Publicăm în continuare un articol al lui Massimo Introvigne, fondator şi director al Centrului de Studii despre Noile Religii (CESNUR).
* * *
Cei douăzeci de ani de la căderea Zidului din Berlin oferă ocazie de a reflecta asupra magisteriului catolic în materie de comunism. Biserica - aşa cum aminteşte papa Pius al XI-lea (1857-1939) în enciclica Divini Redemptoris din 1937 (nr. 4) - a condamnat comunismul deja înainte de a fi publicat, în anul 1848, Manifestul Partidului Comunist, mai precis în anul 1846 cu enciclica Qui pluribus a fericitului Pius al IX-lea (1792-1878). Aceeaşi Divini Redemptoris - publicată la cinci zile după enciclica despre naţional-socialism Mit brennender Sorge pentru a evita folosirea propagandistă a condamnării adversarului atât din partea unui regim cât şi a celuilalt - constituie cea mai articulată analiză a fenomenului comunist din partea Bisericii. Însă documentele sunt literalmente sute şi printre cele mai recente ies în evidenţă instrucţiunea Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei (pe atunci prezidată de cardinalul Joseph Ratzinger) Libertatis nuntius despre unele aspecte ale "teologiei eliberării", din anul 1984, şi referinţele la marxism în enciclica Spe salvi, din anul 2007, a lui Benedict al XVI-lea.
Dar pentru ce Biserica a condamnat comunismul? Aşa cum aminteşte aceeaşi Divini Redemptoris răspunsurile "pentru că învaţă şi răspândeşte ateismul" şi "pentru că persecută Biserica" nu sunt în sine greşite, dar sunt neadecvate şi incomplete. Examinând magisteriul cu privire la comunism, ies în evidenţă şase puncte pe care merită să le amintim şi să le medităm.
1. Comunismul este un sistem intrinsec pervertit, prin natura sa anti-religios şi împotriva omului.
Desigur că este la modă astăzi - e adevărat, în faţa unei vulgarizări a doctrinelor politice - să se recunoască comunismului cel puţin o anumită coerenţă internă şi eleganţă de sistem. Este o părere care este enunţată şi de catolici şi de oameni ai Bisericii. Nu totul este fals în această recunoaştere. Însă există riscul ca să ne facă să uităm esenţialul: comunismul este "în mod intrinsec pervertit" (Divini Redemptoris, nr. 58), şi nu este aşa din întâmplare, prin circumstanţe istorice, prin răutatea individuală a cuiva. Atrocităţile comunismului nu sunt "un fenomen tranzitoriu obişnuit să însoţească orice mare revoluţie, excese izolate de exasperare obişnuite în orice război; nu, sunt roade naturale ale sistemului" (Ibid., nr. 21).
Desigur, comunismul este ateu, ba chiar este versiunea cea mai radicală şi extremă a ateismului: "Pentru prima dată în istorie asistăm la o luptă voită în mod rece şi pregătită cu atenţie a omului împotriva a tot ceea ce este divin. Comunismul este prin natura sa antireligios şi consideră religia ca opiul poporului deoarece principiile religioase, care vorbesc despre viaţa de după mormânt, îl abat pe proletar să ţintească obţinerea paradisului sovietic, care este de pe acest pământ" (Ibid., nr. 22).
Însă, odată instaurat ateismul absolut, rezultă şi negarea drepturilor fundamentale ale persoanei umane. Doctrina întemeiată pe cele două idei fundamentale "a materialismului dialectic şi a materialismului istoric (...) învaţă că există o singură realitate, materia, cu forţele sale oarbe, care evoluând devine plantă, animal, om. Şi societatea umană nu are altceva decât o aparenţă şi o formă a materiei care evoluează în modul amintit şi prin necesitate inevitabilă tinde, într-un conflict perpetuu al forţelor, spre sinteza finală: o societate fără clase. În această doctrină, cum este clar, nu există loc pentru ideea de Dumnezeu, nu există diferenţă între spirit şi materie, nici între suflet şi trup; nu există supravieţuirea sufletului după moarte, deci nici o speranţă într-o altă viaţă. Insistând asupra aspectului dialectic al materialismului lor, comuniştii pretind că conflictul, care duce lumea spre sinteza finală, poate să fie accelerat de oameni. Deci se străduiesc să facă mai acute antagonismele care apar între diferitele clase ale societăţii; şi lupta de clasă, cu urile sale şi distrugerile sale, ia aspectul unei cruciade pentru progresul omenirii. În schimb, toate forţele, oricare ar fi ele, care rezistă acelor violenţe sistematice, trebuie să fie eliminate ca duşmane ale neamului omenesc. În afară de asta, comunismul îl despoaie pe om de libertatea sa, principiu spiritual al conduitei sale morale; îi ia persoanei umane orice demnitate şi orice oprelişte morală împotriva asaltului stimulilor orbi. Omului individ nu-i este recunoscut, în faţa colectivităţii, nici un drept natural al personalităţii umane, ea fiind, în comunism, simplă roată şi angrenaj al sistemului" (Ibid., nr. 9-10).
Ambele elemente, "Ateismul şi negarea persoanei umane, a libertăţii sale şi a drepturilor sale, sunt centrale în concentraţia marxistă" (Libertatis nuntius, nr. 9); "Nerecunoaşterea naturii spirituale a persoanei duce la subordonarea totală a acesteia faţă de colectivitate şi astfel la negarea principiilor unei vieţi sociale şi politice conforme demnităţii umane" (Ibidem). Nici nu s-ar putea obiecta că există diferite marxisme, că marxismul acestui sau acelui partid sau gânditor este diferit de "cea mai feroce barbarie" (Divini Redemptoris, nr. 21), comunismul oferind spectacolul trist al acesteia acolo unde şi atunci când a venit la putere. "Este adevărat că gândirea marxistă încă de la începuturile sale, dar în manieră mai accentuată în aceşti ultimi ani, s-a diversificat pentru a da naştere la diferite curente care diferă în mod considerabil unele de altele. În măsura în care rămân realmente marxiste, aceste curente continuă să aibă legătură cu un anumit număr de teze fundamentale incompatibile cu concepţia creştină despre om şi despre societate" (Libertatis nuntius, nr. 8).
2. Comunismul este un bloc: nu se poate separa materialismul istoric de materialismul dialectic
Deşi unul dintre fondatorii "teologiei eliberării" de factură marxistă, pr. Clodovis Boff, OSM, într-un articol autocritic din anul 2007 care a făcut mare vâlvă ("Teologia da Libertaçăo e volta ao fundamento", Revista Eclesiástica Brasileira, vol. 67, nr. 268, octombrie 2007, pag. 1001-1022), a susţinut că această teologie a dus lent, dar inexorabil, pe cei mai consecvenţi promotori ai săi spre ateism, majoritatea simpatizanţilor catolici ai marxismului nu s-au declarat atei. Au afirmat că refuză în marxism materialismul dialectic - adică filozofia atee - şi că acceptă materialismul istoric, adică analiza economică şi socială. Au susţinut nu numai că această analiză este utilă, dar că, odată separat de materialismul dialectic, materialismul istoric ar putea să dea roade pozitive şi să scape de acele consecinţe negative care s-au manifestat în regimurile comuniste, care ar depinde de elementele filozofice şi nu de teoria economică şi socială. Însă în realitate, aşa cum învaţă papa Paul al VI-lea (1897-1978) în scrisoarea apostolică din anul 1971 Octogesima adveniens (nr. 34), nu se poate separa materialismul istoric şi materialismul dialectic, analiza şi ideologia: "ar fi iluzoriu şi periculos să se ajungă la uitarea legăturii intime care uneşte radical aceste aspecte, să se accepte elementele analizei marxiste fără a recunoaşte raporturile lor cu ideologia".
Congregaţia pentru Doctrina Credinţei, în limbajul filozofic riguros care este tipic cardinalului Ratzinger, explică: "Gândirea lui [Karl] Marx [1818-1883] constituie o concepţie totalizantă a lumii în care numeroase date de observaţie şi de analiză descriptivă sunt integrate într-o structură filozofică-ideologică, ce predetermină semnificaţia şi importanţa relativă care li se recunoaşte. Acei a priori ideologici sunt fundamente pentru lectura realităţii sociale. Astfel disocierea elementelor eterogene care compun acest amalgam hibrid din punct de vedere epistemologic devine imposibilă, motiv pentru care, în timp ce se crede că se acceptă numai ceea ce se prezintă ca o analiză, sunt târâţi să accepte însăşi filozofia sau ideologia" (Libertatis nuntius, nr. 6). Pentru Marx, critica religiei este fundamentul oricărei critici: "Critica cerului se transformă în critica pământului, critica teologiei în critica politicii" (Spe salvi, nr. 20).
3. Şi materialismul istoric, separat în mod ipotetic de materialismul dialectic, este în mod intrinsec pervers, nu este o reţetă pentru dreptate ci pentru asuprire şi ruşine
Dar există şi mai mult. Răspunsul la întrebarea "Se poate separa materialismul istoric de materialismul dialectic?" este negativ. Să ne imaginăm pentru un moment o realitate paralelă în care această separare ar fi posibilă. Evaluarea magisteriului cu privire la materialismul istoric însoţit de o filozofie non-atee, ba chiar eventual favorabil religiei sau chiar creştin în mod declarat - ar fi din această cauză pozitiv? Nicidecum. Biserica catolică nu apără numai religia împotriva ateismului. Învaţă şi o doctrină socială, care este parte integrantă a magisteriului ei, pe baza căreia comunismul - chiar dacă ar fi posibilă examinarea lui făcând abstracţie de ateism - este, în aspectele sale economice şi sociale, o reţetă pentru asuprire şi pentru mizerie.
Ceea ce s-a întâmplat în ţările comuniste nu este - învaţă Benedict al XVI-lea - rezultatul unei interpretări rele a lui Marx. Dimpotrivă, revelează "eroarea fundamentală a lui Marx", care "presupunea pur şi simplu că prin exproprierea clasei dominatoare, prin căderea puterii politice şi prin socializarea mijloacelor de producţie avea să se realizeze noul Ierusalim. De fapt, atunci ar fi fost anulate toate contradicţiile, omul şi lumea ar fi văzut în sfârşit clar în ei înşişi. Atunci totul ar fi putut să meargă de la sine pe calea cea dreaptă, pentru că totul ar fi aparţinut tuturor şi toţi ar fi voit ce-i mai bine unul pentru altul. Astfel, după revoluţia reuşită [Vladimir Il'ic] Lenin [1870-1924] a trebuit să-şi dea seama că în scrierile maestrului nu se găsea nici o indicaţie cu privire la modul de a proceda. Da, el vorbise despre faza intermediară a dictaturii proletariatului ca despre o necesitate care însă într-un al doilea moment se va dovedi trecătoare de la sine. Această «fază intermediară» o cunoaştem foarte bine şi ştim cu s-a dezvoltat apoi, neaducând la lumină lumea sănătoasă, ci lăsând în urma ei o distrugere dezolantă" (Spe salvi, nr. 21).
Aşadar, distrugere şi mizerie. Scria în anul 1984 Congregaţia pentru Doctrina Credinţei: "Milioane de contemporani ai noştri aspiră în mod legitim să regăsească libertăţile fundamentale de care sunt privaţi din partea regimurilor totalitare şi atee care au pus stăpânire pe putere prin căi revoluţionare şi violente, tocmai în numele eliberării poporului. Nu se poate ignora această ruşine din timpul nostru: tocmai cu pretenţia de a le aduce libertatea, întregi naţiuni se menţin în condiţii de sclavie nedemne de om. Cei care, probabil prin inconştienţă, devin complici ai unor asemenea supuneri îi trădează pe săracii pe care intenţionează să-i slujească" (Libertatis nuntius, nr. 10).
Desigur, Marx ar răspunde că dictatura proletariatului este o necesitate a "fazei intermediare" numită societate socialistă, care marchează extinderea maximă a statului, dar că după aceea va veni lumea nouă, societatea comunistă, în care statul - "alterându-se" - se va retrage. Totuşi, afirmă tot Benedict al XVI-lea, "Marx nu numai că nu a proiectat orânduirile necesare pentru lumea nouă - de fapt, nu mai trebuia să fie nevoie de acestea. Faptul că el nu spune nimic despre aceasta este consecinţa logică a modului său de a aborda problema. Eroarea se află mai în profunzime. El a uitat că omul rămâne mereu om. L-a uitat pe om şi a uitat libertatea lui" (Spe salvi, nr. 21). După aproape o sută de ani de regimuri comuniste, de acum "această «fază intermediară» o cunoaştem foarte bine" (Ibidem), şi ştim că nu este deloc intermediară: societatea comunistă fără stat n-a văzut-o nimeni vreodată, este o ţintă mutată încontinuu mai în faţă pentru a-i înşela pe sclavi în timp ce sunt menţinuţi în "condiţiile de sclavie nedemne de om" (Libertatis nuntius, nr. 10) din societatea socialistă.
4. Comunismul nu se naşte dintr-o luptă nobilă împotriva nedreptăţii, ci dintr-un viciu moral şi ideologic
Se aude adesea spunându-se că în comunism ar fi pozitiv măcar momentul care cere lupta pentru dreptate în faţa mizeriei şi a exploatării. Aşa cum s-a văzut, magisteriul afirmă că din punct de vedere istoric comunismul a dovedit că nu rezolvă problema mizeriei, ci o agravează. Momentul care cere există desigur în câţiva militanţi şi simpatizanţi naivi. Însă nu este la originile ideologiei, care se naşte dintr-un viciu cu caracter moral: cu premisele marxismului "este pusă în cauză în mod radical însăşi natura eticii. De fapt, în optica luptei de clasă este negat în mod implicit caracterul transcendent al distincţiei dintre bine şi rău, principiu al moralităţii" (Libertatis nuntius, nr. 9). Acolo unde dispare moralitatea se instaurează viciul. Şi viciul nu se naşte din problemele reale ale săracilor, le exploatează. Asupra acestui punct se exprimase deja în mod corect istoricul comunist, apoi ex-comunist, Arthur Rosenberg (1889-1943): "Marx nu s-a refăcut [...] de proletariat, de nevoile sale şi de suferinţele sale, de necesitatea de a-l elibera, pentru a găsi apoi, ca singură cale de salvare a proletariatului, revoluţia. Dimpotrivă, el a mers tocmai invers [...]. Căutând posibilitatea revoluţiei, Marx găseşte proletariatul" (Istoria bolşevismului, trad. it., Sansoni, Firenze 1969, p. 3).
Pius al XI-lea notează în privinţa comunismului că "un pseudo-ideal de dreptate, de egalitate şi de fraternitate în muncă, impregnează toată doctrina sa şi toată activitatea sa cu un anumit misticism fals, care comunică mulţimilor ademenite de promisiuni false un elan şi un entuziasm contagios, în special într-un timp cum este al nostru, în care dintr-o împărţire defectuoasă a lucrurilor din această lume rezultă o mizerie neobişnuită" (Divini Redemptoris, nr. 8). Dar chiar e vorba de o amăgire: "Destul de puţini au putut să pătrundă adevărata natură a comunismului; în schimb, cei mai mulţi cedează ispitei prezentată în mod abil sub cele mai orbitoare promisiuni. Cu pretextul că se vrea numai îmbunătăţirea destinului claselor muncitoare, eliminarea abuzurilor reale produse de economia liberală şi obţinerea unei împărţiri mai bune a bunurilor pământeşti (fără îndoială, scopuri pe deplin legitime), şi profitând de criza economică mondială, se reuşeşte să se atragă în sfera de influenţă a comunismului chiar şi acele grupuri de populaţie care din principiu resping orice materialism şi orice terorism [...] pentru a acoperi, atunci când se merită, cruzimea dezgustătoare şi inumană a principiilor şi metodelor comunismului" (Ibidem, nr. 15).
5. Comunismul este o etapă a unui itinerar revoluţionar mai amplu
După evenimentele din anul 1989, declaraţia Suntem martori ai lui Cristos care ne-a eliberat a Adunării Extraordinare pentru Europa a Sinodului Episcopilor, din anul 1991 (în Echiridion del Sinodo dei Vescovi, vol. II, 1989-1995, EDB Edizioni Dehoniane Bologna, Bologna 2006, p. 3472-3517), afirmă că "Prăbuşirea comunismului pune problema întregului itinerar cultural şi socio-politic al umanismului european, marcat de ateism nu numai în exprimarea sa marxistă, şi arată cu faptele că, în afară de linia sa de principiu, nu se poate despărţi cauza lui Dumnezeu de cauza omului".
Comunismul nu poate să fie luat în considerare în mod izolat. Este etapa unui itinerar la modul său final. Nu reuşim să-l înţelegem, notează deja Divini Redemptoris (nr. 16), fără pregătirea constituită de liberalismul iluminist care, atunci când îl cuprinde asaltul comunist, de decenii dacă nu de secole "continua să promoveze în mod pozitiv laicismul. Aşadar, avem acum moştenirea de erori de la predecesorii noştri şi de la noi înşine denunţate de atâtea ori, şi nu este uimitor că într-o lume deja pe larg descreştinată se răspândeşte eroarea comunistă".
Într-un mod mai complex şi articulat, Discursul de la Regensburg al lui Benedict al XVI-lea, din 12 septembrie 2006, şi enciclica Spe salvi din anul 2007 plasează comunismul în cadrul unui proces de demolare a edificiului european şi occidental construit cu trudă pe armonia dintre credinţă şi raţiune, dintre revelaţia ebraică şi creştină şi filozofia greacă. Este vorba, conform Discursului de la Regensburg, de trei "deelinizări" succesive, manifestări nu atât de antipatie faţă de stilul sau limbajul grecesc, ci faţă de echilibrul dintre credinţă şi raţiune pe care Evul Mediu creştin îl găsise graţie întâlnirii cu Grecia, constituite de atacul împotriva raţiunii al lui Martin Luther (1483-1546), respectiv de înlocuirea unei raţiuni măsurate de adevărul lucrurilor cu o raţiune instrumentală măsurată de succes din partea iluminismului raţionalist şi scientist înainte şi după marxism. Aceste etape sunt ritmate ulterior în enciclica Spe salvi cu referinţă tot la Luther, la un itinerar scientist care merge de la Francis Bacon (1561) la iluminismul Revoluţiei Franceze şi în sfârşit la comunism.
Prăbuşirea comunismului revelează efectiv şi "tratează" tot acest proces, pe care şcoala contra-revoluţionară (despre care se poate spune, fără a forţa cadrul, că în aceste texte ale magisteriului, ca de altfel în altele precedente, există mai multe ecouri) o numeşte Prima, a Doua şi a Treia Revoluţie. "Revoluţia este un bloc", conform expresiei citată de mai multe ori de omul politic francez Georges Clemenceau (1841-1929), şi nu se poate înţelege şi nici acoperi fruntea ei reprezentată de comunism fără a lua în considerare procesul revoluţionar în ansamblul său.
6. Faţă de fazele precedente ale procesului revoluţionar, comunismul reprezintă o fază mai avansată, aşadar, din punctul de vedere a doctrinei catolice, mai rea prin lungime şi violenţă
Procesul revoluţionar este în felul său liniar: "În decursul secolelor a avut loc o răsturnare după alta până la revoluţia din zilele noastre" (Divini Redemptoris, nr. 2). Orice revoluţie, orice atac la adresa sintezei de credinţă şi raţiune, orice "deelenizare" este mai rea decât precedenta şi merge mai departe. Acest fapt nu face desigur bună şi nici nu "reevaluează" fiecare fază a revoluţiei atunci când pe scena istoriei izbucneşte una mai rea. Totuşi, existenţa de grade în cadrul procesului revoluţionar nu este nici măcar irelevantă. A spune că comunismul "depăşeşte în amploare şi violenţă ceea ce s-a experimentat în precedentele persecuţii împotriva Bisericii" (Ibidem), că o "distrugere înspăimântătoare este realizată cu o ură, o barbarie şi o ferocitate care nu se credeau posibile" (Ibidem, nr. 20), că suntem în faţa "ruşinii timpului nostru" (Libertatis nuntius, nr. 10) nu elimină vigoarea criticii liberalismului laicist şi relativist şi a consecinţelor sale în viaţa economică şi socială propuse de magisteriu (şi nici vigoarea criticii acelor aspecte din gândirea protestantă care pun în criză echilibrul dintre credinţă şi raţiune).
Şi totuşi, există o diversitate de accente care nu este numai o problemă de stil sau de retorică. Comunismul, ca a treia etapă a unui proces, poartă în sine toate viciile primelor două, dar le exasperează şi adaugă altele noi. Această evaluare este de importanţă foarte mare atunci când e vorba de doctrina acţiunii şi ajută la evitarea multor erori şi echivocuri. Fideismul protestant, laicismul iluminist cu consecinţele sale sociale şi comunismul sunt la fel de condamnabile şi condamnate. Doctrina socială invită mereu la amintirea idealului unei poziţii integral catolice, necompromisă cu nici una din fazele procesului revoluţionar - şi lipsa acestei amintiri are consecinţe pedagogice grave. Totuşi, în circumstanţe speciale, diferenţa de grad între cele trei faze explică de ce în faţa pericolului socialist şi comunist Biserica a favorizat o alianţă tactică a catolicilor cu protestanţii şi chiar cu liberalii împotriva socialismului - aceasta este logica aşa-numitului "pact Gentiloni" din anul 1913, voit de papa Pius al X-lea (1835-1914) - în timp ce condamnarea "teologiei eliberării" de factură marxistă în Libertatis nuntius condamnă în mod precis, printre altele, alianţa catolicilor şi comuniştilor împotriva liberalilor. În aceste indicaţii nu există, desigur, nici o beatificare improprie sau absurdă a liberalismului, ci pur şi simplu conştiinţa naturii de proces al revoluţiei şi a faptului că din acest proces care se înrăutăţeşte mereu comunismul, faţă de liberalism, constituia o fază ulterioară care întocmai "depăşeşte în amploare şi violenţă" erorile şi ororile din fazele precedente.
(După Zenit, 16 mai 2009)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
