Ce înseamnă a fi creştini
Credinţa trăieşte din ascultare
de Armando Matteo
Credinţa, afirmă apostolul în capitolul al zecelea din Scrisoarea către Romani, "vine din predicare, iar predicarea, din cuvântul lui Cristos". Prin urmare, ascultarea generează credinţa şi îndeosebi ascultarea veştii bune a lui Isus.
De fapt, în Isus fiecare dintre noi găseşte harul pentru a elimina tot negativul care îngreunează propria existenţă şi harul pentru a pune în mişcare şi la regim tot ceea ce este bun în noi. În Isus ne este dat harul de a deveni sfinţi. Credinţa care vine din ascultarea cuvântului lui Cristos ne sfinţeşte. Ea face să strălucească umanitatea noastră după logici care nu au nimic de-a face cu acelea demoniace ale egolatriei şi narcisismului; dimpotrivă, ne deschide la posibilitatea de a trăi după acel caracter samaritean care ne aparţine în profunzime. Noi putem "pierde timp şi bani" pentru oricine, mai ales pentru oricine se află în dificultate. Aşadar, noi, graţie credinţei, suntem făcuţi capabili de gestul antieconomic prin excelenţă de a suspenda cultivarea intereselor noastre personale sau familiale pentru a apleca urechea şi a da o mână oricui are nevoie de asta. Aceasta este sfinţenia, aceasta este forţa cuvântului lui Cristos în noi, aceasta este credinţa în transmisie directă. Totuşi, va trebui să se adauge că nu numai credinţa vine din ascultare, adică este generată de ascultarea Cuvântului, ci că credinţa trăieşte din ascultare, trăieşte dintr-un raport intens, zilnic, dorit şi căutat cu Cuvântul. Şi asta prin însăşi natura credinţei. În această privinţă, nu ar trebui să încetăm niciodată să exprimăm recunoştinţa noastră Domnului pentru prima enciclică pe care ne-a dăruit-o Papa Francisc: enciclica Lumen fidei, la care se gândise deja Papa Benedict al XVI-lea. Ei bine, la nr. 18 din acest document, ne este oferită o definiţie a credinţei de o simplitate şi luminozitate fără comparaţii. Scrie Papa Francisc: "În credinţă, Cristos nu este numai Cel în care credem, manifestarea maximă a iubirii lui Dumnezeu, ci şi Cel cu care ne unim pentru a putea crede. Credinţa nu numai că priveşte la Isus, ci priveşte din punctul de vedere al lui Isus, cu ochii săi: este o participare la modul său de a vedea. În atâtea ambiente ale vieţii ne încredem în alte persoane care cunosc lucrurile mai bine decât noi. Avem încredere în arhitectul care construieşte casa noastră, în farmacistul care ne oferă medicamentul pentru vindecare, în avocatul care ne apără în tribunal. Avem nevoie şi de cineva care să fie credibil şi expert în lucrurile lui Dumnezeu. Isus, Fiul său, se prezintă ca Acela care ni-l explică pe Dumnezeu (cf. In 1,18). Viaţa lui Cristos - modul său de a-l cunoaşte pe Tatăl, de a trăi total în relaţie cu el - deschide un spaţiu nou experienţei umane şi noi putem intra acolo".
Iată ce înseamnă "a crede", "a avea credinţă" şi în ultimă analiză "a fi creştini": a privi lumea cu ochii lui Isus, a participa la modul său de a vedea lumea, a asuma punctul său de vedere. Şi această duioşie ajunge la inimă dacă pentru o clipă ne oprim ca să contemplăm privirea lui Isus pornind de la multele scene evanghelice care ne vorbesc despre asta. Este o privire de milostivire, de compasiune, de empatie, de încredere, de ospitalitate, fără prejudecăţi. Dar este mai ales o privire de atenţie absolută, de prezenţă reală la realul pe care ajunge să-l perceapă, chiar şi în mijlocul răului şi nedreptăţii, care în lumea oamenilor nu lipsesc niciodată, prezenţa binevoitoare a Tatălui ceresc care ne oferă mereu iubirea sa şi posibilitatea de a fi iertaţi şi de a ne converti.
Şi în acest fel se înţelege bine că credinţa are nevoie de Cuvânt, de citirea sa constantă, pentru a alinia tot mai mult şi tot mai bine privirea noastră la cea a lui Isus, ochii noştri la ochii săi, punctul nostru de vedere la punctul său de vedere.
Şi îmi place să amintesc, în sfârşit, o expresie deosebit de sugestivă pe care Friedrich Nietzsche o oferă în Crepusculul idolilor. "A învăţa să vedem - a obişnui ochiul liniştea, cu răbdarea, cu lasă-să-vină-de-la-sine; a amâna evaluarea, a învăţa să circumscriem şi să îmbrăţişăm cazul particulare din toate laturile. Aceasta este propedeutica mai înainte de spiritualitate".
Şi spiritualitatea creştină are acest amănunt extrem: ea constă în a învăţa să vedem conform lui Isus. Şi de aceea are nevoie în mod necesar de Cuvânt.
Regăsind şi dezvoltând acea familiaritate cu Sfânta Scriptură, pe care Papa Francisc a sugerat-o puternic cu instituirea Duminicii Cuvântului, cu adevărat alimentăm constant spiritualitatea noastră, credinţa noastră şi îi permitem să ne transformăm tot mai mult în acei "buni samariteni" de care este nevoie mereu în istorie. Şi astăzi. De fapt, şi "astăzi, şi tot mai mult, există persoane rănite. Includerea sau excluderea celui care suferă de-a lungul drumului defineşte toate proiectele economice, politice, sociale şi religioase. În fiecare zi ne aflăm în faţa alegerii de a fi buni samariteni sau călători indiferenţi care trec la distanţă" (Papa Francisc, Fratelli tutti, 69).
(După L'Osservatore Romano, 22 ianuarie 2022)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
