Și apoi a urmat prânzul împărtășit spontan, atelierul de după-amiază deschis la care au participat toți participanții și, în final, momentul culminant al adorației euharistice, spovezilor și Sfânta Liturghie bilingvă, prezidată de cardinalul Pizzaballa.
Un eveniment care, după cum spunea părintele Piotr, rămâne un punct de referință strălucitor pentru întregul an pastoral: „Visul meu este, în primul rând, ca acesta să continue an de an. În al doilea rând, sper ca într-o zi să poată deveni mai internațional, primind tineri din alte țări pentru a petrece împreună mai mult de o singură zi pe an”.
Emiliano Eusepi
(După L’Osservatore Romano, 3 noiembrie 2026)
Traducere de pr. Mihai Pătrașcu
