Comemorarea credincioşilor răposaţi
De la trup la suflet
de Carlo Carletti
Originea datei de 2 noiembrie dedicată comemorării credincioşilor răposaţi se plasează la sfârşitul primului mileniu în cadrul monahismului benedictin de la Cluny. De fapt, în anul 998, Odillon de Mercoeur, al cincilea abate de Cluny (circa 961-1049), stabileşte introducerea în calendarul liturgic de la Cluny a unei comemorări pentru răposaţii "din toată lumea şi din toate timpurile" care să se celebreze în a doua zi din luna noiembrie: "Se decretează de părintele nostru Odillon, la cererea şi cu consensul tuturor confraţilor de la Cluny că aşa cum în toate bisericile lui Dumnezeu din toată lumea se celebrează sărbătoarea Tuturor Sfinţilor în prima zi din noiembrie, tot aşa la noi să fie celebrată cu solemnitate comemorarea tuturor răposaţilor în acest mod: în ziua Tuturor Sfinţilor, după capitul, decanul şi economul vor da de pomană pâine şi vin tuturor săracilor care se vor prezenta, ca la cina Domnului; (...) în aceeaşi zi, după vespere, se vor trage toate clopotele şi se va celebra oficiul pentru răposaţi; Liturghia de dimineaţă (cea din 2 noiembrie) va fi oficiată în mod solemn cu sunetul clopotelor; vor fi celebrate Liturghii în privat şi public pentru odihna sufletelor tuturor credincioşilor şi se va oferi de mâncare pentru doisprezece săraci" (Statutum sancti Odilonis de defunctis: PL 142, 1037-1038). Extinderea acestei comemorări la toată Biserica se pare că se poate găsi pentru prima dată în Ordo Romanus din secolul al XIV-lea, unde ziua de 2 noiembrie este indicată ca anniversarium omnium animarum (Hildefons Schuster, Liber sacramentorum, IV, Torino, 1932, pag. 85).
În antichitate - atât printre păgâni, cât şi printre creştini - comemorarea răposaţilor urma coordonate temporale diferite, circumscrise în cadrul privat şi cel mult domestic. Calendarul era mobil, pentru că el corespundea aniversarului fiecărui răposat, care pentru păgâni era ziua naşterii (dies natalis), pentru creştini ziua morţii, definită şi ea dies natalis, dar înţeleasă - cu "deviere semantică" - ca naştere la viaţa veşnică. Celebrarea la Roma a parentalia, ca eveniment public celebrat între 13 şi 21 februarie, nu înlocuieşte practica seculară a comemorărilor nobiliare şi familiare (parentatio), ci în mod substanţial o integrează, făcând părtaşă întreaga comunitate, într-o serie de ritualuri şi practici, care prevedeau vizita la morminte - care erau presărate cu flori (rosalia, violatio) - şi mai ales consumarea unui mâncări "comune", rezervate rudelor şi prietenilor răposatului, care se desfăşura la 22 februarie (caristie).
Oferirea florilor şi celebrarea ospăţului sunt în mod expres amintite într-o inscripţie de la Ravenna din secolul al III-lea: un colegiu funerar dăruieşte o sumă pentru celebrarea aniversară, dar pune condiţia (sub hac condicione) ca "în fiecare an mormântul să fie presărat cu trandafiri şi ca acolo (adică la mormânt) să se desfăşoare şi ospăţul: quotannis rosas ad monumentum ei spargant et ibi epulentur (Corpus inscriptionum latinarum, XI, 132). În mod asemănător, la Roma, un răposat cu numele Caius Turius Lollianus, vorbind la persoana întâi prin intermediul epitafului său, le cere colegilor din corporaţia lui (peto vobis collegae), ca pentru ziua de 12 martie - ziua naşterii lui - să fie destinate sume corespunzătoare pentru celebrare: 25 de dinari pentru parentalia, 11 dinari şi jumătate pentru cumpărarea de trandafiri (Corpus inscriptionum latinarum, VI, 9626).
Un "instantaneu" viu şi realist al acestor rituri funerare este cel care se citeşte într-o inscripţie păgână în versuri de Satafis în Mauretania Caesarensis (astăzi Aďn el Kebira în Algeria). Este cronica unui ospăţ funebru consumat pentru a cinsti amintirea unei soţii dragi, Aelia Secundula, mama dedicatoarei oficiale a inscripţiei, Statulenia Giulia (Corpus inscriptionum latinarum, VIII, 20277): "În amintirea lui Elia Secundula. Noi toţi am avut grijă să dispunem de ceea ce este necesar pentru ritul funerar pe altarul mamei Secundula depusă aici. Ne-am îngrijit să pregătim masa de piatră, în jurul căreia să amintim numeroasele ei opere virtuoase, în timp ce sunt aduse şi oferite mâncăruri şi potire şi feţe de masă pentru a pregăti masa, aşa încât să poată fi vindecată rana crudă care ne sfâşie inima atunci când la oră târzie reluăm cu plăcere amintiri şi laude al mamei bune şi pioase, bătrânica dulce. A trăit şaptezeci şi cinci de ani. În două sute şaizecilea an al provinciei a făcut Satulenia Giulia". Acest ospăţ, strict domestic - aşa cum este indicat şi de dedicarea înlocuitoare "copiii către mama cea dulce" care reiese din lectura secvenţială a literelor iniţiale (acrostih, siglă) şi finale (telestih) din fiecare rând - se desfăşoară în anul două sute şaizeci al erei locale din Mauretania (care începe în anul 39 al erei creştine), corespondentul anului consular 299. Este evident să ne imaginăm că în jurul mesei erau klinai ("paturi triclinii") pe care se aşezau pe jumătate culcaţi comesenii, care până la oră târzie stăteau de vorbă reevocând virtuţile "bătrânelei" (vetula) şi evenimentele care i-au marcat viaţa: in qua magna eius memorantes plurima facta (...) libenter fabulas dum sera reddimus hora / castae matri bonae laudesque.
Pentru inscripţia lui Aelia Secundula este aproape obligatorie confruntarea cu un mozaic funerar înscris pe o masă, inserată în centrul unui pat tricliniu în obişnuita formă de lună (sigma): mobilierul a fost realizat pe la sfârşitul secolului al IV-lea în vasta arie de cimitir din Matarès aproape de oraşul Timgad (Mauretania Caesarensis, Algeria). Pe fundalul epigrafului - în sintonie cu funcţionalitatea unui mobilier destinat ospeţelor - este reprezentată o variată şi realistă "alegere a mostrelor" de faună marină foarte apetisantă: se disting cu uşurinţă un biban-de-mare, un peşte comestibil, o sardină, o langustă, un peşte marin. Inscripţia în timp ce repropune realitatea unui ospăţ funerar, califică în termeni incontestabili identitatea persoanelor care au dat comandă în formula iniţială: in Crh(isto) Deo, pax et concordia sit convivio nostro: "În (numele) lui Cristos Dumnezeu să domnească în ospăţul nostru pacea şi înţelegerea" (L'Année épigraphique, 1979, n. 682).
Concordia şi pax evocate în mozaicul din Timgad amintesc imediat de un extraordinar (şi datorită stării excepţionale de conservare) ansamblu figurativ-epigrafic din cimitirul roman al sfinţilor Marcelin şi Petru pe via Labicana. Este vorba de scrieri trasate cu peniţa care însoţesc şi "dau cuvântul" unei serii de personaje reprezentate în timp ce se ospătează, s-ar spune, în veselie reţinută: comesenii, numai bărbaţi, semiculcaţi pe paturile triclinii, cere "de băut" de la slujitoare (numai femei), chemându-le mereu cu numele de Irene şi Agape: Agape misce nobis ("Agape toarnă-ne de băut"), Irene por(ri)ge calda ("Irene, dă-mi [apă] caldă") (Inscriptiones Christianae Urbis Romae, VI, 15942-15943). Repetarea de douăsprezece ori a aceloraşi nume (Agape şi Irene) induce în mod legitim să presupunem că aceste forme onomastice - de altfel foarte răspândite la sfârşitul antichităţii - îmbracă dubla funcţie de a desemna, chiar dacă în mod generic, servitoarele şi în acelaşi timp de a evoca acele concepte exprimate în cele două forme onomastice, adică "pace" şi "caritate". Comesenii se adresează servitoarelor cu expresii tipice unui banchet care, deşi sunt eliptice, permit să descifrăm tipul şi calitatea băuturii consumate: menţionarea adjectivului substantivat "caldă" (sincopă pentru calidam) traduce exact practica obişnuită a romanilor care beau vin diluat cu apă caldă sau rece: un amestec, care în limbajul comun era denumit întocmai mixtio, aşa cum indică de exemplu un desen pompeian (Corpus inscriptionum latinarum, IV, 1292) şi, încă şi mai detaliat, dedicarea unui collegium fabrorum care, cu ocazia zilei de naştere a împăratului Adrian, se îngrijesc de distribuirea gratuită de pâine şi vin (sportulae) şi de respectiva slujire: panem et vinum et caldam praestari placuit (Corpus inscriptionum latinarum, VI, 33885). În perioada romană vinul pur (merum), dacă nu era amestecat cu apă caldă sau rece şi uneori cu miere (mulsum), era practic de nebăut, pentru că era dens, amar, excesiv de alcoolic.
Perechile lexicale-onomastice concordia-pax şi Agape-Irene au amândouă funcţia de a evoca, la Timgad precum şi la Roma, atmosfera care domnea sau trebuia să domnească la desfăşurarea unui ospăţ funerar; însă la Roma nu trece neobservată prezenţa termenului identitar agape (caritas) în locul lui concordia, cu mai puţine conotaţii din punct de vedere ideologic. Aşadar nu este pură întâmplare că în inscripţiile funerare din Roma, alături de normativele şi foarte răspânditele in pace / en eirene, se leagă aclamaţiile greceşti èis agàpen, en agàpe, metà agàpes precum şi copia latină in agape (Inscriptiones christianae urbis Romae, I, 2976; VI, 15869; IV, 12185; I, 3025, 3426, 3781; IV, 12469; V, 14282) şi că în onomastica din Roma se observă o răspândire foarte mare a numelor Irene şi Agape (din punct de vedere tehnic e vorba de cognomina): primul folosit pe larg încă din secolul I chiar şi în ambientul păgân, al doilea aproape exclusiv al creştinilor; şi unul şi celălalt (şi mai ales Irene) deosebit de răspândite în cadrul servil şi libertin ((Die Griechischen Personennamen in Rom. Ein Namenbuch, I-III, von Heikki Solin, Berlin - New York, 2003˛, p. 458-463, 1277-1278).
Aceste mărturii sunt numai o exemplificare a unui fenomen de însemnătate enormă care mai ales între secolele III şi VI se manifestă în toată aria mediteraneană, cu o documentaţie relevantă care se extinde de la mărturiile arheologice la cele epigrafice şi figurative. Epicentrul acestor practici funerare se localizează mai ales în Africa unde - după cum se pare - se extinde rapid la toată aria Mării Mediterane cu incidenţă deosebită în Spania (Cartagena, Italica, Tarragona), la Malta, în Sardinia (Cornus şi Turris Libisonis), la Roma (în catacombe şi în micul mormânt din Insula Sacră).
O lectură istorico-culturală a acestui fenomen epocal scoate în evidenţă o interrelaţie indisolubilă între comemorarea privată a lui dies mortis şi respectiva practică a ospăţului funerar. Două momente - complementare între ele - ale unui eveniment comemorativ periodic, definit şi reglementat în coduri rituale care, în decursul sfârşitului antichităţii şi îndeosebi în bazinul mediteranean occidental, este împărtăşită şi practicată atât de componenta păgână a societăţii antichităţii târzii cât şi de componenta creştină. Terenul pe care se dezvoltă şi din care se hrăneşte nu este cel al unui specific "religios", ci mai degrabă cel al "amintirii împărtăşite", în care se sedimentează legăturile familiare şi sociale, transversale faţă de diferitele identităţi. Există în fond - pentru a spune cu Gabriel Sanders - acea "sincronie a discursurilor despre moarte", al cărei ingredient calificator şi care produce coeziunea este refuzul instinctiv pe care viaţa îl opune erupţiei evenimentului din urmă, mereu traumatică din punct de vedere uman.
Însă aceste practici nu durează la infinit: la sfârşitul antichităţii târzii sunt abandonate progresiv şi cu începutul Evului Mediu timpuriu tind progresiv să dispară sau, măcar, să se modifice. Cauzele proxime ale acestei schimbări se pot percepe în doi factori concomitenţi. În primul rând este abandonarea cimitirelor suburbane şi intrarea morţilor chiar în cadrul oraşului, unde înmormântările se concentrează chiar în interiorul bisericilor sau în apropierea lor, creând o unitate indisolubilă între cimitir şi edificiul de cult. După marile spaţii funerare din afara oraşului urmează suprafeţele înguste şi oricum definite ale bisericilor şi acest aspect produce o progresivă schimbare comportamentală în însăşi respectarea mormintelor, care tot mai frecvent sunt violate şi refolosite; şi folosirea inscripţiei funerare se reduce în mod sensibil şi ajunge să fie monopolizată de elitele citadine laice şi ecleziastice, care uneori manifestă preocuparea faţă de intangibilitatea mormintelor lor lansând ameninţări teribile faţă de potenţialii violatori. În al doilea rând există o progresivă schimbare de mentalitate, o percepţie mai conştientă a misterului morţii, solicitată deja de figuri de seamă ca Augustin şi Grigore cel Mare: sollicitas faţă de răposaţi se mută progresiv de la mormânt, de la trupul coruptibil şi se îndreaptă spre suflet.
Augustin indică tocmai în Africa lui locul în care, cu ocazia ritualurilor funerare, mai mult decât în altă parte se manifestau excese incompatibile cu identitatea vocaţională a creştinilor: "Dacă Africa ar căuta mai întâi să elimine astfel de dezordini (adică beţiile şi desfrânările de la ospeţe), ar merita să fie demnă de imitare din partea tuturor celorlalte ţări: în schimb, noi, în timp ce în cea mai mare parte din Italia şi în toate sau aproape în toate celelalte Biserici transmarine ele nu există (...) cum mai putem să ezităm în corectarea unui obicei aşa de abominabil?" (Epistolae, 22, 1, 4). Răspunsul lui Augustin este cel, de coerenţă stringentă, expus în De cura pro mortuis gerenda, scris tocmai pentru a răspunde la întrebările îngrijorate pe care i le punea Paulin de Nola cu privire la liceitatea şi utilitatea înmormântărilor ad sanctos: "În definitiv noi credem că putem fi de ajutor pentru răposaţi numai ajutându-i cu evlavie prin jertfa euharistică, prin rugăciuni, prin pomeni (...). Apoi, referitor la manifestările de onoare aduse trupului orice s-ar face, nu aduce nici un avantaj pentru mântuirea lui, ci este o datorie de umanitate datorită acelui sentiment natural prin care - aşa cum spunea Paul (Ef5,29) - nimeni nu şi-a urât vreodată propriul trup" (18,22). În acelaşi mod Grigore cel Mare insista, poate mai mult decât Augustin, asupra rolului fundamental al celebrării euharistice. Nu întâmplător, de numele lui este legată practica celor "treizeci de Liturghii" care trebuie celebrate treizeci de zile consecutiv şi trecute în istorie tocmai ca "Liturghii gregoriene". Originea şi motivaţiile acestei iniţiative sunt relatate cu tonuri vii şi pline de imagini într-un text din Dialoguri (4, 57, 14): "Trecuseră de acum treizeci de zile de la moartea lui Iustus (un monah confrate al lui Grigore) şi eu am început să am compasiune faţă de el (...) şi mă întrebam dacă exista vreun mijloc pentru a-l elibera (cu aluzie la purgator). Atunci, chemându-l pe priorul mănăstirii noastre, Pretiosus, i-am spus din inimă: de atâta timp de acum, acel frate al nostru răposat este în chinul focului. Îi datorăm un act de caritate (...). Aşadar, mergi şi de astăzi, timp de treizeci de zile consecutive, să ai grijă să oferi pentru el sfânta jertfă".
Prevalenţa progresivă a practicilor specific creştine - rugăciune, jertfa euharistică, pomeni - deschidea noi perspective spirituale, mentale şi comportamentale diferite de acum faţă de obiceiurile ancestrale. Mai ales prin iniţiativa comunităţilor monastice s-a format un nou "model", care punea comunitatea creştină (şi cu rol prevalent ierarhia) în centrul comemorării credincioşilor răposaţi, alături de familie sau chiar în locul ei: Euharistia, celebrată cu ocazia funeraliilor şi a aniversărilor morţii, evocarea tuturor răposaţilor în decursul Liturghiei (memento), împărţirea de pomeni săracilor, au contribuit la "spiritualizarea" unui cult care timp de secole se mişcase între graniţele nu întotdeauna definite ale sacrului şi profanului. Din aceste transformări derivă instigări colaterale care vor avea succes secular. Pe la jumătatea secolului al VIII-lea încep să se constituie primele forme asociative - de unde derivă confraternităţile - constituite din episcopi şi abaţi, cu scopul de a asigura mângâiere religioasă "membrilor" răposaţi, prin celebrarea de Liturghii "speciale" şi recitarea Psaltirii. O asociaţie de acest tip este, de exemplu, aceea care se constituie la Attigny în anul 762 din iniţiativa unor ecleziastici (episcopi şi abaţi) care primesc însă şi laici: primii se angajează să se recite de o sută de ori Psaltirea, să celebreze personal treizeci de Liturghii şi să se celebreze personal alte o sută de Liturghii la moartea fiecărui membru; laicii contribuie cu donaţii la diferitele comunităţi călugăreşti reprezentate în asociaţie. Numărul aderenţilor la aceste confraternităţi pioase devine cu timpul aşa de mare încât numele lor în timpul celebrărilor, în loc să fie rostite, sunt amintite în tăcere depunând pe altar libri memoriales sau libri vitae: liste de răposaţi, uneori foarte lungi, ca aceea de la mănăstirea din Reichnau (biserica din Niederzell dedicată lui Petru şi Paul) care a ajung în timp să conţină peste patruzeci de mii de nume. În general transcrise pe suporturi de pergament, listele erau uneori gravate pe pietrele de altar (tot la Reichnau), sau pe dosul dipticelor de fildeş din antichitatea târzie, ca în cazul refolosirii unui exemplar celebru - produs în secolul al V-lea la Constantinopol - refolosit la sfârşitul secolului al VII-lea în Provenza pentru a accepta şi aici o listă lungă, care începe cu o serie de peste trei sute de nume de episcopi şi se încheie cu menţionarea suveranilor franci care s-au succedat între anii 575-662.
În societatea creştină de la începutul Evului Mediu - după ce s-au liniştit dezbaterile despre lumea de dincolo şi despre timpurile şi modurile destinului imediat al sufletelor - se impunea de acum principiul că unica moarte de care trebuie să ne temem era cea a sufletului, deci că numai spre ea trebuia să se îndrepte sollicitas a celor rămaşi în viaţă. În această nouă ordine de "idei", angoasa faţă de moarte fizică şi teama de judecata la care era destinat sufletul au fost dirijate spre o perspectivă penitenţială, în timp ce "experienţa vizibilă" a inevitabilei putreziri a trupului era propusă ca un element de impact puternic pentru denunţarea şi dispreţuirea realităţilor lumeşti şi, în acelaşi timp, ca motiv de reflecţie spre "convertire".
Avertismentele sfântului Augustin pătrunseseră de acum în profunzime în Biserica occidentală. "Grandiozitatea înmormântărilor, practicarea comemorărilor pot să-i consoleze pe cei care rămân în viaţă dar nu aduc nici un avantaj celor care pleacă" (magis sunt vivorul solatia, quam subsidia mortuorum). Şi în această nouă perspectivă episcopul de Hippona amintise de parabola cu Lazăr cel sărac (Lc 16,19-22): "dacă pentru cel bogat îmbrăcat în purpură toată servitutea familiară a organizat o înmormântare splendidă în ochii oamenilor (in cospectu hominum), cu mult mai splendidă în ochii lui Dumnezeu (sed multo clariores in cospectu Domini) a fost organizată pentru acel sărac plin de răni o altă înmormântare din partea îngerilor, care nu l-au depus într-un mausoleu de marmură, ci l-au înălţat în sânul lui Abraham" (De cura, 2, 4).
(După L'Osservatore romano, 1 noiembrie 2009)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
