Întrebările lui Bergoglio
Cu stilul lui Ieremia
De Dario E. Viganò
O Biserică săracă pentru cei săraci; fiţi păstori cu mirosul oilor; ajunge cu bârfele şi logicile curţii: abscisele şi ordonatele drumului de convertire pe care papa Francisc din momentul alegerii sale îl cere Bisericii de astăzi.
Papa Benedict, aproape ca martor, indicase deja urgenţa convertirii în timpul omiliei din miercurea cenuşii din anul trecut: "Şi în zilele noastre mulţi sunt gata «să-şi sfâşie hainele» în faţa scandalurilor şi nedreptăţilor - desigur comise de alţii - dar puţini par disponibili să acţioneze asupra propriei «inimi», asupra propriei conştiinţe şi asupra intenţiilor proprii, lăsând ca Domnul să transforme, să reînnoiască şi să convertească". Papa Francisc la întâlnirea cu preoţii din Roma a spus: "Îmi vine în minte că unii dintre voi mi-aţi telefonat, aţi scris o scrisoare, apoi am vorbit la telefon... «Dar, Părinte, pentru ce vă legaţi de preoţi?». Pentru că spuneau că eu îi bat pe preoţi! Nu vreau să bat aici".
Multe au fost în acest an chemările lui Francisc adresate Bisericii pentru ca să se facă disponibilă la convertire, pentru ca să alunge vorbirea de rău, calomnia şi idolii banului. Chemare la convertire, parcurs de reformă punctuală şi precizează că nu se configurează ca un act de acuză mispat care conduce la judecarea şi la condamnarea vinovatului. Mai degrabă este o pedagogie care are trăsăturile lui rib, adică o procedură contradictorie care are ca scop conştiinţa vinovatului cu privire la răul comis şi conduce la iertare.
Este profetul Ieremia cel care ne ajută să înţelegem dinamica lui rib, a chemării care conduce la restabilirea relaţiei de fidelitate cu Dumnezeu. În primele capitole, profetul comemorează timpul în care Israel trăia o legătură fidelă faţă de Dumnezeu, dar acum acea legătură a slăbit. Ieremia foloseşte metafora iubirii nupţiale: Israel este mireasa lui Adonai mirele. Cei doi trăiesc o înstrăinare progresivă şi astfel Domnul ia cuvântul: îi reproşează lui Israel că nu avea niciun motiv pentru a se îndepărta de Dumnezeu care l-a călăuzit în experienţa teribilă a deşertului, făcându-l să guste produsele pământului. În Ieremia ascultăm glasul mirelui care se simte trădat şi care nu reuşeşte să-şi dea pace: nu înţelege pentru ce femeia sa a preferat să urmeze fantasme inutile. A-l părăsi pe bărbatul propriu pentru a căuta afect şi rodnicie în amanţi: pentru Ieremia înseamnă a părăsi izvorul pentru a se mulţumi cu cisterne sparte. Însă asta este ceea ce gândeşte mirele, Dumnezeu. În schimb, ce gândeşte Israel, mireasa? Profetul ne introduce în inima femeii prin "Tu ai spus...". Femeia afirmă: "Nu-l voi sluji". Aşadar mireasa a rupt legătura cu Dumnezeu dintr-o instinctivă nevoie de libertate (ca fiul din parabola tatălui milostiv). Pentru femeie dependenţa este insuportabilă, şi totuşi ea nu vrea să admită asta: neagă, se încăpăţânează, nu permite ca s-o considere cineva contaminată. Pentru aceasta mirele, Dumnezeu, îi arată Israelului semnele prostituţiei sale lăsate pe drum. Nu este vorba de arunca în faţă pentru că ar fi o victorie inutilă şi ar lăsa-o pe femeia sa în eroare. Mirele devine ofensiv şi asta o determină pe mireasă să nu mai nege, ci să reia cu impertinenţă propriile impulsuri. Pare că au ajuns la un moment de neîntoarcere, acela în care glasurile se încalecă fără să se întâlnească.
Dar tocmai la acest punct iubirea lui Dumnezeu se manifestă: în această tentativă exasperantă de a continua să se certe, Dumnezeu arată că supărarea sa este, în mod paradoxal, semnul extrem de interes. Când nu se mai supără, când se mai ia foc este pentru că celălalt nu mai contează nimic şi a ieşit din sfera dorinţei sale. Problema întoarcerii/convertirii pentru Ieremia este mai mult o dorinţă a lui Dumnezeu decât o dorinţă a omului. După îndepărtare Ieremia prezintă dinamica întoarcerii prin intermediul interogatoriului.
În procedura lui riv care are scopul de a-l convinge pe celălalt în propria vină, nu afirmaţiile determină tonul discursului ci întrebările pentru că întrebarea vrea să provoace atenţia celuilalt. vrea să-l implice pentru ca să dea ascultare acuzelor şi, răspunzând, să recunoască adevărul acuzei însăşi. Papa Francisc în comunicarea sa de proximitate adesea adresează direct întrebări persoanelor.
În istoria relatată de Ieremia, întrebarea este dacă mireasa doreşte să se întoarcă la legătura de fidelitate cu propriul mire. Răspunsul este negativ, însă Dumnezeu nu se lasă învins. Chiar dacă raportul pare în mod iremediabil compromis, se deschide larg calea iertării. Întoarcerea imposibilă pentru om este posibilă pentru că Dumnezeu este Dumnezeu.
Şi în aceasta Ieremia face o trecere de la metafora nupţială la cea paternă. Cele două registre simbolice - căsătoria şi paternitatea - arată diferite aspecte ale alianţei.
Mireasa, Israel, poporul, comunitatea credincioşilor este acum tratată cu duioşie şi răbdare. Viaţa miresei depinde de milostivirea originară a lui Dumnezeu. Nu este vorba despre o întoarcere la o situaţie iniţială ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Iertarea lui Dumnezeu nu subevaluează gravitatea rupturii dar, în acelaşi timp, deschide posibilitatea unei noi creaţii, o relaţie nouă cu persoane care nu mai sunt cele de dinainte. Ceea ce Dumnezeu creează cu iertarea este o nouă alianţă, care este ceva diferit de simpla ajustare a alianţei de dinainte. Cu iertarea Dumnezeu trece peste orice pretenţie şi se evidenţiază ca protagonist absolut.
Iertarea este anunţată şi promisă lui Israel încă rebel, pentru că iertarea nu este consecinţa recunoaşterii propriului rău, ci condiţia prealabilă care generează căinţa. Iertarea cere dorinţa. Dorinţa lui Dumnezeu este aceea de a trezi dorinţa omului, iar dorinţa nu are ca obiect ceva ci pe cineva. Este dorinţa de a fi dorit.
Dumnezeu acceptă să se supună dorinţei omului de a fi dorit de el. Se înţelege Evanghelia milostivirii pe care papa Francisc încontinuu o pune în centrul propriului magisteriu: "Fără a diminua - se citeşte în Evangelii gaudium - valoarea idealului evanghelic, trebuie însoţite cu milostivire şi răbdare posibilele etape de creştere a persoanelor care se construiesc zi de zi. Preoţilor le amintesc că scaunul de spovadă nu trebuie să fie o sală de tortură, ci locul milostivirii Domnului care ne stimulează să facem binele posibil. Un mic pas, în mijlocul marilor limite umane, poate să fie mai plăcut lui Dumnezeu decât viaţa corectă în exterior a celui care îşi petrece zilele fără a ţine piept unor dificultăţi importante. La toţi trebuie să ajungă mângâierea şi stimulentul iubirii mântuitoare a lui Dumnezeu, care acţionează în mod misterios în fiecare persoană, dincolo de defectele sale şi de căderile sale".
(După L'Osservatore romano, 13 martie 2014)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
