|
| © Avvenire |
Biblistul şi teologul de renume internaţional, promotor al metodei istorice şi care şi-a dedicat studiile comunităţilor creştine timpurii şi Sfântului Paul, a decedat sâmbătă, 18 ianuarie 2025, la vârsta de 87 de ani.
În seara de sâmbătă, 18 ianuarie 2025, a murit părintele Romano Penna. Am simţit imediat nevoia de a relua în mână o lucrare a sa intitulată Quale immortalità? Tipologie di sopravvivenza e origini cristiane [Ce nemurire? Tipologii de supravieţuire şi origini creştine] (San Paolo, Cinisello Balsamo, 2017). Aici se poate citi: "[...] nemurirea porneşte de la convieţuirea cu lucrurile cele mai mici şi relaţiile cele mai disparate de fiecare zi. Pentru creştin veşnicia şi, prin urmare, nemurirea nu începe după moartea fizică, ci aici şi acum, chiar în prezentul istoric precar". De când, în îndepărtatul an 1993, am stabilit reşedinţa mea în casa pentru preoţi din Villa Assunta (situată în Roma în via Aurelia Antica), unde locuia deja de mult timp părintele Romano, am avut privilegiul de a fi comeseanul său şi, prin urmare, interlocutor aproape zilnic. O experienţă importantă pentru formarea mea teologică, ce îmi permite să amintesc câteva caracteristici deosebite ale personalităţii acestui studios ilustru. Înainte de toate, curiozitatea sa nesătulă (se ştie că este sufletul ştiinţei), care îl făcea de exemplu să-şi procure şi să citească şi literatură "profană", cumpărând, în format riguros tipărit, cărţile câştigătorilor premiului Strega, despre care adesea am avut ocazia de a discuta. Apoi efortul de ţine antrenate sinapsele cu recursul la enigmistică, împreună cu care îi plăcea să petreacă timp sustras de la scrierea textelor sale. Şi, în această privinţă, faptul că gândea scriind şi scria gândind, aşadar, cu peniţa (nomen omen), aşa cum atestă producţia sa bibliografică nesfârşită, care porneşte de la comentariile la textele neotestamentare, între care cel monumental în trei volume dedicat Scrisorii către Romani (EDB, Bologna I. 2004; II. 2006; III. 2008, apoi în volum unic 2010 cu peste 1400 de pagini), la cristologia biblică şi la diferite tematici investigate oricum mereu şi oricum pornind de la proto-creştinism.
Părintele Romano iubea pluralul, aşa cum se poate observa din titlul cărţii citate mai sus şi din portretele originale ale lui Isus istoric, căruia i-a dedicat două volume fundamentale (San Paolo, Cinisello Balsamo, 1997-1999). Conştientizarea pluralităţii creştinismului de la începuturi şi, prin urmare, a complexităţii sale, exprimată de exemplu în Le prime comunità cristiane. Persone, tempi, luoghi, forme, credenze [Primele comunităţi creştine. Persoane, timpuri, locuri, forme, credinţe] (Carocci, Roma, 2011) era dictată de utilizarea riguroasă şi niciodată sigură a metodei criticii istorice, într-o exegeză care asuma textul ca punct al lui Arhimede indispensabil, dar îl interpreta în lumina dezvoltării diacronice, care conduce la istoria redactării, incluzând cea a tradiţiei şi a formelor. De aceea am salutat împreună cu mare satisfacţie documentul Comisiei Biblice Pontificale din 1993 despre interpretarea Bibliei în Biserică, ce asuma întocmai metoda critică drept fundamentală pentru studiul exegetic şi aş spune pentru teologia însăşi.
Nu pot uita marea trudă şi opoziţiile pe care biblistul a trebuit să le înfrunte pentru ca această metodă să se afirme în Universitatea papei (Lateran) şi polemicile aspre, de exemplu, cu colegul Francesco Spatafora, care definea "noua exegeză" ca "triumful modernismului". Şi asta în contextul precedent al polemicii mai ample între unii profesori din Universitatea noastră şi iezuiţii de la Institutul Biblic Pontifical, căreia a intenţionat şi a voit cu putere să-i pună capăt Papa Paul al VI-lea, cu o dură intervenţie a sa: "afirmaţia sa (Universitatea Pontificală Lateran) în concertul marilor, celebrelor şi recunoscutelor institute romane de înaltă cultură ecleziastică este aceea a recunoaşterii sincere, a colaborării fraterne, a emulaţiei leale, a reverenţei reciproce şi a înţelegerii prieteneşti, nicidecum a unei concurenţe geloase sau a unei polemici deranjante; niciodată!" (1963). În orice caz, lucrarea lui Penna a contribuit în mod însemnat la a face digerabilă metoda istorico-critică şi rezultatele sale în domeniul ecleziastic-catolic şi nu numai în Universitatea romană, ci şi în curie, fiind numit consultant al fostei Congregaţii pentru Doctrina Credinţei din 1994, prezidată atunci de cardinalul Joseph Ratzinger.
Polii fundamentali în jurul cărora s-a rotit toată cercetarea sa, oferită nu numai în operele tipic ştiinţifice, ci şi în lucrările de înaltă divulgare pe care a voit să le dăruiască celui mai vast public, au fost Isus din Nazaret şi Paul din Tars. În pluralitatea formelor creştine, prin care se exprima Biserica de la începuturi şi îndeosebi în raport cu dinamica, uneori conflictuală, între iudeo-creştinism şi paulinism, Penna nu a ezitat să fie de partea Apostolului Neamurilor şi a tradiţiei care s-a format de la el. Dar nu a evitat să avertizeze cu privire la afirmaţia "puternic improprie" propusă mai întâi de F. Nietzsche şi apoi de W. Wrede, conform căreia Apostolul Paul ar fi al doilea (dacă nu adevăratul) fondator al creştinismului. O teză eronată şi înşelătoare pe care adesea o regăsim repetată în ambient laicist: "[... Paul] ar fi predicat un creştinism al său, grecizat în mod iremediabil, demonstrându-se, în special în raport cu iudaismul, ca «teolog al răstălmăcirii»" (astfel în Paul din Tars. Un creştinism posibil, San Paolo, Cinisello Balsamo, 1992).
Identitatea lui Isus istoric a fost pentru părintele Romano o adevărată obsesie. Şi tema intersectează o problemă cristologică fundamentală, astăzi pusă destul de mult în umbră în teologia dogmatică: aceea a "conştiinţei lui Isus". Este iluminant în această privinţă ceea ce scria biblistul cu privire la minunile lui Isus: "ele manifestă cât de cât conştiinţa lui Isus, ceea ce el gândea despre sine săvârşind asemenea acte [...]. În substanţă putem spune că valenţa cristologică a minunilor se observă numai punându-se din punctul de vedere al celui care le săvârşeşte, nu al celui care le observă. Numai în acest sens ele revelează ceea ce Isus gândeşte despre sine însuşi. Şi din răspunsurile, fie date delegaţiei Botezătorului, fie în controversa despre Beelzebul, scoatem dubla dimensiune a conştiinţei sale: de a lucra pentru împlinirea Scripturilor [...], şi mai ales de a acţiona ca instrument al intrării năvalnice escatologice a împărăţiei lui Dumnezeu, în slujba căreia ştie că este pus". Şi este vorba de o trăsătură de originalitate a lui Isus, deoarece "aceste componente lipsesc atât în vechii profeţi Ilie şi Elizeu, cât şi în taumaturgii exorcişti ai timpului care acţionau în Israel". În privinţa lui Isus, gesturile miraculoase nu sunt atât nişte dovezi (extrinsece) ale venirii împărăţie, cât mai degrabă unul dintre modurile cu care împărăţia însăşi vine deja! "Minunile lui Isus vorbesc, prin urmare, aceeaşi limbă a proclamării sale verbale: împărăţia lui Dumnezeu este aici" (Portretele originale ale lui Isus. Începuturile).
Şi totuşi, înţelegerea profundă a acestei identităţi nu se hrăneşte în mod prevalent din gesturile-minunile realizate de Domnul. Într-un text foarte important intitulat ADN-ul creştinismului. Identitatea creştină în starea de naştere (San Paolo, Cinisello Balsamo, 2004), citim: "Îmi amintesc că am citit cu ani în urmă în Bavaria, sub un crucifix cu acoperiş pus la răscrucea unei cărări de munte şi în faţa unui peisaj încântător această pancartă în rimă: "Mare este Dumnezeu în natură, / peste tot este amprenta sa. / Vrei să-l vezi şi mai mare? / Opreşte-te în faţa crucii!". Şi asta pentru că identitatea creştinului este chemată să se măsoare cu ceea ce Penna a numit într-un volum preţios al său Iubire nemărginită. Noul Testament pe fundalul său grec şi ebraic (San Paolo, Cinisello Balsamo, 2019), "aceea cerută creştinului este nu atât o iubire de întoarcere, ci o iubire care se dilată aşa cum se întâmplă pentru o cascadă: dintr-o izvorâre verticală ea recade în jos şi se lărgeşte fără măsură în direcţie orizontală". Lui Romano Penna recunoştinţa Bisericii, a lumii academice şi a numeroşilor studenţi pe care i-a format cu învăţământul său ilustru.
Giuseppe Lorizio
(După Avvenire, 20 ianuarie 2025)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
