Era anul 2019, la sfârșitul lui mai, venea să ne viziteze țara Papa Francisc. Știu că în acele zile am însoțit un bătrân misionar italian iezuit venit tocmai din Madagascar să asiste și el la una dintre Liturghiile papei. Eram în întârziere, dar am reușit să prind un microbuz de la Bacău spre Iași pentru a participa în Piața Palatului, împreună cu o mulțime mare de credincioși, la momentul de întâlnire, rugăciune și împărtășire cu urmașul lui Cristos pe pământ. Întorcându-mă acasă pe drum, auzisem de o expresie așa specială ieșită de pe buzele Papei Francisc într-una din deplasările lui prin România (în cerc restrâns, în fața colaboratorilor): „Într-adevăr, această țară e foarte frumoasă”. Ca român, m-a bucurat enorm să aud că până și papa a apreciat țara noastră.
Al doilea motiv e că de 15 ani, de Crăciun și de Paști, mă întâlnesc cu o mână de români catolici pentru a ne bucura de sărbători în stil românesc. Pe lângă spovezi și o Liturghie cântată românește, în jurul mesei depănăm amintiri din anii petrecuți în țară, ieșind mereu în evidență acel „ce frumoase erau sărbătorile de acasă!”.
Sunt din 2011 în Italia și de atunci am slujit în două dieceze, la Spoleto și la Aosta. Am plecat în acel an cu rugămintea episcopului de atunci, Mons. Petru Gherghel, să dăm o mână de ajutor Bisericii italiene în criză de preoți, dar și să veghem părintește comunitățile de români catolici veniți la muncă în Italia. Aceste grupuri și familiile de români veniți aici au fost și cei care, în decursul anilor, ne-au susținut și deseori încurajat în munca pastorală „departe de acasă”.
Cred că de puține ori am făcut-o, să le mulțumim credincioșilor noștri din Moldova, dar și din întreaga țară, pe care i-am întâlnit aici pentru exemplul, prezența și ajutorul primit. Fără ei, mulți dintre noi, preoții din diasporă, nu am fi rezistat în munca în cele ale credinței. Câte lacrimi ale mamelor care ajută în familiile de aici sau ale taților care lucrau pe șantier am adunat în acești ani petrecuți printre străini! Ce frumos când cei care ajung aici păstrează și vorbesc și celor de aici despre credința crescută acasă! Asta ne-a susținut și pe noi, păstorii, și pe bunii noștri creștini.
De mai mult de șapte ani sunt paroh undeva în vârf de munte, în parohiile „Sfântul Rocco” (Lillianes), „Sf. Anton Abate” (Fontainemore), „Sfântul Iacob” (Issime) și „Sfântul Mihai” (Gaby), cu circa 1.750 de suflete. E o zonă unde vin în perioada verii și a iernii mulți turiști, când numărul credincioșilor crește exponențial. Am reușit să avem și un mic oratoriu. O dată pe săptămână merg și la școală ca profesor de religie. Lumea de aici se împarte între crescători de vaci și capre și cei implicați în turism. Dacă la noi vin mulți din alte părți, oamenii de aici, în afara sezonului, pleacă și ei să colinde lumea.
Vizita ca paroh la bolnavii și bătrânii italieni din parohiile încredințate e din nou un motiv de a reîntâlni persoane din România („le badanti”, cum le numesc cei de aici). Cred că aproape fiecare familie de pe meleagurile italiene au avut sau au o doamnă româncă care se dedică ajutorului în casă și în grija față de cei bătrâni sau bolnavi.
Și a mai fost un motiv care m-a împins să fac cunoscută țara noastră celor de aici. Sunt deja doi ani când, în perioada concediului, merg la Bârsana (un sat din Maramureșul istoric) să ajut trei surori din Congregația „Isus Răscumpărătorul” în campusurile estivale pe care le organizează prin satele maramureșene. Sunt trei surori conduse de sr. Mariana (și ea o moldoveancă de-a noastră) care își dedică viața și slujirea în aceste sate dominate de ortodocși și greco-catolici. Cum se întâmplă des când întâlnești oameni și locuri, nu ai cum să nu te contaminezi de frumosul și bucuria ce se ascund în inima acestor copii ai lui Dumnezeu. Este și mai plăcut să vezi la campus cum se adună copii ortodocși, greco-catolici, catolici de rit latin și petrec o săptămână împreună.
Acel „cu drag” la fiecare întâlnire, dialog, salut al acelor oameni m-a împins să mă reîntorc, dar, repet, nu singur, de data aceasta cu oamenii pe care actualmente îi păstoresc, ca să vadă și ei acest loc, acea țară din care provin cele mai multe badante din Italia. În 2024 a fost primul pelerinaj în România, împreună cu un grup dintre credincioșii pe care îi păstoresc. Era jumătatea lui aprilie, 15-20. I-am dus să vadă Maramureșul, cu un popas la Cluj. Anul trecut, 1-5 aprilie 2025, am dedicat vizita altei părți a țării: Bucovina.
Aveam ceva rețineri în privința gastronomică, dar am constatat că toți membrii pelerinajului am savurat din plin ciorba și sarmalele românești. Ceva ce m-a împins să extind pelerinajul început în 2024 la Moldova, Maramureș și centrul Transilvaniei (Sighișoara, Șumuleu și Miercurea Ciuc). Am crezut întotdeauna că a te mișca, a cutreiera sau, mai bine zis, a lua la pas (cum zicem noi, românii) spre o mănăstire, spre un loc de închinăciune sau simplu făcând o procesiune e un act de credință. Pelerinul nu e un trekker (drumeț), chiar dacă implică un mers constant; nu e un simplu vizitator, mai ales că, atunci când revine la locul inițial, de cele mai multe ori are loc într-însul o schimbare.
Necesită, desigur, și mult curaj, greutăți de înfruntat, dar, cum zicea marele Goethe, „Europa s-a născut pelegrină și limba ei este creștinismul”. După autorul german, așa s-a născut lumea noastră și s-a crescut și în credință, întâlnind diferențele, comunicând, cutreierând.
Țineam ca italienilor să le arăt țara unde m-am născut, pentru că eram convins că pelerinajul aduce trei lucruri importante: redescoperirea creației, pe care în mod normal, în vâltoarea cotidianității, nu reușim mereu să o apreciem; întâlnirea cu alte meleaguri, acea bucurie pe care ți-o dă să vezi alți oameni și alte locuri și a nu rămâne doar la cele auzite, ci a experimenta și a vedea cu proprii ochi teritoriul și, în fine, întâlnirea cu arta și mai ales cu urma credinței lăsate în locurile de cult și în istoria locului.
Așadar, anul acesta, 2026, totul a început de la Bacău, de pe aeroport, la sosire. Era sâmbătă, 10 octombrie 2026. După aterizare, fiind la amurgul zilei, seara ne-am oprit la părinții mei, unde ai mei ne-au așteptat cu o masă așa cum se pregătește la noi în Moldova. Era nevoie de ceva să putem începe. Apoi am luat-o spre Bucovina. În octombrie anul acesta din nou, și în primăvara lui 2025, ne-a primit comunitatea din Pleșa la Liturghia în limba polonă și română. Doream să le arat italienilor cum se manifestă lumea la noi în biserică și cum se raportează la credință.
Chiar dacă în acea duminică Sfânta Liturghie (11 octombrie 2026) era matinală (ora 8:00), credincioșii din sat, de la mic la mare, erau prezenți în biserică. Acea prezență, împreună cu acele cântece ce ieșeau din inima micii comunități, a mișcat cumva (sper, nu doar pe moment) și acea nostalgie sau, mai bine zis, acel trecut în care și credincioșii mei italieni se regăseau. „Să reînvățăm să ne rugăm” a fost concluzia la care am ajuns la sfârșitul celebrării. Cred că și acesta a fost un scop primordial al vizitei noastre în România.
La fel și popasul făcut la Mănăstirea Voroneț, cu istoria ei lungă și zbuciumată. Întâlnirea cu poporul și cultura românească bizantină a fost o noutate și pentru cei pe care i-am însoțit în această călătorie pe drumurile țării. Să te oprești așa, fără a te uita la oră, în fața Judecății de Apoi pictate pe peretele vestic al lăcașului de cult, este ceva dumnezeiesc.
Pe drum, deseori ni se făcea dor să ne întoarcem privirea la zgomotul pe care caii de la căruță îl fac. Grupul de italieni zâmbea plăcut când vedeau acele căruțe de lemn sau acelea cu un ax pe care se sprijineau patru roți recuperate de la vreun automobil vechi pe care le întreceam. Un tânăr agricultor robust dirija caii frumoși și ageri, împodobiți cu ciucuri și curele în jurul hamului. Lângă el, mereu o tânără având acea cămașă albă tipică românească cusută la mână și acoperită pe cap cu batic cu diverse culori și forme florale. La fel, lângă ei, probabil tata sau un socru, și el cu cămașă albă și vestă tradițională. Asemenea întâlniri au fost multe, ceea ce anima și mai mult călătoria noastră, multe dintre aceste atelaje pline ochi cu fân proaspăt pe care oamenii de la sate le transportau pentru iarna lungă care se apropia.
Totodată, am redescoperit și spiritul de gazdă bună, cum l-a demonstrat mai de fiecare dată poporul român, plecând de la salut, dar și de la primire și servitul bucatelor tradiționale. Din Bucovina am plecat spre Maramureș, minunându-ne pe tot traseul de priveliștea încântătoare (celebrată în literatura și poezia marilor scriitori români) pe care și noi, „cei plecați”, am redescoperit-o. Lucian Blaga spunea că „veșnicia s-a născut la sat” și cred că avea dreptate. Cătunele și satele ce ieșeau în periplul vizitei noastre au demonstrat acest lucru (am dedicat 90% din pelerinaj ambientului rural).
Țineam mult să ajungem și la Sighetu Marmației pentru a le arata celor ce au venit cu mine acel loc de suferință, teroare, dar și de adevăr și speranță pe care zidurile închisorii comuniste le-au primit ca o mărturie vie a credinței și spiritualității românești. Acel citat din Evanghelia lui Ioan scris și în italiană pe zidul coridorului central al pușcăriei a făcut să scoată lacrimi și în ochii credincioșilor mei. Mi-am amintit și le-am arătat celula unde, la începutul prigoanei comuniste, a pătimit episcopul nostru de Iași, fericitul Anton Durcovici. Am dedicat o după-amiază întreagă acestui loc, acestor „binecuvântate închisori”.
Pășind prin liniștea coridorului și a celulelor, am reauzit repetându-se imaginar acele cuvinte rostite de episcopii martiri: „Nu cedez în fața tiraniei” sau „Aleg să rămân cu turma decât să fug la Roma”. Fiecare centimetru din acel loc al terorii, dar și al rugăciunii, era un pământ sfânt. Spre Cimitirul Vesel am arătat credincioșilor mei și acel cimitir unde așteaptă învierea cei îngropați noaptea de regim și unde astăzi se înalță o frumoasă catedrală dedicată fericiților episcopi martiri. Era în microbuz o liniște deplină, pentru că am înțeles împreună că acel loc nu are doar o istorie, ci și un nou început al credinței, văzut prin biserici și la oamenii pe care i-am întâlnit rugându-se.
Tot acel periplu prin țara românilor a fost presărat și cu Liturghii, atât în ritul latin, cât și în cel bizantin, prin lăcașurile de închinăciune ale acestui popor care încă ține mult la acea legătură profundă cu Dumnezeu. Ne-am oprit și în cetatea medievală de la Sighișoara (ziua a șaptea, 15 octombrie 2026).
Apoi a urmat Șumuleu Ciuc, oprindu-ne la sanctuarul franciscan, unde am luat prânzul la restaurantul Caritasului, unde din nou am întâlnit acea realitate a copiilor orfani (vă mai amintiți cine venea din afară prin anii '90 constata orfelinatele pline de aici). De data aceasta, un grup de copii integrați într-o structură și, mai ales, iubiți de oamenii de credință ne-au servit masa. În acea clădire și Papa Francisc s-a oprit după slujba de pe dealul satului pentru a servi prânzul. Vedeam în acei ochi cristalini de copii și acel mâine plin de speranță că acolo unde este iubire și credință lucrurile se pot schimba.
Bazilica Minor, care adună de an de an mii de pelerini, a atras atenția grupului de italieni. „Biserica aceasta în sfârșit seamănă cu multe pe care le au în Occident”, repetau în timp ce vizitam interiorul edificiului. Prin mulțimea de pelerini am reușit și noi să intonăm un cântec marian în limba franceză (e a doua limbă oficială a Diecezei de Aosta). Aici am descoperit că părinții franciscani ar fi pionieri muzicali și dezvoltatori ai muzicii bisericești din Transilvania. Biblioteca mănăstirii are cea mai bogată colecție bisericească din vestul țării, cu multe tipărituri antice, codice pictate și rarități de carte.
După aceea, pașii ne-au condus spre reședința județului Covasna, la Miercurea Ciuc, cu vizitarea Castelului Miko. Așa s-a încheiat a șaptea zi, era 16 octombrie. Spre seară ne-am îndreptat spre Bacău, ultima etapă a călătoriei noastre.
„Într-adevăr, România e foarte frumoasă” (ca să îl citez din nou pe Papa Francisc) am repetat la urcarea în avion de pe aeroportul din Bacău, în dimineața zilei de 17 octombrie 2026. După aterizarea la Torino, salutând lumea care m-a însoțit, mi-au repetat parcă într-un singur cor: „Părinte, să ne mai duci în România pentru că ne-am simțit bine acolo”. Să fie doar o vorbă așa protocolară? Cred că e ceva mai mult. Pe data viitoare!
Câteva impresii ale unor pelerini
- „Am reușit de trei ori să retrăim o experiență deosebită alături de parohul nostru, pr. Marian, care ne-a condus pașii să cunoaștem țara natală a sa, mult iubită. Însoțiți de soția mea, am parcurs nu doar un voiaj turistic, ci o întâlnire cu o cultură și o experiență religioasă profundă. Ne-a marcat în această cunoaștere a uzanțelor specifice teritoriului ospitalitatea populației locale. Am vizitat multe obiective culturale, muzee, locuri cu o îndelungată istorie și am notat că brava lume de acolo știe să prețuiască lucrurile primite de la înaintași.” (Carla și Enrico)
- M-am simțit norocoasă din grupul pe care părintele nostru paroh Marian l-a luat cu sine pentru a ne arata tradițiile și spiritualitatea românească. M-a atins descoperirea prin credință și viață cotidiană a unui popor despre care nu știam decât că sunt mulți care emigrează în părțile noastre. Am văzut pe chipul femeilor românce un zâmbet care ne-a atins. Întorcându-mă acasă, am înțeles că nu este cazul de a privi cu ochi încărcați de teamă lumea care vine la noi din Est: i-am întâlnit în țara lor având o credință de neclintit. Repet și eu, cum ne amintea părintele în timpul călătoriei, cuvintele Papei Francisc: «România este într-adevăr o țară foarte frumoasă.»” (Lina)
- „Pelerinajul în România pentru mine a fost descoperirea unui loc ospitalier și plin de cultură și de tradiții. Oameni cumsecade și locuri primitoare. Mulțumim Părintelui Marian că ne-a făcut să cunoaștem locuri unice.” (Mirella)
- „În perioada 10-17 octombrie 2026, am făcut o călătorie minunată în România, alături de preotul paroh, părintele Marian, și de câțiva enoriași. În prima seară, am luat cina acasă la părinții părintelui Marian – oameni amabili și ospitalieri, care pregătiseră o masă îmbelșugată, plină cu mâncăruri delicioase. Apoi am înnoptat la un hotel din Bârsana. În zilele următoare am vizitat mai multe mănăstiri, care erau cu adevărat frumoase. Peisajul era absolut uluitor, cu câmpii întinse, dealuri și platouri în culori superbe. Am trecut prin multe sate pline de case mici, fiecare având o poartă de lemn maiestuoasă. M-a surprins absența magazinelor; părintele Marian ne-a explicat că localnicii își produc singuri tot ce au nevoie – cresc animale, care le oferă ouă, carne și lapte. Pe drumuri întâlneam din când în când căruțe trase de cai, încărcate cu diverse bunuri. În fiecare sat, turnurile-clopotniță ale mai multor biserici – atât catolice, cât și ortodoxe – se înălțau spre cer. Oamenii locului au fost foarte calzi și prietenoși; multe dintre femeile pe care le-am întâlnit lucraseră în trecut în Italia. Părintele Marian ne-a dus într-un sat care părea o fereastră deschisă către propriul nostru trecut. Deși lumea este, în mare parte, la fel peste tot, acolo aveai impresia că timpul a stat în loc. Mi-a plăcut foarte mult bucătăria locală, în special ciorbele consistente, iar pe masă se găsea întotdeauna o sticlă de pălincă (grappa). Mă bucur nespus că am participat la această călătorie minunată și îi mulțumesc din suflet părintelui Marian.” (Elvina)
Pr. Marian Benchea
Album foto
10-17 octombrie 2026: Călător prin țara unde m-am născut și am învățat să mă rog
