Is 40,1-5.9-11; Ps 85; 2Pt 3,8-14; Mc 1,1-8
"Noi aşteptăm, după promisiunea lui, ceruri noi şi un pământ nou, în care va locui dreptatea" (2Pt 3,13).
Cu duminica trecută am început un nou an bisericesc, notat simbolic cu "B". În acest nou an bisericesc, "B", vom fi călăuziţi în mare parte de Evanghelia după Sfântul Marcu, care este cunoscută ca Evanghelia catehumenului, adică a persoanei adulte care se pregăteşte pentru primirea lui Isus Cristos prin sfântul Botez. Prin evanghelia sa Sfântul Marcu ne va conduce treptat la descoperirea identităţii lui Isus Cristos ca slujitor al lui Dumnezeu şi al omului de mântuit, relatând minunile lui, prezentând apoi învăţătura şi invitându-ne să păşim pe urmele lui ca adevăraţii săi discipoli. Totul va culmina cu mărturisirea centurionului roman de pe Golgota, care, văzându-l pe acest slujitor Isus Cristos răstignit, va exclama: "Cu adevărat omul acesta era Fiul lui Dumnezeu!" (Mc 15,39).
Trebuie să spunem că timpul Adventului în care am intrat cu duminica trecută este în primul rând un timp de pregătire pentru cea de-a doua venire a lui Isus, aşteptat de unii ca un iubit Mire divin şi de Judecător de temut pentru alţii. În contextul păcatului lui Adam şi Eva, noi toţi am pierdut prietenia lui Dumnezeu şi dreptul de a moşteni împărăţia cerurilor. Dar pentru faptul că ideea răzvrătirii împotriva lui Dumnezeu nu a venit de la noi, ci noi am fost amăgiţi de invidia diavolului să facem o faptă reprobabilă (cf. Înţ 2,24), păcatul, Dumnezeu ne-a acordat nouă, oamenilor, circumstanţe atenuante, trimiţându-ne ca mântuitor pe Fiul său preaiubit, Isus, spre a ne scoate din păcat prin jertfa lui de la cruce şi pe Duhul Sfânt, dătătorul său de viaţă.
Noi ştim că Isus Cristos, cel anunţat de Dumnezeu ca mântuitor, a venit, ne-a spălat păcatele în sângele său şi ne-a redat haina albă a sufletului aşa cum arătăm şi la Botezul nostru, iar prin trimiterea Duhului Sfânt ne-a redat viaţa pe care o pierdusem, simbolizat prin vântul de la Rusalii (cf. Fap 2,2). Ca "plată" a mântuirii noastre noi trebuie "să acceptăm" această mântuire divină şi apoi să-i aducem la această mântuire pe cei care nu o cunosc, prin vestirea evangheliei, care ne-a fost încredinţată ca lucrare de onoare (cf. Mc 16,15-16), nouă care purtăm chipul şi asemănarea sa (cf. Gen 1,26), căci Dumnezeu îi avea la îndemână pe îngeri şi pe celelalte elemente ale creaţiei, dar ne-a preferat pe noi, cei creaţi după chipul şi asemănarea sa.
Deşi n-ar fi trebuit să cădem din nou sub ispita satanei, după prima tristă experienţă, totuşi am făcut-o, săvârşind păcatul, la care am adăugat şi nerecunoştinţa pentru mântuirea primită, ignorarea sângelui Fiului lui Dumnezeu vărsat pentru noi şi călcarea poruncilor trimise prin Duhul Sfânt. Şi iată-ne ajunşi din nou "precum cel impur, cu toate faptele noastre de dreptate, ca o haină întinată; noi toţi ne veştejim iar ca frunza şi păcatele noastre ne spulberă ca vântul" (Is 64,5). Iar cât priveşte Evanghelia mântuirii ce ne-a fost încredinţată ca onoare, nici n-am trăit-o, nici n-am vestit-o spre a grăbi timpul mântuirii (cf. Mt 24,14).
Ce este de făcut după ce am căzut din nou, după ce am fost goliţi din nou (cf. Gen 3,7), după ce ne-am vestejit din nou ca frunza, iar păcatele noastre ne spulberă iar ca vântul" (cf. Is 64,5)? Să o luăm de la capăt şi aşa cum ne-am pregătit pentru prima venire a lui Isus de la primul Crăciun, la fel să o facem şi acum. Să plângem cu lacrimi, căci lacrimile sunt ca un nou Botez în apă care ne îneacă păcatele şi le îndepărtează de la noi ca vântul şi să vestim evanghelia mântuirii, în speranţa că vom avea şi noi parte de ea (cf. 1Cor 9,23).
A trăi şi vesti evanghelia este esenţial în primirea iertării de după iertare. Este un semn de pregătire activă şi convertire autentică, apreciat şi răsplătit înaintea lui Dumnezeu (cf. Mt 10,32; Lc 12,8).
Pericopa evanghelică de astăzi ne călăuzeşte pe această cale a vestirii evangheliei şi a lacrimilor de pocăinţă. În faţa răutăţii păcatului personal şi comunitar, Sfântul Marcu ne propune exemplul său şi exemplul sfântului Ioan Botezătorul, de a-l vesti lumii pe Cristos, ca Fiu al lui Dumnezeu, ca cel care "vine după noi ca să ne mântuiască, care este mai puternic decât noi, căruia noi nu suntem vrednici, plecându-ne, să-i dezlegăm cureaua încălţămintei. Noi vă botezăm cu apă în numele lui, el însă va boteza în Duhul Sfânt" (Mc 1,7-8).
Cu această veste bună a iertării de după iertare, ne îndeamnă şi profetul Isaia să-i mângâiem pe cei îndureraţi de păcatele lor şi pentru cele din lumea întreagă: "Mângâiaţi, mângâiaţi-l pe poporul meu! Vorbiţi la inimă Ierusalimului şi spuneţi-i că suferinţa lui s-a terminat, că nelegiuirea sa a fost răscumpărată, pentru că a fost luat din mâna Domnului dublul pentru păcatele sale!" Un glas strigă: "În pustiu pregătiţi calea Domnului, îndreptaţi în loc neumblat o cale pentru Dumnezeul nostru! Orice vale să fie înălţată, orice munte şi orice deal vor fi nivelate, ce este strâmb va fi îndreptat, iar ce este colţuros va fi netezit. Atunci se va descoperi gloria Domnului şi toate făpturile o vor vedea împreună, căci gura Domnului a vorbit. Domnul ca un păstor îşi va paşte turma: cu braţul lui va aduna mieii şi-i va ridica la pieptul său, iar pe cele care alăptează le va conduce cu grijă" (Is 40,1-5.11).
Făcând o scurtă analiză a Cărţii lui Isaia, putem spune că capitolele 1-35 constituie în mare măsură o serie de avertizări împotriva abaterilor şi pronunţări ale judecăţi care va veni. În capitolele 36-39 avem o relatare a întâmplărilor legate de invazia lui Sanherib, boala şi însănătoşirea lui Ezechia şi vizita trimişilor babilonieni. În capitolele care urmează, 40-66, solia profetului este cu totul deosebită în ton şi teamă. Aceste ultime capitole i-au adus lui Isaia numele de profet evanghelist. Aici, în limbajul cel mai sublim care s-a aflat vreodată pe buzele vreunui orator inspirat, Isaia înfăţişează viitorul strălucit al lui Israel ca slujitor credincios al lui Dumnezeu, eliberarea lui de orice duşman, venirea lui Mesia, şi aşezarea împărăţiei mesianice.
Ca şi pentru Israelul de demult, pentru noi, cei de astăzi, lucrarea aceasta de pregătire are două laturi şi constă mai întâi în schimbarea caracterului şi în al doilea rând în vestirea soliei Evangheliei întregii lumi (cf. Is 62,10-12; Mal 3,2). Acesta este şi privilegiul Bisericii de azi să pregătească calea Domnului, ca el să se poată întoarce pe pământ în putere şi slavă. Dacă vezi un avion zburând înţelegi că de undeva a decolat. Dacă vezi o cruce mântuitoare pe Golgota, înţelegi că Isus de pe ea s-a coborât din cer.
Pregătirile pentru venirea unui monarh pământean din vechime cuprindeau repararea drumului pe care el urma să călătorească, pentru ca înaintarea lui să nu fie stânjenită. Aplicate la venirea Împăratului Mesia, cuvintele au o aplicaţie spirituală. Întrucât împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul celor care devin supuşii ei (cf. Lc 17,21), lucrarea de pregătire trebuie evident să fie făcută în inima lor. Îndreptarea locurilor strâmbe din inima oamenilor este deci pregătirea despre care Ioan vorbeşte aici. Acesta este motivul pentru care Ioan predica un botez al pocăinţei (cf. Mc 1,4), literal, un botez al schimbării minţii (cf. Mt 3,2). Locurile înalte ale mândriei şi puterii omeneşti trebuie să fie doborâte jos (cf. Lc 3,5). Lucrarea lui Ioan Botezătorul, ca şi lucrarea noastră creştină, constă din a-i chema pe oameni să-şi pregătească propria inimă şi viaţă pentru venirea lui Isus (cf. Mc 1,1-8). Solii lui Dumnezeu din zilele de pe urmă, creştinii, trebuie să vestească o solie asemănătoare. După cum un păstor îşi adună mieii, purtându-i în braţe pe cei prea slabi ca să poată umbla, şi mânând blând mieluşeii (cf. Gen 33,13), tot aşa şi creştinul în Cristos exercită orice grijă posibilă pentru turma Domnului.
Psalmul 85 constă pentru Israel dintr-o mulţumire pentru izbăvirea din mâinile celui care îl luase prizonier (v. 1-3), iar pentru noi constă într-o mulţumire pentru izbăvirea noastră din mâna satanei. Mulţumirea este urmată de o rugăciune pentru o refacere completă (v. 4-7), şi o pregustare finală a binecuvântărilor spirituale şi materiale, când: "Îndurarea şi adevărul se vor întâlni, dreptatea şi pacea se vor îmbrăţişa; adevărul va răsări din pământ şi dreptatea va coborî din ceruri. Domnul îşi va revărsa bunătatea şi pământul îşi va aduce roadele sale. Dreptatea va merge înaintea lui şi-i va călăuzi paşii pe cale" (Ps 85,10-4).
Nu ştiu cât de credibil ni se pare nouă, creştinilor de astăzi, dar creştinii din primele veacuri se bucurau de semnele apocaliptice ca prevestire a venirii lui Isus de-a doua, căci apostolii şi primii creştini iubeau venirea lui de-a doua, căci erau pregătiţi să-l întâmpine pe Isus care vine în glorie. Când fetele lui Iuda auzeau zgomotul cailor şi carelor lui Solomon împărat că vine, se ascundeau de frică. Dar mireasa lui din Cântarea Cântărilor ieşea la poartă fiind pregătită pentru iubitul ei (cf. Ct 3,6-11). Când primilor creştini li se spunea că venirea lui Isus este însoţită de prigoane, atunci dădeau mărturie mai mare şi se bucurau în suferinţele lor ca de durerile unei noi faceri (cf. 2Cor 6,4-7; Col 1,24). Când primilor creştini li se spunea că Isus vine cu scuturarea cerului şi pământului, cu semne în lună, stele şi în soare, cu foc care arde cerul şi pământul, se bucurau pentru că deja vedeau cerurile şi pământul cel nou, anunţate (cf. Lc 21,25; 2Pt 3,12-13). Noi, cei de astăzi, ne temem pentru că nu suntem gata, că mai alergăm încă după păcate, pentru că nu veghem asupra noastră şi a altora, că nu vestim evanghelia, că nu dăm bună mărturie despre el. Dar iată o mărturie bună:
Mariachiara Messina (1986-2017) a fost o tânără italiană. S-a născut la 8 septembrie 1986 la Patti, Italia. Numele Maria i se dă de către mama ei din devotament faţă de Fecioara Maria, iar cel de Chiara (Clara) i se dă de către tatăl ei după o vizită la Bazilica "Santa Chiara" din Assisi. După maturitatea clasică, s-a înscris la Facultatea de Psihologie a Universităţii din Messina unde, în ciuda anilor puternic marcaţi de boală, a obţinut o diplomă în Ştiinţe şi Tehnici de Psihologie a Relaţiilor Educaţionale. Iubea pe Dumnezeu, iubea şi pe oameni, începând cu cei săraci şi cu cei mai săraci dintre săraci, care trăiau în păcat. Deşi suferindă de cancer îi plăcea să fie catehet printre semenii ei. Ea avea ca deviză: "Cu crucea în inimă şi cu învierea pe faţă"!
Dăruieşte-ne, Părinte sfânt, harul tău care înseamnă putere. Întinde-ţi mâna asupra noastră, pentru ca, având încurajarea ta, să ne angajăm în a da mărturie despre Fiul tău Isus. Amin.
Pr. Ioan Lungu
* * *
Predici la Radio Iaşi: Duminica II din Advent (Anul B)
