Familii care fug şi femei victime ale violenţei, refugiaţii din Lesbo la papa: "Mulţumim pentru ceea ce faceţi pentru noi"
De Salvatore Cernuzio
Are numai trei luni Kimya, care în română înseamnă "pace". Are bucle negre şi cârlionţate, un costumaş roz poate prea subţire pentru frigul din decembrie romană şi stă cuminte în braţele mamei sale Claris care o înveleşte într-o păturică de lână. Kimya a fost născută la Lesbo, în acel lagăr Moria unde sunt îngrămădiţi sute de migranţi din Africa şi Orientul Mijlociu şi de unde papa Francisc a luat 33 de refugiaţi pentru a-i aduce în Italia cu un acord între Vatican şi Ministerul de Interne italian.
Majoritatea sunt afgani: şapte nuclee familiale, patru tineri cu vârstă mai mică de douăzeci de ani şi două femei africane, victime ale violenţei. Locuiau la Moria, lagărul de detenţie din insulă: unii în clădire, alţii în corturi amenajate. În această dimineaţă s-au întâlnit toţi în Cortile del Belvedere, în Vatican, pentru a-l întâlni pe pontif.
Claris este una din ele. Vine din Camerun şi fetiţa pe care o ţine în braţe a fost zămislită în timpul uneia din traversările spre Turcia. Nu se înţelege dacă femeia era conştientă şi de acord. Ea nu vrea să vorbească despre asta, se închide în sine, totuşi nu ezită să denunţe violenţele îndurate de atâtea tinere în timpul acestor călătorii ale speranţei, dacă acesta este cuvântul corect pentru a le defini.
Are ochii obosiţi, Claris. I se umezesc când îşi aminteşte de cealaltă fetiţă a sa, de opt ani, rămasă în Africa împreună cu unchiul în vârstă de douăzeci şi cinci de ani. A fost constrânsă s-o lase pentru a scăpa de un destin de sărăcie şi de o căsătorie forţată la care o determinau rudele. Spre Istanbul a plecat în 2018 pe o barcă: "Dar acolo nu mă simţeam sigură", relatează ea în franceză. Cineva a văzut-o însărcinată şi a ajutat-o să coboare la Lesbo, "însă condiţiile erau dificile". În aeroportul din Fiumicino, unde au aterizat la 4 decembrie, însoţiţi de cardinalul Konrad Krajewski care a mers personal să ia grupul din insula greacă, au prezentat cerere de azil. "Când Claris va fi recunoscută ca refugiată se va putea face cerere de recunoaştere şi pentru cealaltă fiică", explică Daniela Pompei, responsabilă din Comunitatea "Sfântul Egidiu" pentru servicii faţă de imigraţi, refugiaţi şi romi, cea pe care Krajewski a definit-o "un înger păzitor".
Drame asemănătoare cu acelea ale lui Claris le-a trăit Esther. Tânără - numai 24 de ani -, catolică, o faţă cu trăsături perfecte încadrată de codiţe de culoare diferită, poartă la gât o cruce şi un lănţişor cu o rândunică ce zboară din colivie. Probabil o metaforă a noii vieţi. Colivia era Togo, unde Esther s-a născut şi a crescut şi unde regulile satului voiau s-o impună, puţin mai mult decât adolescentă, soţie unui bărbat de peste şaizeci de ani. "Mama mea nu era de acord cu privire la această căsătorie, însă după aceea ea a murit. Atunci sora mea m-a determinat să plec" promiţându-i că va avea grijă de Sophie, fiica de zece ani.
Rostirea acelui nume o face pe tânără să izbucnească în lacrimi. Daniela o îmbrăţişează, celelalte femeie aproape de ea, de diferite naţionalităţi şi etnii, îi mângâie umerii. Esther plânge dar îşi revine imediat, pentru că, afirmă ea, "sunt norocoasă să fiu astăzi aici, în casa papei". La Roma a început deja să studieze şi participă la corul de la "Sfântul Egidiu": "Până ieri eram în mijlocul unui iad, astăzi sunt aici", spune ea. "Îl rog pe Dumnezeu să-i dea papei viaţă lungă, pentru ca visele sale să se poată realiza. Îi mulţumesc pentru ceea ce face pentru noi refugiaţii".
Deşi nu înţelege toate cuvintele, o familie afgană în spatele lui Esther dă din cap. numele şi prenumele lor este imposibil de pronunţat şi încă şi mai greu de scris. Sunt musulmani, agricultori, foarte săraci: mama şi tata sunt în picioare lângă fiică şi nu se mişcă, parcă i-ar face scut. Fuga lor a fost un act de protecţie faţă de tânără de tentativele de răpire şi violenţe din partea tagiki-lor, etnia majoritară din Afganistanul de nord-est.
Deja acea fiică de 14 ani a trebuit să se jertfească şi să renunţe la studii. Părinţii erau prea săraci pentru a se îngriji de educaţia şcolară a doi copii; deci au concentrat totul pe băiat, Mustafa, 17 ani peste două săptămâni, unul din cei doi purtători care au adus crucea din răşină îmbrăcată cu vesta de salvare a unui migrant înecat, dăruită de ONG Mediterranea, pe care papa a voit s-o expună pe un zid din Palatul Apostolic. Mustafa vorbeşte engleză perfect: "Precum şi un pic de italiană, hai", spune el cu încredere.
În schimb sora se limitează să zâmbească sub chador-ul său: pare că în aceste zile devorează cărţile care i-au fost înmânate la sosire pentru a se familiariza cu limba precum şi acelea care i-au fost dăruite în timpul vizitei cardinalului Krajewski în mai. "Are o dorinţă incredibilă de a studia şi, asemenea ei, atâţia alţii", relatează Pompei.
Din Afganistan provine şi familia Moradi: tată, mamă şi doi copii mici. Mama Maryam este purtătoare de cuvânt şi relatează maltratările îndurate în Iran unde este în vigoare o mare prejudecată împotriva refugiaţilor afgani, în special cei din etnia Hazara, minoritate de religie islamică şiită care reprezintă circa 15% din populaţie şi care actualmente este cea mai persecutată. La Lesbo, unde au ajuns în 2017, lucrurile nu s-au îmbunătăţit, dar măcar nu riscau viaţa zilnic. "Acum suntem la Roma... Este foarte frumos, chiar dacă este frig. Încă nu reuşesc să cred" spune ea, în timp ce îi ţine în frâu pe copiii mici care se joacă pe covor, aproape de scena rezervată papei, cu un ziar care prezintă interviul luat câtorva evacuaţi cu titlul "Mulţumim Italia, acum nu ne va mai fi frică".
În grupul numeros care astăzi a primit îmbrăţişarea lui Francisc se evidenţiază, totuşi, o tânără de cincisprezece ani. Fatimeh Hossini este numele său, afgană şi ea şi rezidentă în lagărul Moria din Lesbo timp de şase luni: ţinea în mână un tablou mare cu un portret al pontifului. L-a pictat ea însăşi, rod al tehnicii învăţate într-un laborator artistic, inspirându-se dintr-o iconiţă lăsată refugiaţilor de Krajewski: "Este modul meu de a spune papei mulţumesc" explică ea, în timp ce traduce unul din voluntarii de la "Sfântul Egidiu".
Este unul din tinerii mulţi care colaborează la medierea culturală şi care vara trecută au petrecut la Lesbo aşa-numitele "vacanţe solidare": cincizeci de zile în mijlocul refugiaţilor, în timpul cărora au ajuns să gătească şi pentru o mie de persoane. Nu era prima dată când membrii de la "Sfântul Egidiu" mergeau la Lesbo. În aprilie a fost fondatorul lor, Andrea Riccardi, care a putut constata situaţia dramatică în care se află oamenii la Moria şi a vorbit imediat cu papa despre asta. Francisc, auzind relatările, a spus că trebuie să se întoarcă acolo şi să continue opera începută în 2016, după călătoria sa, când deja a adus la Roma cincisprezece refugiaţi de diferite naţionalităţi.
Ceea ce s-a desfăşurat în această dimineaţă este, deci, etapa unui drum. "Este un moment din Advent în care trăim primirea ca aceea pe care ne-a arătat-o Domnul", spune la Vatican Insider cardinalul Michael Czerny, subsecretar al Secţiunii "Migranţi şi Refugiaţi" din Dicasterul pentru Dezvoltarea Integrală. Etapa următoare va fi în ianuarie, când va ajunge un al doilea grup de zece de care se va îngriji tot Sfântul Scaun, prin Elemozineria Apostolică, în colaborare cu "Sfântul Egidiu". "Sperăm după aceea ca să se poată continua pe această cale sigură a coridoarelor familiale", comentează Daniela Pompei, "Lesbo trebuie golită".
(După Vatican Insider, 19 decembrie 2019)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
