Controverse privind strămutarea "sfântului" Francisc Anton Tasso de la Iaşi la Răchiteni (I)
După ce s-a publicat articolul: "5 martie, ziua naşterii pentru cer a doi "sfinţi": un moldovean în Italia şi un italian în Moldova", am constatat că mediatizarea strămutării rămăşiţelor pământeşti ale preotului misionar Francisc Anton Tasso de Savona, originar din Italia şi mort în faimă de sfinţenie la Răchiteni, la 5 martie 1765, stârneşte deja multe întrebări şi comentarii privind normele şi practicile existente în Biserică în ceea ce priveşte respectul faţă de cadavrele celor decedaţi. Asta cu atât mai mult cu cât în cazul părintelui Tasso vorbim de a cincea strămutare a osemintelor sale pământeşti (7 martie 1765, 5 iunie 1782, 30 iunie 1813, 21 noiembrie 2017 şi 3 mai 2020), rămăşiţe care se mai păstrează şi astăzi, la 255 de ani de la moartea lui.
Din informaţiile prezentate în urmă cu câteva zile găsim şi motivaţia pentru care s-a dorit transferul osemintelor "venerabilului părinte Tasso" în catedrala din Iaşi, care a fost reînhumat tot în faţa altarului, pentru a fi venerate de credincioşi. Totuşi, din câte reiese din documente, deşi s-a dorit mediatizarea vieţii acestui "venerabil misionar" la Iaşi, nu s-a ajuns la scopul dorit.
Pentru a argumenta iniţiativa readucerii la Răchiteni a rămăşiţelor pământeşti ale preotului Francisc Anton Tasso, credem de cuviinţă să prezentăm câteva referinţe biblice şi norme bisericeşti în această direcţie, care să-i liniştească pe aceia care pun la îndoială liceitatea strămutării moaştelor. Osemintele nu trebuie considerate de cei vii doar un semn vizibil al morţii ce-i aşteaptă pe toţi oamenii, ci pot exprima o "prezenţă" fizică a morţilor în lumea celor vii şi chiar posedă, atunci când este vorba de un personaj important, de calităţi şi puteri miraculoase, aşa cum ne arată de-a lungul timpului tradiţia Bisericii noastre prin practica respectării şi cinstirii moaştelor.
În Crezul Apostolic mărturisim credinţa noastră în "împărtăşirea sfinţilor", prin care arătăm comuniunea dintre noi şi cei răposaţi, o chestiune legată atât de ontologie, cât şi de Întruparea Mântuitorului. Cu alte cuvinte, atunci când vorbim de comuniunea sfinţilor, credem cu adevărat în aceasta şi presupune o legătură cât se poate de concretă, reală şi autentică între toţi creştinii de pe faţa pământului şi toţi credincioşii trecuţi la Domnul. Prin Cristos şi Duhul Sfânt, noi toţi ne aflăm în comuniune, indiferent de spaţiu şi timp, iar acest lucru devine concret şi se desăvârşeşte în cultul pe care îl aducem lui Dumnezeu prin mijlocirea sfinţilor. Prin respectul acordat moaştelor, noi trăim comuniunea pe care aceşti creştini au avut-o cu Cristos cu ani sau chiar secole în urmă, o comuniune ce trece dincolo de timp, până în veşnicie. Cristos se uneşte cu noi, trup şi suflet, iar osemintele sfinţilor strălucesc de harul necreat al dumnezeirii, în timp ce sufletele lor sunt întru odihna cea veşnică, făcând minuni chiar şi după moarte.
Această evlavie faţă de osemintele creştinilor sfinţi s-a verificat încă din cele mai vechi timpuri, încă din Biserica primară. Voi da doar un singur exemplu: după ce sfântul Ignaţiu de Antiohia, ucenic al sfântului apostol şi evanghelist Ioan, a fost martirizat la Roma la începutul secolului al II-lea, creştinii i-au adunat rămăşiţele pământeşti şi le-au dus la Antiohia "spre mângâierea turmei sale de credincioşi".
Dacă adevărata adoraţie se cuvine doar Sfintei Treimi, creştinii sfinţi sunt vrednici de toată cinstirea şi veneraţia noastră. Ei ne învăluie la rugăciune precum un nor de mărturii, precum un nor gros de martiri, rugându-se ca noi să îndurăm totul până la capăt şi astfel să ne mântuim. Atunci când vine ispita, osemintele sfinţilor strigă din veşnicie: "Mântuieşte-ne de cel rău!".
Prima carte a Bibliei ne spune ca Eva a fost făcută de Dumnezeu dintr-o coastă luată de la Adam. Acesta implică credinţa că oasele reprezintă partea fundamentală a corpului uman, conţinând celule vii şi producând celule sanguine. Doar în acest context Adam poate spune despre Eva: "Iată aceasta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea" (Gen 2, 22). Expresia este reluată de mai multe ori în Sfânta Scriptură pentru a indica legătura de rudenie: "Tu eşti din oasele mele şi din carnea mea".
Ca şi alte popoare antice din Orientul Apropiat, şi pentru evrei, mormântul este un "sarcofag", un "devorator de carne" care permite oaselor să se debaraseze de veşmântul de carne perisabil. În urma acestui proces de descompunere, doar oasele care rămân în morminte amintesc într-un mod concret şi material prezenţa morţilor în lumea celor vii. Cum pentru evrei era de neimaginat o separare a corpului de suflet, persoana decedată era considerată fizic în Şeol odată cu dispariţia sau aşezarea sa în mormânt. Cu timpul însă, aceasta concepţie evoluează şi prin Şeol se desemnează o "locuinţă a morţilor". Mai multe texte biblice subliniază importanţa îngropării decente a oaselor sau a rămăşitelor pământeşti. Integritatea osemintelor este fundamentală pentru evrei, căci ea permitea înscrierea existenţială a celui mort într-un anumit loc şi perioadă de timp. De aceea lipsa, consumarea, dispariţia sau arderea completă a osemintelor reprezentau o moarte infamă.
În Biblie, după moarte, oasele păstrează o anumită vitalitate a individului. Osemintele unor persoane sfinte sunt în măsură să continue săvârşirea minunilor chiar şi după moarte. Cartea a doua a Regilor relatează despre un mort aruncat în mormântul lui Elizeu care a înviat în contact cu oasele profetului. Acest episod biblic ne arată că puterile lui Elizeu nu s-au oprit odată cu moartea acestuia, ci continuă să se manifeste prin oasele lui.
Legat de strămutarea osemintelor, menţionăm că prima cartea a Bibliei, Geneza, se termină cu dorinţa patriarhului Iosif, care era gata de a muri în Egipt, adresată fraţilor săi: "La urmă a jurat Iosif pe fiii lui Israel, zicând: «Dumnezeu are să vă cerceteze, dar voi să scoateţi oasele mele de aici!»" (Gen 50,25). În momentul ieşirii din Egipt osemintele lui Iosif au fost luate de evrei: "Atunci a luat Moise cu sine oasele lui Iosif; căci Iosif legase pe fiii lui Israel cu jurământ, zicând: «Are să vă cerceteze Dumnezeu şi atunci să luaţi cu voi şi oasele mele de aici!» (Ex 13,19). În cele din urmă, despre osemintele lui Iosif, aflăm după instalarea lui Israel în Canaan, la sfârşitul cărţii Iosua: "Oasele lui Iosif, pe care le aduseseră fiii lui Israel din Egipt, le-au îngropat în Sichem, în partea de ţarină pe care o cumpărase Iacob de la fiii lui Hemor, tatăl lui Sichem, cu o sută de arginţi, şi care căzuse de moştenire fiilor lui Iosif" (Ios 24,32).
Tot în Biblie, întâlnim un alt caz care implică o strămutare de oseminte spre un alt loc de înmormântare. Este vorba de 2Rg 21,1-14, în care se descrie cum David a luat oasele lui Saul şi Ionatan de la locuitorii din Iabeşul Galaadului. David a strămutat apoi oasele în ţara lui Veniamin, pentru îngroparea în mormântul familiei: "Şi a strămutat el de acolo oasele lui Saul şi oasele lui Ionatan, fiul lui, şi a adunat şi oasele celor ce fuseseră spânzuraţi; şi a îngropat oasele lui Saul şi ale lui Ionatan, fiul lui, şi oasele celor spânzuraţi în ţinutul lui Veniamin, la Ţela, în mormântul lui Chiş, tatăl lui Saul" (2Rg 21,13-14). Această relatare subliniază evlavia lui David, care permite reîntregirea osemintelor familiei lui Saul.
Strămutarea osemintelor lui Iosif, Saul, Ionatan şi a celor împreună cu ei arată o cutumă bine atestată în cadrul poporului ales. Una dintre cele mai mari temeri a evreilor din diaspora era aceea de a fi îngropat într-o ţară străină. Această situaţie era considerată un blestem, după cum reiese din mai multe texte profetice (cf. Is 22,15-18; Am 7,17; Ier 20,6 etc.).
Ca o concluzie, putem spune că osemintele nu trebuie considerate doar un semn vizibil al morţii ce ne aşteaptă pe toţi, ci exprimă "prezenţă" fizică a morţilor în lumea celor vii.
Catehismul Bisericii Catolice din anul 1992, la nr. 1681 ş.u., afirmă că sensul creştin al morţii se manifestă în lumina Misterului pascal al morţii şi învierii lui Cristos, în care se află singura noastră speranţă. Înmormântarea creştină nu-i acordă defunctului nici sacrament, nici sacramentaliu, dar exprimă comuniunea eficace cu defunctul. Acest catehism nu face referire la strămutarea osemintelor, la fel cum nu întâlnim referinţe nici în Codul de Drept Canonic al Bisericii Romano-Catolice.
Fie ca strămutarea, pentru a cincea oară, a rămăşiţelor pământeşti ale preotului misionar Francisc Anton Tasso să reînvigoreze aducerea aminte a acestui preot care "a murit în pietate şi sfinţenie" pentru propăşirea credinţei şi binele catolicilor din Răchiteni şi nu numai!
Pr. Alois Moraru
* * *
5 martie, ziua naşterii pentru cer a doi "sfinţi": un moldovean în Italia şi un italian în Moldova
