Sfânta Bartolomea Capitanio, fondatoarea Institutului Surorilor de caritate "Maria Bambina", este comemorată în Biserica Romano‑Catolică la 13 ianuarie.
Congregaţia "Surorile de Caritate ale Sfintelor Bartolomea Capitanio şi Vicenza Gerosa" (cunoscute ca "Surorile «Maria Bambina»") a fost înfiinţată la 21 noiembrie 1832 la Lovere în Italia, de către Bartolomea Capitanio, născută la 13 ianuarie 1807 în aceeaşi localitate. Carisma este o manifestare a dragostei Mântuitorului Isus, care se face cunoscut, deschizându-se cu milă la durerile omeneşti; atenţia lor se îndreaptă, în mod special, faţă de tineri, indiferent de condiţia socială, mai ales faţă de săraci, abandonaţi şi dezorientaţi, faţă de bolnavi, bătrâni şi faţă de cei care nu cunosc evanghelia. Casa mamă este la Milano, iar superioara generală este sr. Piercarla Mauri (din 1999). În România surorile au trei comunităţi: la Bacău (Str. Republicii, 45, 600303-Bacău), Faraoani (Str. Şcolii Vechi, 181, 607170-Faraoani, jud. Bacău; tel. 0234/254031; e-mail: [email protected]) şi Iaşi (Str. Frumoasa, 1, bl. 654, sc. B, et. I, ap. 5 700703-Iaşi; tel. 0721/421490).
*
Sfânta Bartolomea Capitanio s-a născut în Lovere, la data de 13 ianuarie 1807, iar părinţii săi se numeau Modesto şi Caterina Canossi - o familie cu condiţii modeste. Bartolomea creşte sub grija unei mame plină de iubire şi bună. Ea a avut o copilărie destul de senină chiar dacă a avut de suportat moartea a doi frăţiori mai mici. Tatălui îi place cam mult barul, vinul, şi uneori e chiar agresiv; asta aduce multă suferinţă în familie.
Ecoul dureros al acestei situaţii pătrunde în inima Bartolomeei şi o predispune încă din copilărie şi adolescenţă să-şi unească propriile suferinţe cu acelea ale lui Isus răstignit şi să se deschidă compasiunii pentru fragilităţile şi mizeriile altora.
Bartolomea este inteligentă, doreşte să-şi însuşească cunoştinţe cât mai multe, iar mama o încredinţează şcolii surorilor clarise reintrate de puţin timp în mănăstirea din Lovere, după dureroasa expulzare din timpurile napoleoniene. În şcoală îşi însuşeşte cu promptitudine tot ce i se oferă, îşi controlează temperamentul său puternic şi volitiv, se angajează cu fervoare în practicarea virtuţilor, trăieşte o adevărată prietenie cu colegele şi învăţătoarea ei, se deschide farmecului sfinţeniei pe care îl inspiră şi surorile clarise cu mărturia ei de viaţă.
Bartolomea avea doar 12 ani, când într-un moment de joacă, propus de învăţătoarea sa, sora Francesca Parpani, trage paiul cel mai lung, semn că dintre toate elevele ar fi trebuit să fie prima care să ajungă sfântă. Ia în serios acest joc şi îşi propune: "Vreau să mă fac sfântă, repede sfântă, mare sfântă" - propunere la care nu va renunţa niciodată.
Înainte de a se întoarce acasă după terminarea studiilor, Bartolomea, care avusese o profundă experienţă spirituală alături de surorile consacrate, se încredinţează în mâinile lui Dumnezeu prin votul de castitate; este plină de uimire deoarece Isus, regele cerului şi al pământului, o alege ca mireasă. Simte că o mare lumină se aprinde în inima ei: Isus o iubeşte şi a ales-o pentru a fi în întregime a lui! Această certitudine o provoacă să răspundă acestei iubiri în concreteţea vieţii. Cum? Pe ce cale?
Bartolomea va găsi răspunsul în ascultarea Duhului Sfânt, în docilitate faţă de confesorul său, părintele Angelo Bosio, fiind atentă la apelurile lui Dumnezeu, care îi vorbeşte prin situaţiile de necesitate a semenilor săi şi prin evenimentele istorice pe care societatea le trăieşte.
Simte că în ea se defineşte într-un mod tot mai clar chemarea spre caritatea laborioasă pentru binele semenilor. Copiii fără familie, fără educaţie, tinerii dezorientaţi, bolnavii fără îngrijire, săracii din cartierele Loverului o interpelează.
În 1829 Bartolomea exprimă această lumină în votul de caritate, convinsă de acum că "iubirea faţă de Isus nu poate fi despărţită de o adevărată iubire faţă de aproapele" şi că laborioasa caritate este modul său de a-i place Domnului. În acelaşi timp, înţelege că pentru a fi efectiv toată a lui Isus şi pentru a lăsa ca în ea să trăiască caritatea lui, trebuie puţin câte puţin să se elibereze de sine însăşi. De aceea se antrenează într-o asceză riguroasă, făcută din mortificări, din examene de conştiinţă, din controale minuţioase. Luptă mai ales împotriva mândriei pe care o simte vie în sine.
Convinsă că este de Dumnezeu chemată să facă să retrăiască în inima şi în gesturile sale caritatea lui Isus se introduce în operele de binefacere pe care deja le poate face: instruieşte copiii în şcoala pe care o deschide în casa sa, îi învaţă catehismul, îi învaţă să lucreze, însufleţeşte oratoriul şi se îngrijeşte de tineri cu pasiune şi multă iubire, ţese relaţii de prietenie, se îngrijeşte bolnavii şi de bătrânii pe care îi cunoaşte în case şi în spitale, mereu cu intenţia ultimă de a-i ajuta pe toţi să-l întâlnească pe Cristos. Însă Duhul îi pune un imbold în inimă... este necesar să găsească o modalitate prin care acest răspuns la necesităţile semenilor să aibă continuitate.
Bartolomea se roagă, se întreabă, se confruntă... şi treptat i se clarifică proiectul unui institut "fondat în întregime pe caritate".
În noaptea de 21 noiembrie 1832, Bartolomea veghează în camera sa în aşteptarea zorilor, pentru a merge cu Caterina Gerosa, noua ei tovarăşă, în biserica parohială "Sf. Gheorghe" unde îşi depune votul de consacrare a vieţii lui Dumnezeu şi spre binele aproapelui. Moare la numai 26 de ani după ce a dat început noului institut care s-a răspândit în lumea întreagă, numărând actualmente peste 5000 de membri, surori prin care Dumnezeu lucrează şi vrea să ajungă la omul contemporan marcat de atâtea nevoi, de lipsa de iubire, de lipsă de speranţă, dar mai ales de lipsa de Dumnezeu şi darul său de mântuire. Spiritul de caritate al sfintei Bartolomea a fost ca un bob de grâu, din care, aruncat în pământ, s-a născut spicul şi aventura lui Dumnezeu, care se îngrijeşte de om, prin "Surorile de Caritate ale Sfintelor Bartolomea Capitanio şi Vicenza Gerosa", numite şi "Surorile «Maria Bambina»".
Surorile "Maria Bambina"
*
O sfinţenie tânără şi cotidiană
Ceea ce impresionează cel mai mult la sfinţenia Bartolomeei este faptul că e o sfântă tânără. Nu doar pentru că Bartolomea moare foarte tânără, la numai 26 de ani, dar pentru că trăieşte sfinţenia cu inima unei tinere. Ne spune, astfel, că sfinţenia este făcută nu pentru atunci când vom fi "mari"; nu e pentru mâine, dar pentru astăzi; e posibilă sfinţenia imediat. Scopul sfinţeniei dă o direcţie clară pentru drumul vieţii, pentru alegerile mici şi mari pe care viaţa ni le impune şi care, de prea multe ori, sunt amânate.
Dorinţa de sfinţenie - adică o viaţă trăită potrivit frumuseţii pentru care Dumnezeu a făcut-o - dă vieţii noastre un orizont amplu, oferă persoanei noastre o orientare care valorifică şi potenţează orice capacitate. Bartolomea a înţeles foarte repede că sfinţenia care ne-a fost dăruită la botez era o sămânţă care trebuie făcută să crească imediat. Această convingere a făcut-o să trăiască cu intensitate experienţele fundamentale ale tinereţii: alegerea de iubire, prietenia, descoperirea propriei vocaţii, angajamentul în trăirea prezentului său şi planurile de viitor.
În ciuda dorinţelor înalte spre care aspiră, Bartolomea este totuşi o tânără normală. Nu face lucruri extraordinare. Nu trăieşte gesturi ieşite din comun, nu inventează opere nemaiauzite, nu este persecutată, nu pleacă în ţări îndepărtate şi nu înfruntă pământuri necunoscute, nu scrie tratate teologice, nu e martiră, nu are viziuni mistice, nu face minuni spectaculoase... nici despre moartea sa nu putem spune prea multe. Ea însăşi nu dă prea mare importanţă acesteia: rezolvă totul cu "voi ajuta mai bine din cer".
Prea adesea confundăm sfinţenia cu excepţionalul şi sfârşim prin a crede că nu e făcută pentru noi care ne trăim viaţa de zi cu zi: şcoală, muncă, prieteni, afecţiuni... alegeri care ne implică viitorul... Sau, cel puţin, nu e pentru noi astăzi. Papa Ioan Paul al II-lea - în documentul Novo millennio ineunte - se adresa întregii Biserici spunând că sfinţenia nu e doar pentru câţiva eroi, dar e "măsura cea mai înaltă a vieţii creştine de fiecare zi". Pentru aceasta, Bartolomea este pentru noi o invitaţie vie.
Bartolomea este sfânta cotidianului. Trăieşte lucrurile de fiecare zi, obişnuite, într-un mod extraordinar, deoarece îl lasă pe Dumnezeu să intre până în detaliile cele mai mici ale vieţii ei de tânără. Extraordinar nu e ceea ce face, cât mai ales iubirea cu care face, intensitatea cu care trăieşte, bogăţia pe care o are în interiorul ei. Bartolomea ne spune că, trăind în sfinţenie, viaţa capătă gust şi profunzime. Ne spune că nu trebuie să mergem să căutăm cine ştie ce fapte eroice ca să dăm sens şi gust vieţii; e suficient să valorificăm cotidianul nostru spunând da lui Dumnezeu în ceea ce întâlnim zi după zi, cu bucurie, mulţumiţi. Îndrăzneşte să se simtă îndrăgostită de Dumnezeu şi se lasă total fascinată de Isus. În entuziasmul proaspăt al tinereţii, deschisă în totalitate spre iubirea lui, fără rezerve îi spune te iubesc: "Sunt a ta în felul în care îţi place ţie cel mai mult".
În această viaţă concretă de iubire îşi construieşte sfinţenia zi după zi, prin alegeri cotidiene de fidelitate faţă de relaţia sa cu Dumnezeu şi faţă de darul său pe care îl primeşte şi îl dăruieşte. Astfel, Bartolomea înfruntă problema fundamentală a vieţii, marea întrebare care nu poate înşela: "Dar eu de cine sunt iubită? Şi pe cine vreau să iubesc?". De cine sunt iubită - profund, esenţial - şi cui vreau să-i încredinţez viaţa mea? Astăzi, toată lumea se grăbeşte să consume experienţe afective, relaţii sentimentale. Lume care ajunge la 30-32-34 de ani, care a colecţionat o sumedenie de experienţe, dar nu a avut încă curajul să se pună faţă în faţă cu sine şi să se întrebe: "Ce fel de iubire trăiesc? Cărei iubiri mă dăruiesc?".
Sfântul Toma de Aquino scria: "Stabilitatea unei persoane depinde de afecţiunea care o susţine şi în care îţi găseşte deplina satisfacţie". Atâta instabilitate ce vedem în jurul nostru şi în noi, nu depinde oare de faptul că nu am recunoscut şi ales suficient de adevărat iubirea durabilă a vieţii?
Bartolomea, deşi a întâmpinat greutăţi în căutarea vocaţiei sale, a avut curajul să meargă până la rădăcina întrebării, să caute iubirea cea mai durabilă, care să fie capabilă să susţină întreaga ei viaţă şi a înţeles că aceasta nu poate fi decât iubirea lui Dumnezeu şi că numai lui viaţa trebuie dăruită. Această iubire fundamentală constituie centrul personalităţii Bartolomeei.
Bartolomea e frumoasă, fascinează, deoarece centrul ei este Cristos, de el se simte iubită şi lui îi răspunde iubind. Isus viu, în ea, cu ea, pentru ea, în realităţile în care a fost pusă să trăiască. Obiectivul în ea era foarte clar: să fie din ce în ce mai disponibilă iubirii de care a fost aleasă şi cucerită, cu sufletul şi cu trupul, pentru ca să se lase tot mai umplută de el, de slava lui şi pentru binele multora. Nu lasă nimic în afara raportului său cu Isus. Ea se roagă mult. A sta cu Isus este pentru ea rodul dorit al unei iubiri cultivate prin întâlniri precise, zilnice, fidele, prelungite. Acest exerciţiu fidel de rugăciune sapă în ea o profundă interioritate. Bartolomea este o tânără care a ştiut să trăiască timpul său în mod deplin, gustos: împletind fidelitatea faţă de prezentul ei cu pregătirea viitorului. Un autor spiritual spunea: "sfinţenia nu înseamnă să dai totul lui Dumnezeu, ci să-l laşi pe Dumnezeu să ia totul". Chiar dacă pleacă de la "Vreau să fiu sfântă", Bartolomea ştie că această operă îi aparţine lui Dumnezeu care face totul, însă ei îi rămâne efortul de a-i face spaţiu, să-l lase să lucreze şi să colaboreze cu el.
E o provocare şi pentru noi la un angajament onest, umil şi încrezător pentru noi oamenii de azi, bărbaţi şi femei, care vrem să ne lăsăm cuceriţi de Dumnezeu. Doar aşa şi numai atunci Dumnezeu va face să explodeze în noi al său "Vreau mai mult prin tine şi cu tine".
Sr. Silvia Brandiu, SMB
