Ier 20,10-13; Ps 69; Rom 5,12-15; In 15,26-27; Mt 10,26-33
"Nu vă temeţi de oameni" (Mt 10,26).
Duminica trecută Isus, prin trimiterea celor 12 apostoli în misiune (cf. Mt 10,7-8), implicit l-a trimis şi pe fiecare ucenic al său din toate timpurile şi locurile să predice Evanghelia. Şi ca nu cumva să fim ispitiţi să credem totuşi că numai apostolii şi urmaşii lor în lume au fost chemaţi să predice Evanghelia, duminica aceasta Isus adaugă expres cuvântul "oricine". "Oricine va da mărturie pentru mine înaintea oamenilor, voi da şi eu mărturie pentru el înaintea Tatălui meu cel din ceruri. Însă oricine mă va renega înaintea oamenilor îl voi renega şi eu înaintea Tatălui meu cel din ceruri" (Mt 10,32-33). "Oricine" vine la mântuirea lui, Isus îl trimite mai întâi să vestească mântuirea adusă în lume prin pătimirile, moartea şi învierea sa, ca expresie a iubirii a celor trei Persoane divine, ca mai apoi să intre în această iubire veşnică.
Isus ne spune astăzi un lucru uimitor pentru mulţi dintre creştini, şi anume că mântuirea Tatălui prin Cristos şi Duhul Sfânt are duşmani; că Isus, Fiul lui Dumnezeu, are duşmani; că evanghelia are duşmani; că toţi creştinii chemaţi să fie vestitorii mântuirii şi evangheliei, au duşmani. Dar, să nu ne fie teamă: " Nu vă temeţi de cei care ucid trupul, dar nu pot ucide sufletul! Temeţi-vă mai degrabă de cel care poate să piardă şi trupul, şi sufletul în Gheenă" (Mt 10,28)! " Oricine va da mărturie pentru mine înaintea oamenilor, voi da şi eu mărturie pentru el înaintea Tatălui meu cel din ceruri. Însă oricine mă va renega înaintea oamenilor îl voi renega şi eu înaintea Tatălui meu cel din ceruri" (Mt 10,32-33).
Aşa cum spuneam şi duminica trecută, pentru a înţelege cât mai bine mesajul duminicilor din ciclul "de peste an", trebuie să mergem cu mintea la situaţia tristă în care eram înainte de venirea lui Isus Cristos, la situaţia tristă în care ne-a găsit Cristos la întruparea lui şi mai cu seamă la începerea activităţii sale publice, starea groaznică de păcat, stare care l-a determinat pe Isus, conform planului veşnic, să urce Calvarul şi să ne spele păcatele în sângele său la cruce, înainte de a se înălţa şi glorifica la Tatăl ceresc. Păcatul strămoşesc şi păcatul personal făcuseră din noi oameni nişte fiinţe lipsite de ajutor, nişte oameni bolnavi, adică nişte oameni: orbi, surzi, paralitici, leproşi, nişte morţi trupeşte şi sufleteşte, nişte oameni vrednici de milă şi mai ales nişte robi ai satanei şi ai acoliţilor lui.
Să nu ne înşelăm şi să credem că diavolul şi acoliţii lui vor privi pasivi la faptul cum oamenii pleacă de la ei, sau la oamenii care predică mântuirea şi scuturarea jugului lor. Aşa cum faraonul şi armata lui s-a luptat până la moarte pentru a nu lăsa poporul ales să scape din sclavie (cf. Ex 14,5.28), tot astfel diavolul şi acoliţii săi se vor lupta până la sânge pentru ca oamenii să nu plece din sclavia lor, căci deţinându-i robi se cred a fi asemenea cu Dumnezeu (cf. Is 14,14). Deci, cu atât mai puţin va lăsa în pace pe cei care predică plecarea de la ei şi pe cei care ascultă şi pleacă de la ei. Oare predicatorii şi apoi credincioşii Vechiului Testament, au fost lăsaţi în pace şi să plece de la ei? Profeţii mai toţi au murit martirii şi drepţii nu au scăpat de prigoană.
Profetul Ieremia din prima lectură de astăzi (cf. Ier 20,1-13), spunând poporului evreu adevărul despre starea jalnică de păcat şi de robie în care se afla, rob cu trupul şi cu sufletul, precum şi urmările acestei robii, profetul s-a trezit imediat cu ura autorităţilor şi a poporului asupra lui. Complotul urzit împotriva lui Ieremia îşi atinge scopul, căci Ieremia este prins, arestat, lovit şi torturat de oamenii lui Paşhur. Cine era Paşhur? Unul dintre preoţii de vază făcuţi de oameni şi unul dintre profeţii mincinoşi, un om rău care sub masca binelui se bucura de favoarea poporului căzut în idolatrie şi robie cu sufletul şi trupul. Ieremia lovit de preoţii de seamă este o imagine a mântuitorului Isus, care şi el a vestit adevărul şi libertatea fapt pentru care a fost urât şi lovit tot lovit de marii preoţi, devenind obiect al ocărilor şi al dispreţului lor (cf. Mc 14,53). Deşi în Ieremia Cuvântul Domnului era "ca un foc aprins" (v. 9), cu toate acestea, nu înţelege valoarea jertfei de sine, căci asemenea lui Iov îşi blestemă ziua în care s-a născut (cf. Ier 20,14; Iov 3,1-3). Despre Isus se spune: "Binecuvântat este cel care vine în numele Domnului" (In 12,13), căci a suferit de bunăvoie şi din iubire faţă de Dumnezeu şi de oameni "a şters zapisul cu poruncile lui, care stătea împotriva noastră şi ne era potrivnic, şi l-a nimicit, pironindu-l pe cruce. A dezbrăcat domniile şi stăpânirile şi le-a făcut de ocară înaintea lumii, după ce a ieşit biruitor asupra lor prin cruce" (Col 2,14-15).
Astăzi am cântat şi meditat la sfânta Liturghie psalmul 69, psalm care se aseamănă mult cu psalmul 22, prin faptul că şi unul şi altul ne zugrăvesc suferinţele Domnului, dar prezintă totuşi o deosebire: în Psalmul 22, Cristos care face ispăşire pentru păcatele noastre, este prezentat ca fiind Cel pe care Dumnezeu Tatăl l-a lovit în locul nostru. Încercarea lui Dumnezeu este scurtă şi vindecătoare, de aceea David voia să cadă în mâinile lui Dumnezeu pentru păcatele sale, căci îndurările sale sunt nemărginite (cf. 1Cr 21,1). De aceea Iudita îl laudă pe Dumnezeu pentru încercările sale vindecătoare: "Să-i mulţumim Domnului, Dumnezeului nostru, care ne încearcă precum i-a încercat pe părinţii noştri. Amintiţi-vă câte a făcut cu Abraham şi cu Isac şi câte i s-au întâmplat lui Iacob. Căci, după cum pe ei i-a trecut prin foc spre a le încerca inimile, tot astfel, şi pe noi, nu din răzbunare ne încearcă, ci Domnul îi încearcă pe cei care se apropie de el, pentru a rămâne credincioşi"(Idt 8,25-27).
În psalmul 69 cântat şi meditat de noi astăzi, îl vedem pe Isus care face ispăşire şi suferind din partea oamenilor; şi câte mijloace nu au găsit oamenii pentru a-l chinui! Un cuvânt revine în acest psalm de patru ori este: ocara (sau dispreţul), altfel spus, dezonoarea publică (v. 7,10,19,20), arătând că inima infinit de sensibilă a Domnului a fost zdrobită de această ocară (v. 20). În Isus, gloria lui Dumnezeu, dragostea sa şi sfinţenia sa au fost călcate în picioare de oamenii nelegiuiţi. Iar cât despre versetul 21, acesta s-a împlinit ad-litteram în ceasul crucii (cf. Mt 27,34.48).
Persecutorii sunt mai răi decât fiarele sălbatice, prin faptul că aceştia pradă pe cei asemenea lor. Cele mai puternice legături de dragoste şi de datorie au fost deseori rupte de duşmănia împotriva lui Cristos. Se spune clar că toţi cei care vor voi să trăiască evlavios în Cristos Isus vor trebuie să sufere persecuţie (2Tim 3,12); şi că trebuie să se aştepte să intre în împărăţia lui Dumnezeu prin multe necazuri (Fap 14,22). Aceste preziceri sunt sfaturi şi mângâieri pentru un timp de încercare.
Însuşi Isus şi apostolii săi nu au fost lăsaţi în pace de duhul rău şi de acoliţii săi şi au murit martiri, ucişi de cei cărora le duceau mântuirea. Primii creştini care cu toţii erau misionari cu diferite titluri, ca şi noi astăzi: "unii apostoli; alţii proroci; alţii evanghelişti; alţii păstori şi alţii învăţători" (cf. Ef 4,11), toţi au avut de suferit de pe urma credinţei şi a predicării Evangheliei. Şi aşa este şi astăzi, căci sub diferite forme mai rafinate prigoana creştinilor apostoli continuă la aceeaşi intensitate, căci duşmanii noştri nu au măsură în a face răul. Dar ştim un secret? Prin aceste suferinţe îl forţăm pe satan şi oamenii lui să ne lase în pace, căci ca şi crucea lui Isus şi crucea creştinilor conţine forţa divină care-l sileşte pe diavol şi pe acoliţii săi, să ne lase să plecăm "acasă".
Încercarea diavolului şi a acoliţilor săi este continuă şi plină de răutate, mergând până la lichidarea credinciosului profet şi evanghelist. Să ne amintim de creştinii primelor zece valuri de prigoană de la început sub împăraţii romani, de prigoanele hunilor, de prigoanele ereticilor, de prigoanele Revoluţiei Franceze, de prigoanele naziştilor, de prigoanele comuniştilor, de prigoanele regimurilor totalitare, unde creştinii erau ucişi chiar cu miile. Credincioşii trebuie să facă faţă nu numai urii lumii, dar şi ostilităţii celor din propriile familii. "Nu este ucenic mai presus de învăţătorul său" (Mt 10,24).
În altă ordine de idei, conform lecturii a doua (cf. Rom 5,12-15, păcatul în care ne-a găsit Cristos la venirea sa între noi, a intrat în lume printr-un singur om. Pentru a înţelege asta să ne imaginăm că un tipograf neglijent, care în timp ce pregăteşte matriţa pentru o carte, lăsă să-i scape câteva grave greşeli care falsifică total ideea autorului. Aceste greşeli se vor reproduce în tot atâtea exemplare câte cărţi va scoate. Cea mai înaltă tehnică de a le lega aceste cărţi nu va schimba cu nimic conţinutul. Pentru a avea un text fidel, scriitorul va trebui să scoată o nouă ediţie, după o altă matriţă.
Primul Adam este ca această matriţă rea. Câţi oameni au fost, tot atâţia păcătoşi au fost! Dumnezeu însă nu a căutat să îmbunătăţească rasa adamică. El a dat naştere unui Om nou, Cristos, şi ne-a dat viaţa lui. Pe de o parte, un singur om, Adam, o greşeală, toţi oamenii sunt făcuţi păcătoşi, toţi păcătuiesc, şi prin urmare moartea şi condamnarea este partea tuturor. Pe de altă parte, un singur Om, Cristos, o dreptate în ascultare până la moarte, iar cei care aparţin lui, sunt aduşi în acea stare de îndreptăţire a vieţii. Darul fără plată al lui Cristos nu este nicidecum mai prejos de greşeala venită prin Adam, căci într-adevăr, harul trece dincolo de ea. Prin Adam a venit domnia morţii; prin Cristos a venit harul şi domnia vieţii. Observăm că deşi toţi oamenii au căzut sub condamnare, nu toţi au venit spre îndreptăţire, deşi darul fără plată depăşeşte greşeala.
Aşa cum spuneam mai sus, psalmul 69 detaliază suferinţele lui Cristos şi necazurile din timpul vieţii şi morţii sale, care au venit prin oameni. Se încheie cu descrierea mântuirii, a restabilirii şi a binecuvântării lui Israel în zilele din urmă: "Pentru că Dumnezeu va mântui Sionul". Trei profeţii din acest psalm sunt citate în Evanghelia după Ioan.
- Ps 69,4 este cel la care Domnul Isus face referire atunci când descrie ura oamenilor faţă de el: "M-au urât fără temei" (In 15,25). Starea îngrozitoare a inimii omului este dezvăluită de cuvintele "fără temei"; sensul literal al acestei expresii este că l-au urât "gratuit" sau "fără motiv".
- Ps 69, 9 este amintit de ucenici după ce Domnul a curăţit templul de schimbătorii de bani (cf. In 2.13-17). Din râvnă pentru Tatăl său, nu dorea să fie reprezentat greşit prin acţiunile nelegiuite ale oamenilor. Ce râvnă a avut el pentru Casa lui Dumnezeu!
- Ps 68,21 ne spune despre setea pe care a suferit-o Domnul pe cruce. Şi în Matei şi în Marcu este amintit faptul că i s-a dat să bea oţet (cf. Mt 27,34; Mc 15,36); totuşi, doar în Evanghelia după Ioan se găsesc cuvintele Domnului: "Mi-e sete" (In 19,28).
În Evanghelia după Ioan, apa este omniprezentă: vasele ceremoniale erau umplute cu apă (Ioan 2), apa naşterii din nou (Ioan 3), darul apei vii (Ioan 4), slăbănogul de la scăldătoarea Betesda (Ioan 5), strigătul Domnului "Dacă însetează cineva, să vină la mine şi să bea" (Ioan 7) şi orbul de la scăldătoarea Siloam (Ioan 9). Şi doar în această Evanghelie, unde apa vieţii este oferită celor însetaţi spiritual, el strigă: "Mi-e sete!". Fie ca toţi cei care aud aceste cuvinte să vină şi să bea din apa vieţii pe care Isus o oferă fără plată! Amin.
Pr. Ioan Lungu
* * *
Predici la Radio Iaşi: Duminica a 12-a de peste an
