Pentru ziua de 27 septembrie, când îl sărbătorim pe sfântul Vincenţiu de Paul, propun spre meditaţie tema: "Familia Vincenţiană".
Există în lume mii şi mii de persoane, bărbaţi şi femei, tineri, surori, preoţi şi fraţi care spun că sunt "vincenţieni", adică urmaşi ai lui Vincenţiu. Conform unui studiu efectuat de o Societate vincenţiană numit "Arborele genealogic", început în 1995, astăzi în lumea întreagă există 268 de societăţi de viaţă apostolică şi institute de viaţă consacrată, 21 de asociaţii de laici şi 8 congregaţii anglicane, toate cu rădăcini comune în spiritualitatea vincenţiană.
Trebuie precizat încă de la început că Vincenţiu de Paul nu a avut intenţia să întemeieze sau să fondeze institute sau congregaţii. El a căutat colaboratori pentru a lucra împreună în via Domnului; a căutat bărbaţi şi femei, înflăcăraţi de iubire pentru Dumnezeu şi oameni, gata să transforme credinţa şi iubirea lor în fapte concrete; bărbaţi şi femei care să-i privească pe cei marginalizaţi cu ochiul credinţei - capabili să desluşească în chipul lor deformat din cauza suferinţei şi a păcatului chipul lui Cristos care se identifică cu ei şi-i numeşte "fraţii mei" şi să-i slujească ca pe Cristos.
Totul a început în vara anului 1617, la Châtillon. Vincenţiu, parohul localităţii, face apel la credincioşi pentru a ajuta o familie bolnavă căzută în mizerie. Chiar în aceeaşi zi, Vincenţiu adună câteva doamne de vază împreună cu care redactează un program pentru a organiza activitatea caritativă. Aşa au luat naştere Confreriile Doamnelor Carităţii (astăzi poartă denumirea de Asociaţie Internaţională de Caritate - AIC). Scopul acestei asociaţii este: "să-l cinstească pe Isus Cristos, Evanghelizatorul săracilor şi bolnavilor şi să-i ajute pe săraci trupeşte şi sufleteşti". Pentru Vincenţiu aceasta va constitui cheia tuturor acţiunilor sale.
După acest episod, Vincenţiu, cerând ajutorul unor preoţi şi călugări, începe o serie de misiuni populare la sate şi fiecare activitate misionară se va încheia cu organizarea unei Confrerii de Caritate. În 1625, ia naştere Congregaţia Misiunii (Lazariştii), alcătuită din preoţi şi fraţi având ca scop "evanghelizarea săracilor de la sate prin cuvânt şi fapte". Această operă de evanghelizare a săracilor va include şi formarea preoţilor.
Câţiva ani mai târziu, împreună cu Luiza de Marillac, membră a unei Confrerii din Paris, Vincenţiu grupează tinerele care activau în Confreriile de Caritate şi care doreau să se dedice în întregime acestei activităţi. Astfel, în 1633 ia naştere Compania Fiicelor Carităţii. Atât Vincenţiu, cât şi Luiza au vrut ca "surorile să fie adevărate slujitoare ale lui Cristos pe care să-l slujească trupeşte şi sufleteşte în săraci". Formarea surorilor este asigurată atât de Vincenţiu cât şi de Luiza.
Putem observa că:
- este vorba de trei grupuri diferite: doamne (laice); preoţi şi fraţi (Lazarişti); surori (Fiicele Carităţii). Fiecare grup are un regulament propriu, conform stării de viaţă a membrilor;
- scopul este acelaşi: Isus Cristos este prezent în săraci şi săracii în Cristos, de aceea trebuie slujiţi cu devoţiune ca pe Cristos.
De-a lungul anilor, numărul celor care au ales să-l slujească pe Dumnezeu urmând modelul arătat de sfântul Vincenţiu s-a înmulţit şi astfel au luat naştere numeroase familii şi mişcări de laici cu spiritualitate vincenţiană.
În anul 1830, mai mulţi tineri împreună cu Frederic Ozanam fondează Conferinţele "Sfântul Vincenţiu de Paul", astăzi sub de numirea de Societatea "Sfântul Vincenţiu de Paul". Scopul societăţii este "ajutorarea aproapelui după modelul lui Isus" şi este formată exclusiv din laici.
Fiecare ramură a Familiei Vincenţiene are identitatea sa proprie adică : viaţă spirituală, organizare, statut, structuri de formare, moduri concrete de organizare a activităţii în favoarea săracilor. Astfel putem vorbi de unitate în diversitate. Avem datoria să favorizăm unitatea în sânul Familiei Vincenţiene şi să respectăm diversităţile.
Membrii Familiei Vincenţiene împărtăşesc aceeaşi carismă cu următoarele caracteristici:
- toţi îl urmăm pe Cristos, slujim săracii
- practicăm simplitatea, umilinţa, bunăvoinţa
Familia Vincenţiană posedă o carismă extraordinară ce este deschisă tuturor. Am moştenit această carismă de la înaintaşii noştri şi avem datoria să o punem în practică şi să o lăsăm moştenire urmaşilor noştri. Să nu ne fie teamă să arătăm bogăţia acestei carisme şi să o împărtăşim cu cei din jurul nostru. Lumea de astăzi, ţara noastră are nevoie de iubire, afectivă şi efectivă. "Să-l iubim pe Dumnezeu cu puterea braţelor şi sudoarea frunţii" repeta sfântul Vincenţiu.
Ca adevăraţi vincenţieni să nu ne fie teamă de munca grea în favoarea săracilor, să nu ne fie teamă să intrăm în casele lor, să ne murdărim când ne aplecăm să-i slujim, să-i apărăm şi să-i ajutăm să-şi redobândească demnitatea. În acelaşi timp să nu uităm că forţa ne vine din unitate, de aceea să favorizăm munca în reţea, putem face mai multe împreună atât la nivel de slujire, dar şi la nivel spiritual şi de formare. Formarea noilor membri este foarte importantă pentru viitor. Calitatea slujirii depinde de calitatea formării şi de profunzimea convingerilor noastre.
Anul acesta au avut loc două sesiuni de formare, la Iaşi şi la Câmpulung Muşcel. Aceste zile de formare au unit familia vincenţiană din România, ne-au pregătit pentru o trăire mai intensă a evenimentelor omagiale din anul 2013, an în care sărbătorim 200 de ani de la naşterea lui Frederic Ozanam.
Ana Doboş
