Dacă am şti să preţuim un lucru, l-am putea avea mai mult timp lângă noi... Aceste gânduri mi-au trecut prin minte de mai multe ori, văzând un bătrânel mereu şi mereu cu acelaşi săculeţ de orez după el, plin odinioară, în care îşi ţine documentele, cărţile pentru lecturile de la sfânta Liturghie şi un pix pentru a nota lucrurile noi. E un bătrân umil, care are o casă în satul Konzo de pe teritoriul misiunii noastre, făcută din lut ce stă să cadă în orice moment, dar el e mereu fericit.
Duminică, 6 septembrie, am avut, în acelaşi sat, încheierea tuturor activităţilor de vară. Bătrânul era prezent, fiind un membru important al comunităţii catolice din Konzo, care numără aproape o sută de credincioşi. Alături de ceilalţi cateheţi a pregătit sărbătoarea, ştiind că vor veni credincioşi de pe toată suprafaţa misiunii. Ei au pregătit ambientul, iar noi, preoţii prezenţi, am pregătit şi celebrat tainele sfinte, urmate de concursuri biblice din Scrisorile sfântului Paul, o tombolă substanţială şi un meci de fotbal.
Bătrânul era mai mereu cu ochii pe mine, spunându-mi la un moment dat că are o verighetă nouă cumpărată recent pe care vrea să i-o binecuvântez. Cealaltă a fost distrusă de timp şi de duritatea muncii mâinilor lui. Aştepta cu mare nerăbdare tombola, jucând mai multe bilete şi sperând că poate va câştiga ceva pentru el şi familia lui numeroasă. Un bilet la tombolă costa 100 de franci, iar el achiziţionase trei, contravaloarea a doua pâini. A sperat că poate şansa îi va surâde. Premiile au fost pe măsură, peste o sută, pentru toate categoriile de vârstă. Bătrânul îşi nota în caietul lui ponosit fiecare bilet extras. Din păcate nici un număr extras nu s-a potrivit cu ceea ce avea în mâna lui. I-am citit dezamăgirea şi tristeţea. Avea acasă copii şi nepoţi mulţi, specific unei familii africane, care şi-au pus speranţa în el... M-a privit câteva secunde şi apoi a lăsat capul în pământ. I-am spus că putem merge la casa lui să binecuvântez verigheta. S-a luminat la faţă, pentru că, uitându-se la mine, a găsit o modalitate de a merge acasă fericit. Mergea cu omul alb, cu preotul misionar al comunităţii, iar pentru ei este o mare cinste şi onoare. I-am binecuvântat verigheta şi ne-am rugat împreună. Zâmbetul îi revenise şi asta m-a bucurat mult. Ca mulţumire, mi-a oferit un pahar cu apă rece.
El e mereu acelaşi, cu săculeţul după el, pregătit pentru o nouă zi în Africa. Aş fi vrut să fac mai mult pentru el, să nu fie trist că nu a câştigat nimic. I-am spus că cel mai mare dar pe care pot să i-l ofer este Isus Cristos euharistic, cea mai preţioasă comoară a unui creştin. Probabil că săculeţul lui nu va fi niciodată plin, dar ştiu că inima lui simplă e inundată de iubirea dată de Cristos şi de Biserica sa! Mulţumesc, bătrâne înţelept!
Pr. Marius-Gabriel Catrinţaşu
