"Aah, ce faci aici?" Îmi adresă două vorbe, a doua oara, după ce, observându-mă prima dată, nu îndrăznise să mă întrerupă din intenţia mea chinuită de a scrie impresiile primelor zile ale vizitei în misiune. Îmi apăru în dreptul magaziei, după peretele de nuiele care mă ferea de soarele de amiază, dar nu şi de căldura unei zile de octombrie din deşertul Chalbi al Kenyei de nord. Întrebarea suna curios, de parcă mă căutase stăruitor de câteva ore şi nu mă găsise în niciun loc în care un oaspete neştiutor al lucrurilor casei s-ar fi putut pierde în curtea parohiei din Maikona.
"Şi cum ai zis că te cheamă?" Chiar dacă părea adresată unui copil prins cu năzbâtii, era un fel de bunăvoinţă şi umor hâtru în vorba mormăită care dădea bine cu arşiţa de amiază. Omul era mărunţel, bătut de soare, cu ochi jucăuşi şi zâmbăreţi, îmbrăcat în haine de lucru, simple, ţinând în mâini cârpe murdare de ulei de motor. Se stricase, a nu ştiu a câta oară, maşina misiunii.
Atunci l-am văzut prima dată pe pr. Victor Osoloş (tare mândru de originea lui din Oituz) cu nelipsitu-i zâmbet în colţul buzelor, cu vorba-i reţinută, dulce-acrişoară, eliptică uneori, cu spiritu-i aprins şi pus pe treabă, cu faţa-i mucalită şi răbdarea împinsă până la imposibil câteodată.
Îi lua ceva timp să te cunoască şi îţi dădea de înţeles acest lucru. Te provoca la incursiuni inteligente în istoria gândirii tale, de genul "Tu ştii de unde vine... x?" încât regăseai senzaţia copilăriei, în care multe lucruri sunt încă de descoperit, şi copilul din tine, încă nepregătit să le facă faţă.
Pr. Victor era misionar în Africa, Maikona, de ceva vreme. Era în slujba tuturor: a localnicilor, a semenilor săi - preoţi misionari, a surorilor din congregaţiile misionare care se ocupau de educarea creştină a copiilor, a celor ca mine, care erau în trecere şi care, bulversaţi de prea multul nou din jur, nu ştiau de unde să înceapă să desluşească curgerea vieţii din jur. Pr. Victor îşi făcu timp să-mi povestească istoria şi naşterea acelei misiuni.
De obicei, o făcea la amiază, cu vreo 10 minute înainte de masa de prânz, când soarele crăpa pământul la vreo 50 de grade, după ce rarii vizitatori, de cele mai multe ori de la North Horr (misiunea de călugări benedictini de lângă lacul Turcana), ajunşi cu o seară înainte, lăsau grăbiţi misiunea în urmă, a doua zi, în zgomotul ambalat al motoarelor safari, către Marsabit.
Pr. Victor profita de animaţia plecării ca să-mi mai spună ceva interesant despre oamenii şi locurile de acolo. De multe ori, povestirea se întregea seara, la câteva minute după ce întunericul acoperea împrejurimile, la 7 p.m., ora ecuatorului, când ţânţarii apăreau "în sărbătoare" de te miri unde. Cerul se cobora cu lună plină (la fel de strălucitoare în fiecare noapte) şi droaia de stele pe creştetele celor din misiune, care stăteau la o vorbă pe banca din curte, după o zi plină de muncă. După discuţiile cu pr. Victor, europeanul ajuns aici, începea să-şi găsească echilibrul pe pământul african.
Mărturisitoare îmi sunt cărţile ce le am in faţă, The Gabra: Camel Nomads of Northern Kenya şi Christianity among the nomads de Paul Tablino, pe care mi le-a trimis ulterior întoarcerii mele de acolo. Ca să-l citez pe pr. Eugen Blaj, fost paroh misionar al comunităţii Maikona, pr. Victor "a fost un om de cultură: a iubit cărţile...".
Am făcut o pasiune, cum ar spune cineva drag mie, pentru revistele "National Geographic", poate şi din pricina faptului că prima revista îmi căzuse în mâini la 9 ani, pe "vremea gri" a comunismului, şi văzusem cea mai colorată fotografie de până atunci, pe o pagină fină si elegantă, cu miros de tipar englezesc, care se întorcea de la sine la atingerea uşoară a degetelor. O fotografie cât toată pagina, care te purta pe un drum larg şi nesfârşit undeva în Australia, asfaltat cu bitumul încălzit de fierbinţeala soarelui aprig. Cu dunga galbenă trasată pe mijloc, ca un piton uriaş, se unduia în stepa roşie cu mărăcini uscaţi, pierzându-se în albastrul adânc al orizontului, unde căldura dogoritoare crea fete morgana. Mai târziu, mai multe reviste au ajuns in biblioteca mea, dar o colecţie impresionantă cu exemplare datând din anii '70 se găsea în casa parohială din Badda Hurry (o localitate a misiunii), pusă în stive pe terasa casei. Am avut timp s-o analizez îndelung, timp de vreo patru zile ploioase, blocaţi acolo din cauza drumurilor noroioase, în timp ce povesteam filozofic cu pr. Victor frânturi de viaţă. Ca niciodată, povestirile si realitatea lor erau împreună la îndemâna simţurilor mele. Citisem despre şi văzusem locuri exotice şi îndepărtate în timp şi spaţiu în acea revistă, precum Rift Valley, aşa-numitul leagăn al omenirii. Realitatea lui Rift Valley, cu plantaţiile de ceai şi cafea, cu pământurile roditoare şi fermele de lapte şi punctele de colectare pentru procesare (la Naivasha şi Nyahururu), unde verdele domina roşul solului, cu copiii îmbrăcaţi in uniforme mergând pe pământul denivelat de la marginea drumului, au devenit amintiri frumoase de călătorie, prin bunăvoinţa şi disponibilitatea pr. Victor. Am parcurs drumul de întoarcere la Nairobi cu o deviere vestică spre zona Rift Valley, înregistrând o distanţă mai mare de 700 km.
Unii dintre noi sunt făcuţi să-i lumineze pe ceilalţi, să-i înveţe dăruirea, să le aducă aminte, atunci când uită, mai mult sau mai puţin, că viaţa este un dar.
Părintele Victor Osoloş, unul dintre acele lumini călăuzitoare de suflete a trecut la Domnul, la câteva zile după 20 octombrie 2018, dată la care sfânta Biserică Catolică celebrează Ziua Mondială a Misiunilor. Un purtător al evangheliei lui Cristos, Dumnezeu l-a chemat la dânsul, pentru o misiune dincolo de mintea celor muritori.
Odihneşte-te în pace, părinte Victor!
Monica Alexandru
* * *
Oituz: Funeraliile pr. Victor Osoloş
A trecut la Domnul pr. Victor Osoloş
