|
| © Vatican Media |
Acel "stăpân" care dăruieşte speranţă
de Simone Caleffi
Pentru cel care este creştin de epocă veche poate să fie greu să încerce să-şi imagineze ce înseamnă a trăi fără acea speranţă concretă care este Isus. Papa Benedict al XVI-lea, în prima parte a enciclicei Spe salvi din 30 noiembrie 2007, se referă la Sfânta Iosefina Bakhita care numai la un moment dat din viaţa sa "a ajuns să cunoască un «stăpân» totalmente diferit" de cei care pe pământ au avut-o şi au ţinut-o ca sclavă, ca o marfă la un anumit moment cumpărată, apoi cedată, în orice caz avută la dispoziţie. A ajuns să cunoască, în sfârşit, un Dumnezeu care a voit-o, a creat-o, a iubit-o: "Acum ea - scria Papa Ratzinger - avea «speranţă» - nu numai mica speranţă de a găsi stăpâni mai puţin cruzi, ci marea speranţă: eu sunt în mod definitiv iubită şi orice s-ar întâmpla - eu sunt aşteptată de această Iubire. Şi astfel, viaţa mea este bună. Prin cunoaşterea acestei speranţe ea era «răscumpărată», nu se mai simţea sclavă, ci fiică liberă a lui Dumnezeu. Înţelegea ceea ce Paul înţelegea când le amintea efesenilor că înainte erau fără speranţă şi fără Dumnezeu în lume - fără speranţă pentru că erau fără Dumnezeu" (Spe salvi, 3).
Sfânta Iosefina Bakhita, a cărei comemorare liturgică este la 8 februarie (ziua morţii), nutrind dorinţa de a relata altora ceea ce i-a fost vestit, în timpurile moderne este emblema a ceea ce au experimentat şi alţii care au fost maltrataţi sau înrobiţi la începuturile creştinismului, ca şi în orice altă epocă a istoriei.
Născută în 1868 pe lângă satul Jebel Agilere (Olgossa), în Darfur (Sudanul occidental), la vârsta de 7 ani a fost răpită şi din cauza traumei îndurate a uitat propriul nume şi pe cel al rudelor: sechestratorii săi au numit-o Bakhita, care în arabă înseamnă "norocoasă". Vândută de cinci ori de negustorii de sclavi din El Obeid şi Khartoum, a cunoscut umilirile, suferinţele fizice şi morale ale sclaviei. Îndeosebi, a îndurat un tatuaj sângeros în timp ce era în slujba unui general turc: i-au fost desenate sute de semne pe piept, pe burtă şi pe braţul drept, imprimate apoi cu o lamă de ras şi apoi acoperite cu sare pentru a crea cicatrici permanente, aşa încât pe corp i-au rămas o sută patruzeci şi patru de cicatrici. În sfârşit, în capitala sudaneză a fost cumpărată de un negustor pentru consulul italian rezident în acel oraş, Callisto Legnani. În casa sa, Bakhita a trăit senin timp de doi ani, lucrând cu alţi casnici fără a mai fi considerată o sclavă. Atunci când, în 1884, diplomatul italian a trebuit să fugă din Khartoum ca urmare a războiului mahdist, Bakhita l-a implorat să n-o abandoneze. Astfel, cu un prieten, au ajuns în portul Suakin la Marea Roşie, unde au aflat de căderea Khartoumului; după o lună s-au îmbarcat pentru Genova.
Bakhita a fost găzduită gratuit drept catecumenă şi a început să primească o instruire religioasă. Întâlnind comunitatea eclezială, l-a cunoscut pe Fiul lui Dumnezeu făcut om, mort şi înviat pentru răscumpărarea întregii omeniri. Ea a descoperit în el unul care a înfruntat înseşi umilirile şi chinurile şi maltratările sale. Isus o respecta, o iubea şi o aştepta la dreapta Tatălui ceresc. În conventul canossianelor, la 9 ianuarie 1890, la 21 de ani, Bakhita a primit sacramentele iniţierii creştine, cu numele Iosefina Margareta Fortunata. La 7 decembrie 1893, a intrat în noviciatul aceluiaşi institut şi la 8 decembrie 1896 a depus primele voturi călugăreşti. În 1902, a fost transferată într-un convent al ordinului la Schio (Vicenza) unde şi-a petrecut restul vieţii. A murit la 8 februarie 1947, după o boală dureroasă şi o existenţă în care a încercat, cu mărturia sa, să promoveze spiritul misionar: eliberarea primită de la Isus trebuia să fie oferită la un număr cât mai mare posibil de persoane. Ea aminteşte de figurile martirilor din timpul nostru care numai graţie speranţei au putut îndura încercarea martiriului.
(După L'Osservatore Romano, 7 februarie 2024)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
