Ce raport există între adevăr şi practicarea carităţii?
Angajarea socială şi Doctrina Socială
De Mons. Giampaolo Crepaldi,
arhiepiscop de Trieste
Aş vrea să atrag atenţia asupra unui aspect foarte important al cunoaşterii şi folosirii Doctrinei sociale a Bisericii şi cu privire la angajarea socială şi politică a catolicilor. Mă refer la conştiinţa scăzută a dimensiunii sociale a dogmelor doctrinei creştine. Cred că mulţi catolici angajaţi în mod serios în comunităţile lor sunt cu siguranţă în măsură să spună pentru ce Doctrina socială a Bisericii consideră mai importantă persoana muncitorului decât produsul muncii, dar poate că nu la fel sunt în măsură să spună pentru ce dogma Preasfintei Treimi este de importanţă fundamentală şi pentru construirea cetăţii pământeşti, în afară de construirea celei cereşti.
Observatorul nostru a intervenit deja asupra acestor aspecte, pe care le considerăm fundamentale. De exemplu, în trecut am scris despre importanţa documentelor Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei în vederea unei folosiri corecte a Doctrinei sociale a Bisericii. Eu însumi am intervenit cu o Notă, publicată atât în situl nostru cât şi în "Buletinul de Doctrină socială a Bisericii", despre "Doctrina socială a Bisericii în contextul Doctrinei creştine". În cadrul Raporturilor anuale despre Doctrina socială a Bisericii în lume publicate de Observatorul nostru, analizarea magisteriului lui Benedict al XVI-lea se concentrează mereu şi asupra acestor teme doctrinale, considerându-le fundamentale pentru a trata corect problema socială. Ar fi o gravă amputare a Doctrinei sociale a Bisericii să se uite aceste fundamente dogmatice şi să se proiecteze direct în aşa-numitele "lucruri care trebuie făcute". Şi totuşi, probabil, tocmai acest lucru se întâmplă, şi în şcoli şi în momentele de formare la Doctrina socială a Bisericii.
Această atenţie faţă de aspectele dogmatice şi doctrinale şi faţă de consecinţele lor sociale este foarte importantă şi în discernământul în privinţa celorlalte religii. Dacă ele sunt puse deoparte şi neglijate, atunci se ajunge ca şi catolicul să creadă că toate religiile sunt la fel de capabile să aducă umanizarea, dreptatea, pacea, respectarea persoanei şi să întemeieze o convieţuire socială sănătoasă. Dacă a crede într-un Dumnezeu care este în Trei Persoane este egal cu a crede într-un Dumnezeu care nu este aşa, atunci nu este diferenţă pentru construirea societăţii între faptul de a fi creştini sau de alte religii monoteiste.
Ca exemplu aş vrea să propun aici tocmai cazul dogmei Treimii, adică în faptul că un catolic crede într-un Dumnezeu care este o singură substanţă în trei persoane şi cazul monoteismului, adică în credinţa într-un singur Dumnezeu.
Dacă urmărim reflecţiile lui Joseph Ratzinger, observăm că Treimea ne spune că este originară nu numai unitatea ci şi multiplicitatea; că o persoană ca unitate singulară nu există pentru că este mereu ceva îndreptat spre; că există, în afară de planul substanţei cel al relaţiei, care trebuie considerată un adevărat plan al fiinţei. De vreme ce persoana este făcută după imaginea lui Dumnezeu, şi persoana trăieşte împreună din această unitate şi multiplicitate, în mod originar şi în acelaşi timp. Acest aspect dogmatic şi doctrinal al credinţei creştine ne spune deci că nu se întâmplă că noi mai întâi suntem ceea ce suntem şi apoi ne relaţionăm cu alţii în mod comunitar. Realitatea este că fiinţa noastră individuală este deja în sine deschisă la comuniune, este deja o relaţie înlăuntrul ei şi cu alţii.
Acum să ne gândim la societate şi să ne întrebăm: socialitatea relaţională dintre persoane este mai mult întărită de o asemenea religie sau de o religie în care Dumnezeu este numai unitate şi nu multiplicitate? Aş spune că răspunsul este destul de evident. O societate are posibilităţi mai mari să fie unită şi solidară pornind de la acea concepţie religioasă şi nu de la aceasta.
Un Dumnezeu care este şi Trinitar nu este pentru asta mai puţin Unul, ba chiar este mai mult Unul, pentru că aici e vorba de unitatea Duhului, care este absolut mai profundă tocmai pentru că este aşa. Doi soţi, chiar dacă sunt departe între ei din punct de vedere fizic, sunt infinit mai uniţi decât două pietre apropiate una de alta. În comuniunea spirituală este posibil să mă unesc cu altul fără a renunţa să fiu eu însumi, ba chiar devenind mai mult eu însumi în timp ce mă unesc cu altul. Aceste simple observaţii luate din experienţa noastră zilnică ne fac să înţelegem că un Dumnezeu în Trei Persoane este mai Unul şi furnizează societăţii un exemplu de intimă şi profundă unitate relaţională pe care societatea, la nivelele sale infinit inferioare, o experimentează în căsătorie, în familie, în comuniunea unui grup, a unei naţiuni şi în întreaga comunitate universală văzută ca o singură familie.
Monoteismul ca atare a adus mari beneficii societăţii, dar nu toate monoteismele sunt egale. Monoteismul trinitar este în măsură să aducă beneficii şi mai mari.
Nu este cazul să examinăm aici alte dogme ale religiei catolice, e suficient acest exemplu. Întruparea, Epifania, Moartea pe Cruce, Învierea, Rusaliile, Viaţa veşnică, Judecata... sunt aspecte dogmatice şi doctrinale care îmbracă o importanţă fundamentală pentru organizarea acestei lumi şi pentru Doctrina socială a Bisericii. A deschide un loc pentru Dumnezeu în lume, aşa cum spune Benedict al XVI-lea, cere să se evite neglijarea acestei legături fundamentale dintre aspectele dogmatice şi construirea cetăţii pământeşti. Cu alte cuvinte nu ar trebui uitat, ba chiar ar trebui studiat şi aprofundat primul capitol din Compendiul Doctrinei sociale a Bisericii.
(După Zenit, joi 10 noiembrie 2011)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
