|
| © Vatican Media |
Când algoritmul alege embrionul
Se numeşte "Aura" primul laborator de fertilizare in vitro [FIV] complet automatizat lansat la începutul acestei luni de Ivi Rma Global, cea mai mare reţea internaţională de medicină reproductivă, împreună cu Conceivable Life Sciences. Operaţional anul viitor în Statele Unite, se va extinde ulterior în Europa, America Latină şi Orientul Mijlociu, integrând robotică, algoritmi şi automatizare în laboratoarele FIV. Noutatea este că tehnologia va interveni direct în procesul de procreare biologică, fără un operator uman, adică un medic.
Cea mai mare provocare constă în pericolul ca procrearea umană să fie redusă la un proces tehnic de producţie şi selecţie şi ca embrionul uman să fie considerat din ce în ce mai mult un produs al tehnologiei care trebuie optimizată. "Aura, o platformă fizică de inteligenţă artificială, este concepută pentru a automatiza numeroşi paşi în fertilizarea in vitro: de la întâlnirea dintre ovul şi spermatozoid până la observarea dezvoltării embrionare, până la evaluarea embrionilor pentru transfer. Scopul declarat este de a creşte precizia şi eficienţa, de a reduce erorile manuale, de a atenua volumul de muncă repetitiv al embriologilor şi de a standardiza calitatea tratamentelor", explică Laura Palazzani, bioetician, profesor titular de Filozofie a Dreptului şi membru titular al Academiei Pontificale pentru Viaţă. "Schimbarea bioetică constă în trecerea de la tehnologie ca instrument la tehnologie ca agent operaţional, fizic şi decizional. Procreaţia umană riscă, aşadar, să fie interpretată ca o secvenţă de proceduri care trebuie optimizate. Însă procreaţia implică suferinţa infertilităţii, corpul femeii, relaţia de cuplu, responsabilitatea parentală, starea embrionului şi bunăstarea viitorului copil. Tehnologia poate sprijini procesul clinic, dar nu poate înlocui relaţia, discernământul şi responsabilitatea medicului. Prin urmare, informarea, consilierea şi sprijinul uman rămân esenţiale în fiecare etapă".
Putem vorbi, aşadar, despre "procreaţie asistată medical" atunci când asistenţa este încredinţată şi unui sistem fizic de inteligenţă artificială? Profesoara Palazzani susţine: "Am putea vorbi, cel puţin descriptiv în stadiul actual, despre procreaţie asistată medical, extrem de automatizată. Într-adevăr, termenul cu care suntem obişnuiţi, procreaţie asistată medical, se referă în mod explicit la asistenţa medicilor şi a altor profesionişti, nu numai în ceea ce priveşte prezenţa fizică, ci şi în ceea ce priveşte sprijinul pe tot parcursul procesului, de la evaluarea clinică (diagnosticul infertilităţii sau accesul la tehnologii de reproducere, alegerea tratamentelor şi monitorizare, colectarea şi procesarea gameţilor, fertilizarea in vitro, cultura şi transferul embrionilor), supravegherea procedurală şi responsabilitatea pentru decizii. Acest sprijin - continuă profesorul LUMSA - are loc într-un context relaţional de informare şi ascultare. Dacă un sistem automatizat nu se limitează la automatizarea operaţională - adică la îndeplinirea sarcinilor sub îndrumarea medicului - ci îşi asumă funcţii operaţionale şi decizionale autonome, nu numai instrumentul utilizat se schimbă, ci însăşi natura îngrijirii. Noul lexicon ar trebui să facă vizibil gradul de automatizare: ar putea fi numită procreaţie automatizată tehnologic. Prin urmare, există un risc bioetic specific atunci când un algoritm, şi nu numai embriologul, evaluează şi selectează embrionii pentru transfer". "Este necesar să se clarifice ce decizii sunt încredinţate algoritmului, care este gradul său de autonomie şi ce control uman rămâne eficient", subliniază Palazzani, subliniind că "principalele probleme privesc credibilitatea tehnologiei în ceea ce priveşte siguranţa şi eficacitatea, calitatea datelor utilizate pentru antrenament, potenţialele erori (bias) care reduc credibilitatea sau ar putea penaliza anumite grupuri de pacienţi şi explicabilitatea criteriilor adoptate pentru a face algoritmul uşor de înţeles şi trasabil. Chiar şi o evaluare prezentată ca fiind exclusiv clinică, bazată pe probabilitatea implantării şi a dezvoltării embrionului, poate introduce o logică de excludere şi optimizare a vieţii umane. Prin urmare, este necesar - continuă ea - să ştim pe baza căror date a fost antrenat sistemul, ce caracteristici consideră favorabile şi care este marja de eroare. Linia dintre căutarea unei sarcini reuşite şi o mentalitate selectivă poate deveni neclară. Apoi, există problema responsabilităţii", continuă ea.
Când intervin un medic, un embriolog, o clinică, un producător şi un proiectant de algoritmi, riscul este ca responsabilitatea să fie dispersată. În schimb, o fiinţă umană responsabilă pentru decizii trebuie să fie întotdeauna identificabilă. Consimţământul informat trebuie să fie, de asemenea, specific: cuplul trebuie să ştie ce etape sunt automatizate, ce date sunt colectate, cum sunt evaluaţi embrionii, ce dovezi clinice există şi ce incertitudini rămân, precum şi potenţiala opacitate a sistemului. Un consimţământ generic pentru utilizarea inteligenţei artificiale nu ar fi suficient. Aşadar, în acest context, ce înseamnă să protejezi viaţa umană emergentă dintr-o perspectivă personalistă şi ce limite concrete ar trebui impuse tehnologiei? Profesoara Palazzani nu are nicio îndoială: "Perspectiva personalistă recunoaşte demnitatea vieţii umane încă de la începuturile sale. Embrionul nu este un produs de laborator şi nici un simplu obiect de clasificare, ci o viaţă umană fragilă, încredinţată responsabilităţii altora şi care merită protecţie. «Riscul cultural al automatizării - susţine ea - este acela că copilul este perceput ca rezultatul aşteptat al unui proces de producţie, supus unor criterii de eficienţă, selecţie şi control. O viziune cu adevărat umană asupra procreaţiei recunoaşte, în schimb, copilul ca pe un dar şi un subiect care trebuie primit cu braţele deschise, nu ca pe un produs care trebuie perfecţionat. Limitele concrete ale utilizării sale ar trebui să includă cel puţin: supraveghere umană reală, informală; validare clinică independentă a fiabilităţii; transparenţa şi trasabilitatea criteriilor algoritmice; interzicerea utilizării unor criterii care nu au legătură cu scopuri clinice strict definite; atribuirea clară a responsabilităţii; protecţia datelor; consimţământ informat specific; şi verificarea accesului egal. Întrebarea crucială - conchide ea - nu este doar dacă platforma funcţionează, ci ce idee despre viaţă, paternitate şi naştere contribuie la răspândirea ei. Bioetica nu este ostilă inovaţiei: cere ca aceasta să rămână în slujba persoanei, în special a celor mai vulnerabile, şi să nu înlocuiască prudenţa, discernământul, relaţiile şi responsabilitatea morală. Medicina reproductivă necesită ascultare, sprijin psihologic şi capacitatea de a recunoaşte limitele. Niciun algoritm nu îşi poate asuma pe deplin aceste sarcini".
Davide Dionisi
(După L'Osservatore Romano, 21 iulie 2026)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
