În aprilie 1963 enciclica a avut o primire fără egal în presa internaţională
Ioan al păcii
De Andrea Possieri
De puţine ori o enciclică a reuşit să aibă o rezonanţă mediatică aşa de vastă ca aceea obţinută de Pacem in terris. Publicată oficial la 11 aprilie 1963 - dar semnată în dimineaţa zilei de 9 aprilie în faţa telecamerelor şi a fotografilor într-o ceremonie publică ce, ieşind dintr-un protocol secular, a contribuit la răspândirea ei planetară - enciclica lui Ioan al XXIII-lea a avut o primire fără egal în presa internaţională, în măsură să trezească o reacţie a opiniei publice mondiale care, şi astăzi, are puţine exemple asemănătoare în perioada contemporană.
Ziarele din toate ţările, de la Statele Unite la Uniunea Sovietică, de la Franţa la Germania, de la Iugoslavia la Polonia, de la Anglia la Spania, până în Japonia, au dedicat publicării enciclicei spaţiu foarte larg. Un spaţiu în care erau subliniate, esenţialmente, două aspecte ale documentului pontifical: relevanţa teologico-pastorală "universală", adică referită nu numai la lumea catolică, şi importanţa sa politico-internaţională, adică întărirea ONU.
Şi astfel dacă "The Washington Post" a definit enciclica drept o "mare făclie" aprinsă asupra întregii lumi, "New York Herald Tribune" a subliniat "curajul extraordinar" al lui Ioan al XXIII-lea de "a fi trezit conştiinţa tuturor oamenilor de bunăvoinţă din toată lumea". În acelaşi mod, "The New York Times" a subliniat relevanţa istorică excepţională pentru că se adresa tuturor oamenilor "fără diferenţe de rase, crez şi opinii politice" şi stabilea importanţa ONU ca "piatră unghiulară" a ordinii internaţionale. În schimb, "Le Monde" a definit-o ca o enciclică "realistă, senină, încrezătoare în viitor", în timp ce ziarul monarhic spaniol "Abc" a prezentat-o ca "o piatră de hotar în dezvoltarea doctrinei politice a Bisericii".
Chiar şi cotidianele din Europa de Est, deşi forţându-i în mod strigător conţinuturile, au ajuns să-l aplaude pe Ioan al XXIII-lea. Ziarul polonez "?ycie Warsawy", de exemplu, a subliniat "gestul important" al Papei care conţinea o serie de principii cu care sunt de acord "toţi partizanii păcii", în timp ce agenţia de presă sovietică Tass a subliniat noutatea politică şi mai ales "creşterea importanţei claselor muncitoare" în magisteriul petrin.
Fără îndoială, mulţimea de judecăţi care au umplut primele pagini ale ziarelor au reprezentat - aşa cum a fost scris în acea vreme - un soi de "plebiscit de consensuri la enciclica păcii". Un plebiscit care depăşea pe cel la fel de răspândit pe care-l obţinuse enciclica Mater et magistra din 1961 şi care nu se poate explica numai cu marele appeal mediatic pe care-l provoca imaginea lui Ioan al XXIII-lea, numit om al anului de "Time" chiar în 1962, ci trebuie făcută referinţă la cel puţin două elemente.
De fapt, acea scriere intercepta o nelinişte foarte răspândită: marele risc al unui război termonuclear potenţial distructiv după crizele de la Berlin din 1961 şi din Cuba din 1962. O nelinişte care era percepută, în tot dramatismul său, de opinia publică mondială şi la care enciclica lui Ioan al XXIII-lea furniza un răspuns inovator şi plin de speranţă. Un răspuns oferit de o instituţie, Biserica, ce se punea ca mare mediatoare între puterile lumii.
Această lectură esenţialmente politico-socială a enciclicei a produs, însă, şi un ulterior element care apare în raporturile, adesea controversate, dintre Biserică şi mijloacele de informare.
Receptarea publică a acelui document pontifical dacă pe de o parte marca, probabil, unul din punctele cele mai înalte ale raportului dintre Biserica catolică şi media, pe de altă parte însă reprezenta şi unul dintre momentele de accelerare mai mare a acelui proces de simplificare a magisteriului petrin, aşa de tipic al modernităţii.
De fapt, enciclica a fost citită mai ales dintr-un punct de vedere politico-social. Comentariile din ziarele italiene, mai multe decât cele străine, ne restituie pe deplin această viziune stereotipată şi care, în mod substanţial, a contribuit să se decline un "Roncalli de stânga" în antiteză netă cu un Pacelli reacţionar. O viziune care, paradoxal, a unit atât presa conservatoare cât şi cea progresistă.
În această privinţă, a fost foarte cunoscută reprezentarea lui Pacem in terris care a fost furnizată de cotidianul milanez "Corriere d'Informazione", care a denaturat numele enciclicei în Falcem in terris cu o clară referinţă la simbolul Partidului Comunist Italian. O denaturare care declasifica semnificaţia documentului pontifical la un soi de capitulare ideală în faţa culturii politice de stânga.
Şi ziarul roman "Il Tempo" nu a fost mai prejos şi a apostrofat enciclica lui Ioan al XXIII-lea ca "enciclica entuziasmului, concepută în modul optimismului şi irenismului".
Pe de altă parte, presa de stânga a exagerat momentul de ruptură de trecut - contrapunând de exemplu conţinutul de dialog universal din enciclică cu atitudinea lui Pius al XII-lea care în schimb lansa "anateme, excomunicări şi cruciade împotriva unei părţi a omenirii" - şi de cealaltă parte a găsit elemente de continuitate politico-ideologică între magisteriul Bisericii, politica externă sovietică şi reflecţiile lui Togliatti despre destinul neamului omenesc. Şi astfel dacă "Paese Sera" l-a transformat pe Pontif într-un soi de susţinător al politicii de coexistenţă krusceviană, "L'Unitŕ" a susţinut că Togliatti, la 20 martie 1963, la puţine zile înainte de publicarea enciclicei, pusese problema păcii în termeni substanţial identici cu aceia ridicaţi de Ioan al XXIII-lea.
În 1973, la aniversarea primului deceniu al lui Pacem in terris, viitorul secretar al Partidului Comunist Italian, Alessandro Natta, a ajuns să susţină, "fără prezumţie", că PCI a fost cel care a promovat "un proces de reînnoire care cuprindea şi lumea catolică".
Desigur, pacea la care făceau referinţă conducătorii comunişti era esenţialmente o problemă de relaţii internaţionale şi nu exista în intervenţiile lor urmă a semnificaţiei profunde care în schimb caracteriza toată Pacem in terris, adică ale păcii ca edificiu care trebuie construit încontinuu şi ca reţea complexă de relaţii interpersonale şi internaţionale, conformate cu exigenţele sufletului uman.
Totuşi, această interpretare care tindea să reducă magisteriul petrin la nivelul unui element de politică culturală, egală cu dimensiunea de valoare exprimată de mişcările pacifiste, a generat multe echivocuri în identităţile colective ale grupurilor şi asociaţiilor culturale de inspiraţie catolică.
Va reveni lui Ioan Paul al II-lea în 2003, în timpul conflictului irakian, să depăşească orice echivoc şi să amintească, în mai multe ocazii, enciclica lui Ioan al XXIII-lea în semnificaţia sa cea mai profundă, valorizându-i "actualitatea extraordinară" şi subliniind că sunt patru "pilaştrii" pe care este posibil să se construiască edificiul păcii adevărate: adică adevărul, libertatea, dreptatea şi iubirea.
* * *
După cincizeci de ani
Nu poate exista fără adevăr
De Lucetta Scaraffia
În mesajul pentru a patruzeci şi şasea zi a păcii, la 1 ianuarie 2013, Benedict al XVI-lea amintind aniversarea a cincizeci de ani a enciclicei Pacem in terris, a reluat teza fundamentală a acestui document, adică o condiţie a păcii este stabilirea de condiţii de adevăr, dreptate şi iubire. De fapt, pentru tradiţia creştină pace nu înseamnă numai lipsa războiului între naţiuni, ci convieţuirea armonioasă între toate fiinţele umane şi a fiecăreia cu sine însăşi.
În coerenţă cu afirmaţia că adevărul este unul din fundamente pentru pace, Papa a inserat, printre condiţiile favorabile menţinerii păcii, recunoaşterea şi promovarea "structurii naturale a căsătoriei, ca unire dintre un bărbat şi o femeie". Ce legătură are această afirmaţie, care sună ca o critică implicită făcută căsătoriei homosexuale, cu pacea, au obiectat uimite multe ziare, obişnuite să considere pacea doar ca problemă politică şi militară, care n-are nimic de-a face cu cultura şi valorile unei societăţi.
Este aceeaşi uimire care a cuprins lumea atunci când maica Tereza de Calcutta, retrăgând la Stockholm premiul Nobel pentru pace în 1979, denunţase răspândirea avortului ca ameninţare pentru pace: "Simt că astăzi cel mai mare distrugător al păcii este avortul, pentru că este un război direct, o ucidere directă, o omucidere directă făcută chiar de mâna mamei". Adăugând imediat după aceea că "dacă o mamă poate să-şi ucidă propriul copil, nu mai este nimic care să mă împiedice pe mine să te ucid pe tine şi pe tine să mă ucizi pe mine".
În schimb enciclica explică asta cu claritate: "Convieţuirea dintre fiinţele umane este deci ordonată, rodnică şi corespunzătoare demnităţii lor de persoane atunci când se întemeiază pe adevăr". Ideea subînţeleasă este deci că pacea se întemeiază pe calitatea convieţuirii dintre fiinţele umane şi nu numai pe pacte şi alianţe între entităţi politice, şi că trebuie să înceapă de la fiecare dintre noi, de la modul său de a se pune în raport cu adevărul.
Pentru aceasta, piedici în calea păcii sunt toate acele ideologii care în adâncul lor au o reprezentare a fiinţei umane indiferentă faţă de legile lui Dumnezeu, faţă de acele precepte naturale pe care Dumnezeu le-a înscris în inima umană.
Dacă în 1963, aşa cum învaţă enciclica, minciuna cea mai periculoasă era negarea caracterului natural al proprietăţii private, de câteva decenii s-a deschis un ulterior front de negare a adevărului, acela al problemelor bioetice care merg de la legitimarea avortului la deschiderea căsătoriei şi a filiaţiei pentru perechile homosexuale. În Caritas in veritate, Benedict al XVI-lea avertizează cu privire la adevăratul pericol în care ne aflăm: sfârşitul oricărei forme de umanism, graţie manipulării nu numai a trupului, ci a relaţiilor fundamentale, ca acelea dintre părinţi şi copii, şi graţie slăbirii acelor raporturi care prin gratuitate şi dăruire afirmă fraternitatea şi egalitatea între persoane. De fapt scrie Papa: "Cum vom putea să ne uimim de indiferenţa faţă de situaţiile umane de degradare dacă indiferenţa caracterizează până şi atitudinea noastră faţă de ceea ce este uman şi ceea ce nu este uman?".
A spune că fetusul este numai o aglomeraţie de celule şi nu o fiinţă umană înseamnă a merge împotriva evidenţei naturale, ca şi recunoaşterea status-ului de familii pentru uniri care nu pot să fie matrice fertile de generare şi care deschid poarte spre forme de exploatare a trupului feminin cum ar fi uterul închiriat.
O societate care admite aceste minciuni în interiorul ei este o societate sfâşiată, confuză, în care viaţa umană nu poate găsi respectul corect şi ocrotirea adecvată. Care sunt tocmai condiţiile indispensabile pentru stabilizarea păcii.
Toate sunt teorii care dau o imagine falsă a realităţii, o imagine care, tocmai pentru aceasta, împiedică fiinţa umană să se realizeze şi să construiască o comunitate vie şi bogată din punct de vedere spiritual. Biserica le critică pentru că denaturează înţelegerea fiinţei umane, proiectele sale şi aspiraţiile sale, conducând-o la o nefericire sigură. Nefericire care devine piedică în calea păcii.
Deci adevărul trebui cultivat în cultură, trebuie căutat şi învăţat în practica de fiecare zi. Acest lucru l-a avut mereu foarte clar Paul al VI-lea, care a scris pagini foarte frumoase despre importanţa angajării intelectuale pentru credinţă, ca acelea despre "caritatea intelectuală" într-un text din 1931 intitulat Spiritus veritatis dintr-o expresie din Evanghelia lui Ioan (16,13: "Când va veni el, Duhul adevărului vă va călăuzi în tot adevărul"). Rămase aproape necunoscute până la moartea Papei, notele lui Montini au ca program căutarea şi apărarea adevărului: "adevăr - scrie viitorul Papă - încredinţat mie de Dumnezeu, cerându-i Lui harul de a-l apăra, fără ezitări, restricţii, compromisuri, şi de a-l mărturisi, liber de exhibiţii, cu libertate pură şi cordială tărie de spirit, şi să mă arăt mereu coerent, în gândire, în cuvânt, în acţiune. Dar ceilalţi să nu-şi dea seama cu uşurinţă de această oferire interioară adevărului şi numai să observe că raporturile mele cu ei sunt mereu caracterizate de o mare umilinţă, de o mare bunătate. De asemenea: de o mare sinceritate. O primară sinceritate de limbaj şi de moduri trebuie să fie reflexie exterioară a energiei cu care vreau în interior să slujesc adevărul".
Aşadar nu putem accepta ideologii gata să nege că generarea cere aportul a două sexe diferite, masculin şi feminin, şi că cerând legalizarea căsătoriei gay transformă filiaţia nu numai într-o practică desexualizată, dar şi depersonalizată, din moment ce unul dintre părinţi este redus la pur material biologic. O familie care se întemeiază pe o asemenea ficţiune nu este adevărată. Astfel, cu Sylviane Agacinski, "ne putem întreba în numele a ce şi al cui poate o societate să impună unui copil ficţiunea unei naşteri desexualizate, care riscă printre altele să compromită construirea identităţii sale sexuate".
În definitiv, negarea adevărului aduce diviziuni în societate, refuz din partea altor culturi care nu acceptă această ficţiune, noi tensiuni şi conflicte. Pentru că pacea se poate realiza numai dacă toţi converg asupra unor adevăruri fundamentale şi evidente.
(După L'Osservatore romano, 11 aprilie 2013)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
