Interviu adresat lui José María Pardo, medic şi teolog
Pamplona (Spania), joi, 24 martie 2011 - "În acelaşi spital se avortează feţi de 24 de săptămâni de gestaţie, în timp ce în Unitatea de terapie intensivă neonatală se încearcă salvarea vieţii prematurilor de aceeaşi etate", povesteşte José María Pardo, medic şi teolog la Universitatea din Navarra.
În cartea "El no nacido como paciente", preotul ilustrează propunerile cheie ale tezei sale, condusă de preşedintele Academiei Pontificale pentru Viaţă, episcopul Ignacio Carrasco de Paula.
În această conversaţie împărtăşeşte cu noi concluziile cercetării sale.
Cartea dumneavoastră prezintă un paradox: se fac avorturi la femei în perioade înaintate de graviditate şi se face orice pentru a salva copii prematuri de aceeaşi etate. Cum se explică această contradicţie? Ce spune această situaţie despre societatea actuală?
José María Pardo: Deseori se aude spunându-se că elementele cele mai apreciate ale societăţii occidentale actuale sunt eficacitatea şi estetica aspectului ("look"-ul). În cadrul acestei mentalităţi bazată pe conceptul "carpe diem", copilul nenăscut - mai ales cel care prezintă vreo anomalie - poate apărea ca un "clandestin la bord", un intrus care deranjează şi de care este necesar de a se descotorosi. De aceea nu este de mirare că se utilizează cunoştinţele medico-ştiinţifice cele mai avansate pentru a se distruge viaţa incipientă. De aceea nu surprinde că o mamă, chiar văzând micuţul corp al copilului său, poate decide, în faţa unui handicap, să închidă ochii şi să avorteze. Aşa cum nu surprinde că se folosesc foarte mulţi bani pentru a repopula faţa pământului cu specii de animale pe cale de dispariţie şi nu se investeşte suficient pentru a salva numeroasele vieţi umane concepute şi nenăscute. În acelaşi spital se avortează feţi de 24 de săptămâni de gestaţie în sala de naştere, în schimb ce în Unitatea de terapie intensivă neonatală se încearcă salvarea vieţii prematurilor de aceeaşi etate. Este lumea în opoziţie.
Unul din obiectivele dumneavoastră este acela de a clarifica cine este nenăscutul. Se poate spune că embrionul este uman tot atât cât este fiecare persoană născută? Ce implicaţii poartă această consideraţie?
José María Pardo: Chiar dacă surprinde, una din marile provocări ale bioeticii, în pragul secolului XXI, este aceea de arăta ceea ce este evident, realitatea. Şi cartea are intenţia de a răspunde acestei provocări. Intenţia mea a fost aceea de a străbate cei câţiva centrimetri de piele care acoperă uterul femeii sau - cu alte cuvinte - de a încerca să-l fac transparent, să-l transform într-un uter de cristal.
Când cineva bate la uşa acestei lumi necunoscute, din exterior, este surprins, se minunează de măreţia vieţii în stadiile sale incipiente. Nenăscutul nu vorbeşte ca noi, nu gândeşte ca noi, nu cântăreşte ca noi, dar este exact ca noi: mănâncă, aude, visează, simte durerea, plânge, se joacă poate fi supus unui tratament medical sau unui diagnostic etc. În sfârşit, este unul dintre noi.
Unul din capitole vorbeşte de suferinţa fătului. Există probe care arată că fătul poate suferi?
José María Pardo: Durerea fetală este în prezent obiectul a numeroase studii în ambientul ştiinţific. Este o nouă provocare a medicinei. Privind atent principalele reviste ştiinţifice care tratează această temă, se poate trage concluzia că pe zi ce trece rezultă mai evident că în trimestrul doi de gestaţie (de la a 24-a săptămână, dar posibil şi de la a 16-a) fătul reacţionează la stimuli stresanţi care, dacă nu sunt atenuaţi, pot cauza daune, pe termen scurt, mediu sau lung, funcţiilor organice (probleme cerebrale, cardiovasculare, scheletice şi viscerale), nocicepţiei şi dezvoltării neurocomportamentale.
A afirma cu siguranţă că în primele etape ale vieţii umane nu este prezent simţul durerii, înseamnă a nu admite factori clinici şi ştiinţifici importanţi. Mai mult, în cazul unui dubiu, este de preferat a se folosi analgezice pentru stres şi durere, decât a se expune fătul la riscul unor grave leziuni pentru viitor.
Trezeşte atenţie propunerea dumneavoastră de a considera embrionul/fătul ca pe un pacient. Ce consecinţe etice ar avea această optică pentru responsabilitatea medicului?
José María Pardo: Obstetrica este arta şi ştiinţa de a asista doi pacienţi concomitent: nenăscutul şi gravida. Ceea ce am încercat să pun în evidenţă este faptul că în raportul dintre medic, gravidă (şi soţ) şi copilul conceput, figura profesionistului sanitar nu este un element neutru, ci are un rol determinant. Chiar dacă le revine părinţilor, în primă instanţă, luarea deciziilor pentru îngrijirea vieţii şi pentru binele copiilor, munca şi apropierea medicului sunt necesare. Misiunea sa este aceea de a ajuta părinţii să ia decizii mature, libere şi responsabile asupra vieţii prenatale.
Tehnicile diagnostice şi terapeutice pot fi o armă cu două tăişuri când sunt aplicate în medicina prenatală. Cum este posibil să ne folosim bine de ele?
José María Pardo: Diferenţa este între "a cunoaşte pentru a vindeca sau a îmbunătăţi condiţiile de sănătate a fătului sau a gravidei" şi "a cunoaşte pentru a scăpa de ceea ce nu satisface aşteptările părinţilor". Este diferenţă mare în a face ecografia cu intenţia de avort dacă fătul prezintă vreo boală sau a se face ecografia şi a se continua graviditatea până la moartea naturală a creaturii bolnave. Trebuie să ştim că în multe locuri se individualizează feţii purtători de anomalii, nu pentru a se încerca de a-i vindeca, ci pentru a-i putea elimina. Diagnosticul prenatal este aplicat urmărind o "politică genetică", pentru a individualiza şi a elimina feţi vinovaţi de a fi bolnavi sau care nu satisfac aşteptările părinţilor.
Uneori, a comunica părinţilor că fiul poate fi afectat de vreo malformaţie, dizabilitate sau sindrom, duce la decizia de a avorta. Ce măsuri poate adopta medicul pentru a evita acest pas?
José María Pardo: În faţa diagnosticului de o patologie embrio-fetală, viaţa prenatală (embrionul, fătul), mai mult decât un caz clinic sau un ansamblu de simptoame, este un pacient, un tu, fragil, care se află într-o situaţie de necesitate şi de dependenţă. De aici necesitatea de a pune în centrul raportului viaţa umană nenăscută şi nu boala. În multe cazuri, lucrătorii sanitari vor trebui să ţină locul "bunicilor", ajutând părinţii în procesul de apropiere şi de cunoaştere a acestui copil bolnav care nu este conform aşteptărilor şi viselor lor.
Cum spuneam mai sus, medicina este în stare să trateze multe boli fetale: hipotiroidismul, anemia, aritmia fetală, spina bifida, refluxul vezico-ureteral, hernia diafragmatică etc. Chiar şi atunci când fătului îi este diagnosticată o maladie incompatibilă cu viaţa, medicina poate să facă ceva. Când un copil trebuie să intre într-o cameră întunecoasă se pot face două lucruri: aprinderea luminii sau a-l lua de mână şi a intra cu el. Ştiinţa medicală oferă lumina necesară prin medic care trebuie să facă tot posibilul pentru a vindeca. Când nu este posibilă luminarea întunericului, se ia de mână şi se însoţeşte: împreună frica este mai puţină.
Ce atitudine trebuie luată în faţa unui făt terminal?
José María Pardo: Nu se poate spune "nu este nimic de făcut". Poate fi însoţit până la sfârşitul său natural pre sau postnatal, împreună cu părinţii şi cei din familie, dându-i ceea ce are nevoie (de exemplu, analgezice), fără a se cădea în acea îndârjire terapeutică. Fătul terminal este un individ al speciei umane, unul din noi, care are nevoie să moară cu demnitate.
(După Zenit, 24 martie 2011)
Traducere de Eugenia Dămătăr
