Catedrala "Sfânta Fecioară Maria, Regină" din Iaşi a găzduit întâlnirea tinerilor din parohiile Decanatului de Iaşi adunaţi sâmbătă, 2 mai 2026, pentru Ziua Tineretului.
Ziua Tineretului 2026 a fost un prilej de sărbătoare, o zi deosebită de comuniune a tinerilor catolici din parohiile Decanatului de Iaşi, plină de energie şi zâmbete, cu un program diversificat, conţinând momente de cunoaştere şi provocări de interacţiune între participanţi, momente catehetice rodnice, bune de pus la inimă şi de păstrat în cămara sufletului, pentru care îi mulţumim părintelui Fabian Pitreţi, mărturii emoţionante şi încurajările unei tinere care ne-a povestit ca o soră mai mare cum putem propaga viu speranţa în viaţa noastră şi în vieţile celor din jur, prin inimi deschise, răbdare şi empatie, pentru care îi mulţumim domnişoarei psiholog Florentina Chiricheş, o Liturghie minunată însufleţită de cântări minunate specifice tinerilor, animate de Corul de tineri "Juvenes Ecclesiae", diverse ateliere, jocuri şi concursuri care au pus la încercare cunoştinţele, agilitatea fizică, dar şi cea mentală şi creativitatea tinerilor. Tema aleasă în acest an a fost: "Cu Isus, speranţa devine mărturie", un ecou atât de vibrant al Jubileului cu tema "Pelerini ai speranţei", urmând şi noi un mic pelerinaj al speranţei, aici, la Iaşi.
Poate nu vă întrebaţi încă: "Ce este speranţa?", dar ar trebui. Noi cu această întrebare ne-am început ziua şi, pentru a vă purta şi pe voi prin acest pelerinaj meditativ al speranţei, v-am scris următoarele gânduri. Să pornim la drum!
Oare de câte ori în fuga spre următorul "cel mai bun" lucru, uităm de noi, de sufletul nostru şi ne epuizăm încercând să facem pe plac altora, să obţinem validarea celor din jur sau lucruri pe care societatea ne convinge că ne sunt necesare pentru a fi fericiţi?
De câte ori realizăm în ce groapă suntem şi ne dezamăgim? Ca apoi să cădem într-o angoasă a nerealizării, a extenuării, a izolării şi a învinuirii?
Apoi de câte ori avem real curajul de a alerga la Isus cu aceste dureri? Oare nu ne-am spus: "Am greşit, nu pot să vorbesc cu el aşa, trebuie să mă curăţ ca să mă pot prezenta în faţa sa, să mă asculte, să mă ajute"?
Adevărul de care cu toţii avem nevoie cel puţin din când în când e că lucrurile nu stau aşa, Dumnezeu ne iubeşte aşa cum suntem noi, imperfecţi, greşitori. Ne spune prin intermediul Monseniorului Lebrun: "Orice s-ar întâmpla, nu aştepta să fii sfânt pentru a fi sincer în dragoste, aşa nu mă vei iubi niciodată...", ne spune: "Iubeşte-mă aşa cum eşti!".
Aici intervine speranţa. Ce este speranţa?
Sigur, speranţa este una dintre cele trei virtuţi teologale (alături de credinţă şi iubire), ceea ce înseamnă că are originea, motivul şi obiectul direct în Dumnezeu, ştim că se caracterizează prin încrederea în făgăduinţele lui Cristos.
La cateheza din cadrul acestei minunate zile, părintele Fabian Pitreţi ne-a învăţat că definiţia speranţei nu se opreşte acolo, ci că speranţa este mai mult de atât.
E o renunţare la ego, la credinţa că toate stau în puterile noastre, că trebuie să fim perfecţi, că trebuie să reuşim totul şi în toate. E o pauză în care nu ne mai lăsăm executaţi de ghilotina opiniei publice şi ne întoarcem inimile spre privirea blândă şi iubitoare a lui Dumnezeu, un moment în care se reaprinde focul speranţei, speranţa că avem o destinaţie finală care merită parcurgerea unui drum şi dificil pe alocuri.
În continuare, părintele ne-a spus ceva chintesenţial, răscolitor, dar şi mângâietor deopotrivă: noi, tinerii, ne aflăm în "etapa marilor speranţe" care este caracteristică adolescenţei târzii şi a începutului maturităţii, perioada în care simţi că poţi muta munţii şi îţi doreşti cu toată inima să faci asta, dar cum "cu mari puteri, vin mari responsabilităţi", cu mari speranţe, vin şi mari dezamăgiri atunci când lucrurile nu au ieşit aşa cum ne-am dorit sau imaginat noi, ceea ce face ca o dezamăgire să cântărească atât de mult în avântul spre noi decizii, călătorii, provocări. În această etapă ne copleşeşte şi presiunea "tuturor posibilităţilor", speranţele sunt "mari" pentru că acum se iau deciziile care vor defini restul vieţii: cariera, partenerul de viaţă, valorile morale, iar reţelele sociale şi expunerea la "oceanul" de variante şi opţiuni doar îngreunează această piatră de pe umerii tinerilor din zilele noastre.
Romanul "Marile Speranţe" de Charles Dickens, menţionat de pr. Fabian, ilustrează parcurgerea acestei etape şi cum finalul acesteia marchează adesea trecerea de la "speranţe" (care pot fi nerealiste sau bazate pe proiecţiile altora) la maturitate, unde înveţi să apreciezi realitatea aşa cum este ea.
Predica părintelui ne-a spus cum răul nu ne ocoleşte, prin viaţă şi întâmplări apare dezamăgirea, iar atunci când eşti trist, dezamăgit şi frustrat, nu vrei altceva decât să te retragi sau să te ascunzi într-un loc imaginar, îndepărtat, o "Ţară de Nicăieri".
Dar oare aceasta este o abordare sănătoasă? Să ne ascundem de probleme până dispar? Să fugim de dezamăgirile şi deznădăjduirile noastre? Bineînţeles că nu.
Un pas pe care îl putem face este să pornim pe propriul nostru drum spre Emaus, poate sună a îndemn de a pleca în acel loc îndepărtat, dar nu e, îndemnul este de a parcurge o călătorie de transformare, un drum pe care ne deschidem mintea şi inima pentru a primi îndrumarea lui prin orice mijloc ar trimite-o Dumnezeu, prin ceva mic a cărui semnificaţie doar noi o înţelegem - un "inside joke" divin sau un om care ne dă un sfat potrivit la momentul potrivit pentru că Dumnezeu vorbeşte prin oameni.
Călătoria celor doi ucenici către Emaus ne spune: nu vă baricadaţi inimile, lăsaţi inima întredeschisă, primiţi cuvântul "străin" şi faceţi-i loc lui Isus în inimile voastre.
Pr. Iacopo Iadarola, OCD, spune: "Paradisul, în ebraică pardes, provine dintr-un termen persan care înseamnă literalmente «zid împrejur». Un zid care nu înseamnă divizare sau excludere, ci un zid care indică grija iubitoare faţă de ceva care este extrem de preţios şi care trebuie protejat în orice fel, şi anume grădina sufletului nostru, în care Dumnezeu, care se desfăta ca în paradisul pământesc de odinioară, se află acum singur, pentru că noi l-am abandonat şi trăim - nefericit şi fără să ni-l amintim - în afara zidurilor."
Dacă am abandonat oare şi zidurile sufletului nostru? Sau am construit ziduri care au protejat mai degrabă egoul nostru, nelăsând spaţiu oamenilor şi experienţelor noi să ne întâmpine din frica de a fi răniţi sau dezonoraţi, în timp ce singuri ne-am lăsat sufletul pradă propriilor ambiţii, critici sau bucurii trecătoare care nu ne-au hrănit inima.
Speranţa? E curaj, credinţă, răbdare, perseverenţă, deschidere.
"Nu ardea, oare, inima în noi când ne vorbea pe drum şi ne povestea scripturile?"
Speranţa înseamnă să ne lăsăm înflăcăraţi de iubirea lui Cristos.
Martina Apetrei
* * *
Câteva mărturii ale unor participanţi:
"Ziua Tineretului 2026 a fost o experienţă frumoasă şi plină de momente care ne-au ajutat să reflectăm mai profund asupra credinţei şi speranţei. Cateheza despre viaţa lui Carlo Acutis ne-a impresionat foarte mult, fiind un exemplu actual pentru tineri prin credinţa sa puternică, simplitatea şi dorinţa de a-l face cunoscut pe Dumnezeu şi prin lucrurile obţinute, inclusiv prin folosirea tehnologiei. Mărturia ascultată a fost emoţionantă şi ne-a arătat cât de important este să rămânem aproape de Dumnezeu în orice moment al vieţii. Activităţile pe grupuri ne-au ajutat să discutăm deschis, să împărtăşim idei şi să înţelegem mai bine cum putem pune în practică valorile creştine în viaţa de zi cu zi. A fost o zi reuşită, plină de bucurie, comuniune şi învăţături frumoase, din care plecăm cu gânduri bune şi cu dorinţa de a urma exemplul lui Carlo Acutis, trăind credinţa cu curaj şi autenticitate şi dorinţa de a duce mai departe mesajul acestei întâlniri: «Cu Isus, speranţa devine mărturie!» (Alberta Olariu - Huşi Corni)
"În comuniune, rugăciune şi prietenie, această zi a devenit un semn că Dumnezeu lucrează prin inimile tinere, chemându-le să lumineze lumea de azi. Am rămas cu o amintire minunată în urma acestei zile plină de har. Cateheza ne-a format în ceea ce priveşte speranţa, iar Sfânta Liturghie ne-a permis să ne reînnoim această virtute, transmisă de însuşi Cristos, prin prezenţa sa în mijlocul nostru." (Emanuela Gospei - Huşi "Sfântul Anton")
"Într-o lume adesea grăbită care îşi pierde atât de repede răbdarea, Ziua Tineretului ne-a reamintit că speranţa nu e un simplu sentiment, ci o prezenţă vie prin Isus.
Cuvintele părintelui Fabian ne-au făcut să înţelegem că noi, tinerii, suntem pelerini ai speranţei pentru cei din jurul nostru, iar speranţa pe care o ducem este molipsitoare.
Mi-a rămas în minte mărturia unei invitate. A spus că, atunci când totul pare greu, Dumnezeu scoate oameni în calea ta, oameni care te ajută să nu clachezi. Nu a fost doar un discurs, a fost o îmbrăţişare care a ajuns exact unde trebuia.
După Liturghie, ne-am împărţit prin ateliere. Eu am nimerit la atelierul numit «Misterul catedralei», un joc asemănător cu un «escape room», cu indicii şi provocări, unde a trebuit să căutăm, să legăm idei, să ne mişcăm împreună. Cumva, acolo am înţeles altfel ce înseamnă să treci de provocări şi să fii ajutat, pentru că am fost împărţiţi în două echipe şi toţi membrii au lucrat împreună pentru a trece de obstacole.
Ziua s-a încheiat cu oboseală bună, zâmbete largi şi energia aceea care rămâne după ce ai stat printre oameni care seamănă cu tine. (Marissa Mihoc - Iaşi "Sfânta Tereza")
* * *
Mai multe imagini de la acest eveniment puteţi vedea în Albumul foto: 2 mai: Iaşi: Ziua Tineretului în Decanatul de Iaşi
* * *
Ziua Tineretului 2026 - "Cu Isus, speranţa devine mărturie". Articole din decanate
