Poate nu am realizat până acum ce înseamnă credinţa pentru noi, creştinii. Avem o scuză că suntem oameni şi uşor suntem atraşi de cele trecătoare. Suntem foarte atenţi la evenimentele şi lucrurile mărunte şi neglijăm ceea ce este esenţial pentru viaţa noastră. Credinţa însă pentru noi este totul, absolut totul, pentru că Dumnezeu vrea credinţa noastră şi totul trebuie să treacă prin credinţă: viaţa şi moartea, istoria şi universul, durerea şi bucuria, păcatul şi mântuirea. Prin credinţă noi înţelegem că îngrozitorul strigăt al omenirii, prelungit peste veacuri şi milenii, e răscumpărat de Învierea Domnului Isus.
Noi suntem aceia care avem nevoie de credinţă, pentru a scăpa de disperarea neantului. E greşit să afirmi că noi, oamenii, ne refugiem în "mitul" învierii lui Cristos, pentru a da o însemnătate vieţii şi istoriei şi pentru a face tolerabilă moartea. Nu. Realitatea istorică a învierii Domnului ne obligă logic să acceptăm proiectul lui Dumnezeu cu noi, oamenii, chiar dacă acest proiect de iubire este misterios şi tulburător.
Noi nu avem voie de filozofie şi abstractul ei, ci avem trebuinţă de simplitate şi iubire în faţa Misterului Divin. În simplitatea credinţei şi a iubirii, totul e inundat de lumina Creatorului şi Răscumpărătorului. Totdeauna va fi ceva de suferit, pentru că timpul lacrimilor nu se sfârşeşte niciodată. Fiecare generaţie îşi are durerile şi bucuriile ei. Frica şi groaza îl întovărăşeşte totdeauna pe om în drumul către absolut. Infinitul ne înspăimântă, fie el prezent viu în Euharistie, fie batjocorit şi pironit pe cruce, fie închis în mormânt sau înviat din morţi a treia zi. Noi nu suntem decât sărmane făpturi care vor să afle scopul acestui misterios univers, al istoriei şi al propriei existenţe. Ne îngrozim de toate şi am dori să fugim... Dar încotro să o luăm? Vom găsi noi adăpost sigur în mândrie, îngâmfare, în pofte de tot felul, în negaţii şi minciuni? O, sărmană fiinţă umană, dacă vrei să fugi, aleargă iute la Dumnezeu, la infinit şi nu în altă parte. Dar nu trebuie să fugi, doar trebuie să contempli pe Cel Înviat şi să faci tăcere în faţa Infinitului.
În faţa mormântului gol, trebuie contemplat Cel înviat şi să acceptăm existenţa aşa cum este pentru că e voită, răscumpărată şi sfinţită de Dumnezeu.
Paştele nu îndepărtează suferinţele istoriei şi ale existenţei, nu elimină nici chinul cercetării unui Dumnezeu necunoscut, invizibil şi infinit. Cristos a înviat! E adevărat, dar cu toate acestea, pentru noi, "Aleluia", continuă a fi tot un plâns şi un suspin: suspinul săracilor, al celor fără adăpost şi hrană, suspinul ofensaţilor, al celor părăsiţi şi trădaţi, al celor biciuiţi de nedreptate.
Sărbătoarea Paştelui e singura sărbătoare a iubirii. Mintea omenească, în faţa acestei sărbători, se declară şi se simte complet înfrântă. De fapt, nimeni nu iubeşte cu mintea, ci cu inima, adică cu întreaga fiinţă. Acesta este adevărul: Cristos a înviat şi peste puţin timp, vom învia şi noi.
Sărbătoarea învierii aduce cu ea speranţă şi mângâiere, pentru că Paştele e ziua de naştere a lumii întregi, Sărbătoarea care marchează naşterea unei lumi noi: "Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul!" de fapt, celelalte zile le-am făcut noi şi reprezintă opera noastră penibilă şi josnică. Noi suntem făuritorii zilelor atât de dureroase şi respingătoare, zile de ură, de trădare şi înstrăinare. Noi am inventat întunericul, Cristos, prin învierea sa, ne aduce lumina; noi am inventat păcatul, Cristos ne aduce iertarea şi ne oferă în dar iubirea pascală. Prin faptele noastre, noi am căutat moartea, Cristos însă ne dăruieşte viaţa, eternitatea, pentru că a învins întunericul şi grozăvia morţii.
Sărbătoarea Paştelui trebuie să ne ducă la tăcere, candoare, gingăşie şi reînnoire spirituală. Chiar dacă aparent nimic nu se schimbă pe pământ şi vom continua maratonul suferinţei, plictiselii şi neîmplinirii, credinţa ne vorbeşte despre Învingătorul morţii, care e viu printre noi şi ne-a adus speranţa învierii noastre pentru eternitate. El este Cristos, care ne dăruieşte tuturor pacea, armonia şi binecuvântarea sa.
Dragi credincioşi, sărbătoarea Paştelui să trezească în inimile noastre dorinţa aprinsă după viaţă şi eternitate.
Sărbători fericite
şi
Cristos a înviat!
Pr. Toma Encuţă
