Cântăreţ al cuvântului
Amintirea biblistului pr. Bruno Maggioni
De cardinal Gianfraco Ravasi
Dacă ar fi voit să aleagă un moto personal, ar fi putut opta pentru o afirmaţie clară a iubitului său Paul, apostolul: "N-am voit să ştiu nimic altceva la voi decât pe Isus Cristos, şi pe acesta răstignit" (1Cor 2,2). Toţi bibliştii italieni ar trebui să recunoaştem fără ezitare că niciunul dintre noi n-a vestit, comentat, proclamat Cuvântul lui Dumnezeu ca Monseniorul Bruno Maggioni, a cărui lungă şi intensă existenţă pământească s-a încheiat la 88 de ani joia trecută (29 octombrie 2020) în oraşul unde era preot, Como. Bibliografia sa este impunătoare, întrucât cercetarea sa exegetică şi teologică a parcurs toate itinerarele principale ale Sfintelor Scripturi.
Desigur, orizontul fundamental a fost cel neotestamentar, explorat în toate traiectoriile sale istorico-literale şi tematice principale, dar şi în colţurile sale mai secrete. Dominau două domenii cărora le-a dedicat o adevărată bibliotecă de lucrări şi de reflecţii: Evangheliile şi epistolarul paulin. Aşa cum scria el însuşi, originalitatea creştinismului trebuie căutată într-un soi de răsturnare radicală: "Nu omul moare pentru Dumnezeu, ci Dumnezeu moare pentru om. Mişcarea este răsturnată". Şi volumul în care nota această viziune creştină radicală, scris la patru mâini cu un teolog concitadin al său, Ezio Prato, se intitula întocmai Dumnezeul răsturnat.
Trăsătura cea mai luminoasă a feţei sale de studios şi de preot a fost aceea a "comunicării" în autenticitatea rădăcinii sale etimologice: împărtăşirea unui munus, a unui dar. În loc să se baricadeze în oaza protejată a unui limbaj teologic autoreferenţial, adesea aşa de criptic încât merge razant cu ezotericul tipic al unor colegi, părintele Bruno s-a pornit în mod constant de-a lungul cărărilor divulgării, printr-un limbaj transparent şi simbolic sau parabolic. Pentru a avea dovada, este suficient să răsfoim câteva titluri ale sale în care îi plăcea să introducă această categorie narativă: Relatarea lui Marcu (sau a lui Matei sau a lui Ioan sau a lui Luca), Relatările evanghelice ale pătimirii (sau ale Învierii). Iată atunci că apar, tot în titulaturi, imagini ca "răbdarea agricultorului", "găleata uitată", "sămânţa şi pământul", "o comoară în vase de lut", "urechea acului şi cămila", "forţa şi frumuseţea Cuvântului", "era cu adevărat om", "credinţa dificilă", "speranţa regăsită", "ca ploaia şi zăpada" şi aşa mai departe.
În filigran se întrevedea mereu clipirea biblică şi în rândurile sale, sub mantia unei expresii limpezi şi implicatoare, se intuia însă formarea instrumentarului său ştiinţific care l-a condus să urce şi la catedre academice în Seminarul din Como, dar mai ales în Facultatea Teologică a Italiei de Nord (unde am fost colegi mult timp) şi în Universitatea Catolică din Milano. Se configura, astfel, o altă trăsătură a persoanei sale de profesor şi martor: magisteriul său oral a fost imens, cu prezenţe care mergeau de la congrese oficiale la mici comunităţi parohiale, de la scenele culturale calificate la locurile mai familiale şi spontane.
Dacă am vrea încă o dată să-i atribuim un moto, s-ar putea recurge la apelul din Prima Scrisoare a lui Petru: "Să daţi răspuns oricui vă cere cont de speranţa voastră, dar cu blândeţe şi bună cuviinţă, având o conştiinţă curată" (3,15-16). Cine l-a cunoscut, l-a ascultat şi l-a avut ca prieten nu poate uita bunătatea sa care transpărea din însuşi caracterul său, simplitatea care însenina, pasiunea de a fi şi păstor la Naggio, pe lacul Como, o mică parohie din dieceza comască, libertatea sa de gândire şi faţă de anumite încetineli, divagări, rigidităţi ecleziale. Îi asculta atent şi pe cei din urmă cu întrebările lor naive care revelau însă o dorinţă de ascultare, ignorată adesea de cei care, asemenea fariseilor din Evanghelia lui Ioan, detestă "mulţimea aceasta care nu cunoaşte Legea şi este blestemată" (7,49).
Într-un interviu din 2012, după ce a "răsturnat" încă o dată plângerea multora despre degenerarea societăţii contemporane descoperind în ea, în schimb, fermenţi inediţi, le cerea laicilor un dar: "Aş vrea ca să mă ajute să-l întâlnesc pe Dumnezeu în viaţă şi în lumea obişnuită, în cotidianitatea raporturilor. Istoria lor poate folosi la aprofundarea Evangheliei pentru a o mărturisi tuturor". Ca filozoful credincios Soeren Kierkegaard, era convins că, dacă "principiul filozofiei este medierea, pentru creştinism este paradoxul", exact cum afirma apostolul, fiind sigur că inima credinţei creştine era "scandal pentru iudei şi nebunie pentru păgâni" (1Cor 1,23), un paradox care totuşi are capacitatea de a păstra coerenţa deplină a înţelepciunii şi de a fi un vehicul indispensabil de cunoaştere.
Pentru aceasta el s-a bătut pentru ca Biblia să răsune şi în afara graniţelor ecleziale, fie ca provocare existenţială şi morală, fie ca "mare cod" al culturii occidentale conform expresiei artistului William Blake, devenită de acum o locuţiune emblematică obişnuită, mai ales după lucrarea critică omonimă a lui Northrop Frye. De fapt, în acelaşi interviu declara: "În şcoli, aşa cum se studiază Iliada şi Odiseea, se poate citi şi Biblia. În şcoala italiană, europeană, se studiază greaca, pentru că este în rădăcinile noastre, dar este aşa şi gândirea iudeo-creştină. Pentru a preda Biblia trebuie să se facă asta foarte bine, şi sunt sigur că ea le-ar plăcea studenţilor cel puţin atât cum le plac marii clasici. În trecut exista o cultură ostilă acestui proiect... Şi în fond şi Biserica nu era foarte convinsă de acest lucru, se temea că introducerea Bibliei ar înlocui ora de religie. În schimb trebuie să devină lectura unui mare text cultural. Mulţi cred că Biblia este o carte pentru preoţi şi călugări, în schimb este un text de literatură înaltă. Păcat!".
Multe altele ar trebui să se adauge pentru a recompune un portret al lui Bruno Maggioni, mare credincios şi preot, martor, biblist, vestitor al Cuvântului. Prietenia care m-a legat cu el, formată din întâlniri, din dialoguri şi din împărtăşiri ideale, şi datorită apropierii geografice şi academice, în aceşti ultimi ani - cu venirea mea la Roma - a devenit implicită, dar a rămas constantă. Însă merită să fie citată ultima amintire, un scurt schimb de vorbe telefonic nu cu mult timp în urmă. De acum glasul, care a răsunat timp de decenii cu tipicul său calm şi o inflexiune lombardă plăcută, un glas care este încă în urechea mulţimii celor care l-au ascultat, se redusese la un fir subţire.
Şi totuşi se simţea vibrând încă puternic tocmai Cuvântul prin excelenţă: de fapt, vorbisem despre teme exegetice şi ecleziale. Într-una din cărţile sale, Găleata uitată (1999), dedicată dialogurilor lui Isus, a scris o frază la prima vedere surprinzătoare: "Adevărul mărturiei de credinţă este capacitatea sa de a trimite". El nu se închide în el însuşi şi în eu, ci trimite la un Altul şi la un Altul transcendent, adică la Dumnezeu, la Cristos şi la Cuvânt. Părintele Bruno Maggioni a fost mâna care cu peniţa sa dezvăluia multora bogăţia textului sacru, prin cărţile sale şi nenumăratele articole din ziare şi reviste, a fost glasul care comunica freamătul Cuvântului divin care mângâie, dar şi nelinişteşte conştiinţele, a fost însoţitorul de călătorie al atâtor persoane aflate în căutare, cărora le oferea - aşa cum sugera psalmistul (119,105) - în Biblie făclia care luminează paşii în noapte şi pe drumul zilnic al vieţii.
(După L'Osservatore Romano, 30 octombrie 2020)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
