Is 55,10-11; Ps 65; Rom 8,18-23; Mt 13,1-23 (13,1-9)
"Vouă v-a fost dat să cunoaşteţi misterele împărăţiei cerurilor, dar acelora nu le-a fost dat" (Mt 13,11).
Împărăţia lui Dumnezeu, care pentru noi a însemnat: intimitate şi umblare cu Dumnezeu, împărtăşire a bucuriilor şi a darurilor sale, împărăţie a lui Dumnezeu pe care noi, "prin invidia diavolului" (Înt 2,24) am pierdut-o pentru întreaga specia umană, dar şi pentru toată creaţia încredinţată stăpânirii noastre de către Dumnezeu (cf. Rom 8,19-21), dar împărăţie pe care noi şi întreaga creaţie nu am încetat să ne-o dorim înapoi (cf. Rom 8,22-23), zic, această împărăţie a cerurilor a fost scopul întrupării lui Isus, Fiul lui Dumnezeu, şi a revărsării Duhului Sfânt de la Rusalii.
Un explorator povestea despre prima sa trecere prin pustiul din Somalia. Era o noapte înstelată. Auzeam un zgomot abia perceptibil asemănându-se cu un suspin. Intrigat, am ascultat mai atent. Oare era numai vântul care trecea prin dunele de nisip? Ghidul îmi spuse atunci: "Ascultă pustiul. Auzi cum plânge? Îi este sete, el geme, pentru că ar vrea să fie o păşune verde, o câmpie roditoare". Da, aici pământul pustiu care plânge şi geme pentru că vrea să fie ceea ce a fost odată, o grădină, este imaginea sufletului plin de păcate care tânjeşte după starea fericită de la crearea lui.
Sfântul Toma de Villanova (1486-1555), un spaniol, spune şi el că sufletul păcătosului e pustiul în care strigă Domnul prin profeţi şi apostoli. Sufletul păcătosului e uscat, sălbatic, plin de spini şi mărăcini, de ciulini şi tepi; e locuit de şerpi si de alte jivine. Într-un cuvânt este plin de multe păcate, care îl fac uscat şi fără rod.
Isus a predicat împărăţia lui Dumnezeu, ne-a ilustrat-o în parabole şi asemănări, a înlăturat duşmanii care ne împiedicau să intrăm în ea, diavolii, bolile şi lumea rea şi apoi ne-a invitat să intrăm în ea prin "convertirea inimii şi credinţa în evanghelie" (cf. Mc 1,15; Mt 4,17), prin credinţa curată ca aceea a unui copil (cf. Mt 18,3; Mc 10,14) şi prin naşterea din nou (cf. In 3,3).
Pildele împărăţiei folosite de Isus ca învăţătură pentru noi, căci prin ele ne-a ilustrat aspecte diferite aspecte ale împărăţiei lui Dumnezeu şi răspunsul oamenilor la mesajul despre Împărăţia lui Dumnezeu şi multe altele despre care ne vom ocupa la timpul potrivit.
Cea mai frumoasă predică şi cea mai documentată scripturistic, dacă nu este însoţită de pilde şi istorioare, este ca o casă frumoasă, dar fără ferestre. Parabolele pot fi comparate la Isus cu stâlpul de nor şi de foc ce au luminat poporul Israel, în vreme ce pe egipteni acelaşi stâlp i-a pus în încurcătură. Înţelesul parabolelor avea să fie descoperit celor care erau sincer interesaţi (cf. Ex 13,21-22).
Astăzi ne vom ocupa de parabola semănătorului prin care Isus începe să ne vorbească de restaurare împărăţiei cerurilor în sufletele oamenilor aşa cum am arătat mai sus (cf. Mt 13,3-9). Isus părăsit limitele strâmte ale casei şi s-a dus în aer liber şi la mare - marea fiind un simbol al naţiunilor. Acolo el a început să înveţe mulţimile, stând în corabie şi folosind metoda parabolei, pentru ca toţi oamenii să înţeleagă. După ce Isus i-a alungat pe diavoli din sufletele oamenilor, după ce a arătat că are puterea asupra bolilor şi morţii noastre, după ce a arătat că are putere şi asupra forţelor naturii şi cu toate acestea a fost refuzat de mai marii iudeilor, Isus a început să predice la malul mării, simbol al păgânilor şi al evreilor simpli. Isus a început să predice şi să semene împărăţia în sufletele tuturor oamenilor, prin cuvântul lui Dumnezeu, împărăţia pierdută de oameni prin păcat. Atunci când împărăţia lui Dumnezeu va prinde viaţă în sufletul nostru şi va rodi în faptele noastre, atunci vom fi introduşi în intimitatea lui din împărăţia cerurilor.
În această parabolă a semănătorului (cf. Mt 13,3-9), Isus ne atrage atenţia cu privire la cei trei mai duşmani ai evangheliei împărăţiei: (1) diavolul (păsările - cel rău); (2) firea veche, carnea (soarele dogorâtor - strâmtorările sau prigoanele); şi (3) lumea (spinii - grijile acestei lumi şi goana după avuţii). Prin această parabolă Isus ne spune că împărăţia cerurilor trebuie tratată cu seriozitate să devină prioritară faţă de orice altceva. Cu alte cuvinte, oamenii trebuie să caute să intre în ea prin poarta cea strâmtă (cf. Mt 7,13-14) şi să o ia cu năvală (cf. Mt 11,12).
Carnea, "omul cel vechi", despre care ne vorbeşte lectura a doua (cf. Rom 8,18-23), ca despre vechiul proprietar, trebuie privită ca un locatar nedorit, închis într-o cameră. Omul vechi din noi nu mai are niciun drept în noi şi nici nu mai datorăm nimic, pentru că am devenit copiii lui Dumnezeu. Dumnezeu însuşi, prin Cristos la cruce, a plătit toată datoria păcatului, ca noi să devenim liberi. Odinioară, sclavul roman putea fi eliberat şi, în situaţii de excepţie, chiar adoptat de stăpânul său, primind toate drepturile la moştenire. Este o slabă imagine a ceea ce a făcut Dumnezeu pentru noi la cruce. Nu numai că ne-a acordat iertare, îndreptăţire şi eliberare completă, ci ne-a făcut şi membri ai propriei sale familii (cf. Ef 2,19) şi ne-a pecetluit cu Duhul său, prin care am devenit copiii lui Dumnezeu (cf. Rom 8,15).
Prin atitudinile noastre faţă de vestirea Cuvântului lui Dumnezeu, sămânţa împărăţiei sale, arătăm atitudinea noastră faţă de cei trei duşmani ai evangheliei împărăţiei, şi ne arătăm cu care din cele patru feluri de pământuri din parabolă ne asemănăm.
1. Omul margine de drum. Marginea drumului (cf. Mt 13,4) este locul împietririi inimi, este locul unde se ascultă mai lesne cuvântul oamenilor decât cuvântul lui Dumnezeu, este locul necredinţei şi al lucrurilor uşuratice, locul bârfelilor, locul minciunilor. Marginea drumului este locul vrăjmaşului. Aici a fost găsit omul care a căzut între tâlhari (cf. Lc 10,30). Marginea drumului este locul lenei, al bolnavilor, al orbilor cerşetori (cf. Mt 9,27), precum şi locul nerodirii. Smochinul neroditor era pe marginea drumului (cf. Mt 21,19). Marginea drumului este cuibul şerpilor şi ai altor târâtoare. Cei care stau pe marginea drumului, niciodată nu ajung la ţintă. Cine stă pe marginea drumului adevărului, niciodată nu va ajunge la adevăr. Cine stă pe marginea drumului sfinţeniei, niciodată nu va ajunge sfânt. Cine stă pe marginea drumului, care duce în împărăţia lui Dumnezeu, nu va ajunge niciodată acolo. Într-o inimă-margine de drum nu poate prinde rădăcini sămânţa Cuvântului lui Dumnezeu.
Oamenii cu inimi margine de drum au însă posibilitatea să scape de starea aceasta nenorocită, pornind pe drumul ce duce în împărăţia vieţii şi a luminii, înaintând zi de zi.
2. Omul pământ pietros. "O altă parte a căzut pe loc pietros, unde nu avea pământ mult, şi îndată a răsărit pentru că nu avea pământ adânc; iar când soarele a răsărit, s-a veştejit şi, pentru că nu avea rădăcină, s-a uscat" (Mt 13,5-6). Semănătorul ştia că are o grădină mănoasă şi a ieşit să semene cu mâna plină seminţele sale. Numai că ceva rău se întâmplase, păcatul o stricase. Grădina mănoasă de altă dată, udată la timp de ploaie şi de zăpadă (cf. Is 55,10) şi scăldată în soare, prin păcat a devenit tare ca piatra.
O legendă creştină ne spune că Dumnezeu a creat pământul ca pe o grădină frumoasă şi l-a încredinţat oamenilor spunând: "Ori de câte ori veţi săvârşi un păcat, un fir de nisip sau o piatră se va aşeza pe grădina voastră". Cu toate acestea oamenii au început să păcătuiască şi uneori foarte grav. Astfel nisip şi pietre au început să curgă pe pământul primit. La început nu părea grav ici colo câte o piatră şi câteva fire de nisip. Dar în timp oamenii continuând să păcătuiască pietrele şi nisipul au început să devină deranjante şi chiar să le afecteze grav recoltele, iar ei au început să ducă lipsă. Chiar ploaia şi zăpada căzând peste pietre şi nisip nu făcea altceva decât să-l întărească şi mai mult făcându-l de necultivat. Doar o mică parte dintre oameni s-au păstrat total curaţi de păcat şi grădina lor rodea 100%.
3. Omul pământ cu spini. O altă parte a căzut printre spini (cf. Mt 13,7). Spinii apar în locuri nemuncite sau în locuri muncite slab. Cine ară la suprafaţă nu va putea înlătura rădăcinile spinilor. Să ne lăsăm araţi adânc de plugul evangheliei şi rădăcinile spinilor vor fi smulse. Să nu uităm: acolo unde cresc spini, pământul este bun, numai munca este rea. Spinii simbolizează grijile de tot soiul: ce vom mânca, ce vom bea, cu ce ne vom îmbrăca (cf. Mt 6,31)?
Bogăţiile înşelătoare ale lumii fac şi ele parte dintre spini. Bogăţia înşală pentru că o părăseşti murind, sau te părăseşte ea pe alte căi. Plăcerile şi diferitele pofte ale vieţii acesteia, de asemenea, sunt spini, care împiedică sămânţa adevărului lui Dumnezeu să rodească într-o inimă. Alţi spini, foarte periculoşi, sunt învăţăturile străine de cuvântul lui Dumnezeu, învăţăturile dracilor şi ale oamenilor, învăţături care se dau drept adevăr, dar care sunt cea mai rafinată minciună (cf. 1Tim 4,1). Spini sub acest aspect dovedesc neîncredere în Dumnezeu şi unde nu este încredere, nu-i nici credinţă, şi unde nu-i credinţă nu se poate face nici o lucrare bună. Totul este cu putinţă celui ce crede şi nimic nu-i cu putinţă, fără credinţă. "Desţeleniţi-vă un ogor nou şi nu semănaţi între spini", ne strigă Ieremia (Ier 4,3)!
4. Omul pământ bun. Iar alta a căzut în pământ bun şi a dat rod: care o sută, care şaizeci, care treizeci (cf. Mt 13,8). Pământul bun îl reprezintă pe credinciosul adevărat. El e receptiv la cuvântul pe care-l aude şi-l înţelege, transpunând în viaţă ceea ce aude, prin ascultare. Deşi aceşti credincioşi nu produc cu toţii aceeaşi cantitate de roade, cu toţii demonstrează, prin roada lor, că au viaţă divină. Roadă este aici manifestarea caracterului creştin. Când apare termenul roadă în Noul Testament, în general se referă la roada Duhului: "Rodul Duhului este: iubirea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, bunăvoinţa, fidelitatea, blândeţea, cumpătarea. Împotriva faptelor de acest fel nu există Lege. Căci cei care sunt ai lui Cristos Isus şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi poftele" (Gal 5,22-24).
Inima pământ bun pentru primirea cuvântului lui Dumnezeu, este inima de copil (cf. Mc 10,14), inima neîmbătrânită în rele (cf. Dan 13,52), inima sinceră. "Din pruncie cunoşti Sfintele Scripturi" (2Tim 3,15). Cine primeşte cuvântul lui Dumnezeu ca un copil, acela este "pământul bun". Un copil lasă toate jucăriile vechi când i se dă una nouă. Tot aşa şi inima care primeşte cuvântul vieţii: lasă toate lucrurile vechi, părăseşte toate concepţiile omeneşti şi se dăruieşte în întregime cuvântului. Din clipa aceea, cuvântul îşi începe lucrarea lui înnoitoare, lucrarea lui de încolţire, creştere şi rodire. El este viu (cf. Evr 4,12), şi numai unde este viaţă este şi rodire.
Isus a investit în cei care avea să devină apostoli, evanghelişti şi câştigători de suflete, Aceştia la rândul lor i-au i-a câştigat pe alţii la Cristos. Iar aceştia au câştigat şi ei alte suflete pentru Domnul. Isus a declanşat astfel o reacţie în lanţ, care nu se va sfârşi niciodată. Acum Isus a investit în noi. Vom face noi lucrarea apostolilor?
Acum am să explic ceva foarte important. Unii dintre cei care au auzit parabola de astăzi ar putea da vina pe sămânţă şi nu pe sol. Sămânţa, spune Isus, este cuvântul lui Dumnezeu, acel cuvânt prin a cărei eficacitate a creat cerul şi pământul şi toate câte sunt în ele (cf. Evr 11,3) şi care le dă rod la toate. Este acelaşi cuvânt care a potolit furtunile, care a oprit aştri pe cer, care aduce şi opreşte tunetul, care despoaie frunzişul, care face cerboaicele să nască, care dă lumină ochilor, auz urechilor, mişcare membrelor şi viaţă morţilor. Deci vina nu la cuvânt, ci la pământ, la inima omului.
Dumnezeu trimite acest cuvânt prin cine vrea: prin îngeri, prin oameni, prin animale, prin evenimente, prin visuri, prin sorţi. Iar neascultarea de cuvântul său are urmări dintre cele mai grave, chiar moartea.
Regelui sfânt al lui Israel, Iosia, Dumnezeu i-a vorbit prin păgânul faraon Neco. Regele n-a ascultat şi a murit (cf. 2Cr 35,21-24). Lui Balaam, profetul păgân, Dumnezeu i-a vorbit prin glasul măgăriţei sale. Balaam nu s-a convertit şi a murit (cf. Num 31,8). Iudeilor din Babilon, Dumnezeu le-a vorbit prin păgânul rege Cirus, iar cei care n-au ascultat să plece în ţara lor au murit robi în Babilon (cf. Is 45,13).
Unui om al lui Dumnezeu cuvântul i-a fost adresat prin vis, să facă un anunţ şi apoi să plece pe drumul pe care a venit, fă a mânca şi fără a se odihni. N-a ascultat şi când a voit el să plece a fost sfâşiat de un leu (cf. 1Rg 13,1-24).
A te uita la cum arată mesagerul lui Dumnezeu şi a lega cuvântul lui Dumnezeu de aspectul lui extern, este foarte periculos. Pentru cei enumeraţi mai sus a însemnat moartea. Pentru cei din Nazaret, care au văzut în Isus doar "fiul lemnarului", a însemnat pierderea unei ocazii potrivite pentru mântuire (cf. Lc 4,22.30). Pentru Corozain, Betsaida şi Cafarnaum, a însemnat pierderea totală (cf. Mt 11,21-24). Nu-mi plac părinţii, nu-mi plac preoţii, nu-mi plac profesorii, nu-mi plac colegii, sunt cuvinte tot mai des întâlnite astăzi, dar sunt şi primele simptome ale refuzului mântuirii.
Apoi apa care s-a revărsat din cer a fost bună. "Aşa cum ploaia şi zăpada coboară din ceruri şi nu se întorc acolo fără să ude pământul şi să-l facă să rodească, să încolţească şi să dea sămânţă semănătorului şi pâine celui care mănâncă, la fel va fi cuvântul meu care a ieşit din gura mea: nu se va întoarce la mine în mod zadarnic, fără ca să facă ceea ce îmi place şi să aibă succesul pentru care l-am trimis" (Is 55,10-11). Dacă aici pe pământ tânjeşte "într-un pământ sec şi uscat, fără apă" (cf. Ps 63,1), el trebuie să-şi amintească de faptul că "râul lui Dumnezeu este plin de apă" (Ps 63,9).
Psalmul responsorial 65 ne asigură că înainte ca lauda mântuirii să devină universală, pentru oameni şi pentru întreaga creaţie, mântuirea trebuie pregătită în linişte (cf. Is 30,15). Psalmul se încheie printr-un măreţ tablou al viitoarelor binecuvântări pământeşti, imagini ale bogăţiilor spirituale pe care credinciosul le-a luat în posesie încă de acum prin moartea şi învierea lui Isus Cristos. Fie ca şi zilele noastre să înceapă, să se desfăşoare ca un cânt al fericirii şi al dragostei, ca la sfârşit să locuim în curţile templului ceresc! Amin.
Pr. Ioan Lungu
* * *
Predici la Radio Iaşi: Duminica a 15-a de peste an
