De Rino Fisichella
Pentru o introducere cu coerenţă la studiul Catehismului Bisericii Catolice poate să fie util să se facă referinţă la logoul care-l caracterizează unde se găsesc câteva elemente special: bunul Păstor cu un toiag în timp ce cântă la flaut; oiţa lângă El ascultând muzica sa şi amândoi la umbra pomului vieţii.
Metafora bunului Păstor este capabilă să sintetizeze în sine două aspecte care aparent ar putea să pară contrastante: cel al autorităţii şi cel al prieteniei. Păstorul trebuie să fie puternic pentru a apăra turma sa; în acelaşi timp, totuşi, este capabil să iubească duios. Fidel faţă de imaginea din Scripturile antice, şi Isus face referinţă la păstor pentru a indica grija pe care el o are faţă de discipolii săi şi faţă de cei care vor crede în El. Sinopticii îl arată pe Isus în conştiinţa sa că a fost trimis la "oile pierdute" (Mt 15,24); el îi adună pe discipolii săi ca o "turmă mică" (Lc 12,32) şi o apără de cel care, travestit în miel, încearcă s-o distrugă (Mt 7,15). Tot în acest orizont, autorul Scrisorii către Evrei îl va numi "marele păstor al oilor" (Evr 13,20) şi Petru, "păstorul suprem" (1Pt 5,4). Totuşi, Ioan va fi cel care ne va încredinţa imaginea cea mai coerentă a bunului păstor, prezentându-l pe Isus ca Fiul care în rolul păstorului revelează iubirea Tatălui (cf. In 10). El devine una: bun păstor, poartă pe care se poate intra în staul, miel care se oferă. În virtutea acestei autorităţi a lui, El este şi unicul în măsură să încredinţeze îngrijirea sa pastorală celor pe care i-a ales pentru a fi păstori: Petru, cei doisprezece şi succesorii lor (cf. In 21,15; Ef 4,11; 1Pt 5,1).
În logoul propus se observă că păstorul este aşezat şi ţine în mână toiagul. Şi din această simbologie reiese o învăţătură care merită să fie explicată. A fi aşezat este semn de autoritate, pentru că îl indică pe învăţătorul care învaţă. Pentru păstorul nomad, toiagul este semul drumului. Aceste amănunte ajută să se perceapă scopul Catehismului Bisericii Catolice. Învăţătura care este oferită nu este alta decât credinţa Bisericii, aşa cum s-a dezvoltat în decursul secolelor, şi care îşi are izvorul primar în Cuvântul lui Dumnezeu trăit de comunitatea creştină şi interpretat autentic de păstorii săi. Oricum, există un drum care trebuie parcurs şi care încă nu este încheiat. Toiagul păstorului indică întocmai asta: drumul lung care încă mai trebuie parcurs. Este viitorul care se află în faţa noastră încărcat cu aşteptări şi speranţe; viitor în care "lucrarea credinţei" (1Tes 1,3) va cere necesitatea de a creşte în tot adevărul (cf. In 16,13), pentru a-l trăi coerent în participarea la o responsabilitate comună de care nimeni nu se poate scuti. Biserica în acest pelerinaj este însoţită de multitudinea de bărbaţi şi femei care de milenii mărturisesc credinţa. De la marile figuri biblice ale lui Abraham, Moise, Ilie, David, profeţii, apostolii, discipolii... până la cei mai necunoscuţi credincioşi a căror credinţă rămâne în orice caz vie chiar dacă nu şi numele, toţi au pornit la drum cu o angajare care a cerut forţă, curaj, pasiune şi iubire.
Bunul păstor, aşezat cu toiagul în mână, cânta la flaut. Muzica este semn al melodiei şi frumuseţii învăţăturii păstorului. De-a lungul drumului are nevoie de pauză. Este timpul pentru a recupera forţele şi a analiza situaţia. Oiţa este aşezată lângă păstor şi îl priveşte şi îl ascultă cu încredere. Aceasta este atitudinea fundamentală care trebuie avută faţă de "muzica" învăţătorului: disponibilitatea la ascultare pentru că El nu vrea şi nu poate să înşele. Imaginea se aplică uşor la Catehismul Bisericii Catolice. El se inserează în acea învăţătură "obişnuită" constantă a păstorilor Bisericii; pentru acest motiv poporul lui Dumnezeu îl primeşte cu încredere şi disponibilitate în ascultarea atentă şi în studiul sistematic.
În afară de asta, logoul este învăluit ca într-un cadru, de pomul vieţii. Este pomul pus în centrul grădinii Edenului (cf. Gen 2,8); este acelaşi pom care, reînnoit de sângele Mielului, se regăseşte în Apocalips. Un pom care "aduce douăsprezece roade: în fiecare lună îşi dădea rodul său, iar frunzele copacului erau pentru vindecarea neamurilor" (Ap 22,1). La umbra acestui pom al vieţii, credincioşii găsesc odihnă şi îşi orientează privirea spre drumul care rămâne de parcurs.
În sfârşit, să nu se uite că acest logo a fost recuperat dintr-un desen care se află în catacombe pe o lespede de mormânt. Amândouă aceste aspecte permit să se adauge încă ceva în interpretare. Pentru credinţa creştină, catacombele sunt semnul care face trimitere la perioada în care credinţa avea nevoie să fie susţinută în mărturia sa publică. Credinţa a cunoscut momente de întuneric, de frică, de martiriu; mult timp şi până în zilele noastre, în diferite părţi ale lumii faptul de a fi credincioşi este încă o situaţie de catacombe. Oricum, această credinţă a lor susţine credinţa noastră, devenită adesea leneşă şi incapabilă să se dezmeticească din somn pentru a provoca la convertire. Desenul, pus pe lespedea de mormânt, este în acelaşi timp semn al unei aşteptări şi al unei împărtăşiri. Şi bunul păstor a primit şi a trăit experienţa "sâmbetei sfinte". Asupra lui piatra de mormânt a fost rostogolită crezând că acest caz Isus din Nazaret putea să fie închis definitiv. Nu a fost aşa. Piatra, deşi grea pentru forţele umane slabe, a fost găsită dată la o parte şi Cristos reîntors pentru totdeauna în viaţă. Vestea îngerului dată femeilor: "Nu este aici" (Mc 16,6) rămâne şi pentru noi semnul cel mai convingător. Nu în împărăţia morţilor trebuie căutat Cristos, ci în cea a celor vii. Mormântul este semn de aşteptare şi de speranţă că Domnul, fidel faţă de promisiunea sa, ne va permite şi nouă să înviem la viaţă nouă cu El; aceasta este noutatea radicală a credinţei creştine.
(După L'Osservatore Romano, 18 octombrie 2017)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
